Am ajuns să trăim vremuri în care un minut de filmare pare suficient pentru a judeca un spectacol de două ore. Nu mai avem nevoie de context, de intenție artistică, de simboluri, de ironie sau de subtilități. Avem o imagine, ne inflamăm și pronunțăm verdictul.
Theo Rose este criticată dur pentru că, într-un spectacol în care critică și ironizează regimul comunist, au apărut niște copii îmbrăcați în uniforme de pionieri, cu flori în mâini. Așa cum se întâmpla odinioară.
Și gata! Avem dovada glorificării comunismului!
Serios?!
Chiar am ajuns să nu mai putem face diferența dintre reprezentarea unui regim totalitar și propaganda în favoarea lui? Dintre reconstituirea unei epoci și nostalgia după acea epocă? Dintre ironie și adeziune?
Dacă într-un spectacol apare un personaj îmbrăcat în uniformă nazistă, înseamnă automat că spectacolul glorifică nazismul? Dacă un actor îl interpretează pe Stalin, înseamnă că autorii îi aduc un omagiu? Dacă într-un film apar steaguri, lozinci și marșuri comuniste, trebuie să tragem concluzia că regizorul face propagandă?
Ce ne facem atunci cu Pink Floyd și cu „The Wall”? Cu imaginile de îndoctrinare, cu uniformele, cu marșurile, cu estetica autoritară folosită tocmai pentru a critica mecanismele opresiunii? Ar trebui să condamnăm și această operă pentru că cineva ar putea vedea un minut din ea și ar înțelege exact pe dos mesajul?
Arta nu este obligată să ne prezinte răul numai după ce l-a dezinfectat, l-a ambalat frumos și a lipit pe el o etichetă explicativă. Arta are dreptul să incomodeze, să provoace, să reconstituie, să ironizeze. Să folosească inclusiv simbolurile unei dictaturi pentru a arăta absurditatea și cruzimea acelei dictaturi.
Sigur că uniforma de pionier nu este un obiect neutru. Tocmai de aceea poate avea o forță extraordinară într-un spectacol critic. Simbolurile nu trebuie scoase din istorie. Trebuie înțelese în contextul în care sunt folosite.
Ceea ce mă revoltă este ușurința cu care oameni care au pretenția că apără cultura, memoria și libertatea se grăbesc să condamne un demers artistic fără să încerce mai întâi să-l înțeleagă.
Și mă mai revoltă ceva. Selectivitatea indignării.
Mi-ar fi plăcut să văd aceeași vehemență atunci când televiziunile au transformat personaje cu trecut infracțional în subiecte de divertisment. Când lumea interlopă a devenit material de spectacol și notorietatea unor oameni controversați a fost exploatată pentru audiență. Când ProTV-ul a difuzat un serial-documentar despre frații Cămătaru, de exemplu.
Mi-ar fi plăcut să văd aceeași indignare când Miron Cozma, personaj central al mineriadelor și condamnat pentru fapte legate de acestea, a ajuns să fie invitat în studiourile de televiziune, să-și dea cu părerea despre politică și societate. Din postura unui comentator respectabil. Unde erați atunci revoltaților?!
Acolo unde ar fi fost necesară o discuție serioasă despre responsabilitate publică și despre felul în care mass-media conferă legitimitate unor personaje, indignarea nu a avut întotdeauna aceeași intensitate.
Dar niște copii îmbrăcați în pionieri, într-o reprezentație artistică despre comunism, sunt suficienți pentru a declanșa un proces public.
Nu susțin că orice alegere artistică trebuie aplaudată. Nici că orice scenă controversată este automat genială doar pentru că autorul invocă libertatea de expresie. Un spectacol poate fi criticat, inclusiv pentru felul în care folosește copiii sau simbolurile unui regim criminal.
Dar critica presupune să înțelegi ce critici. Să cunoști întregul, nu doar fragmentul care îți confirmă prejudecățile.
Altfel, nu mai discutăm despre artă. Discutăm despre propriile noastre reacții la niște imagini.
Și mă întreb unde vom ajunge dacă vom continua așa. Vom putea vorbi despre comunism numai folosind un repertoriu de simboluri aprobate în prealabil? Vom putea reprezenta istoria numai într-o formă care să nu riște să supere pe nimeni? Va trebui ca fiecare scenă ironică să fie însoțită de un avertisment: „Atenție, aceasta este o critică, nu o glorificare!”?
Ar fi de un absurd desăvârșit.
Comunismul a însemnat, printre multe altele, controlul expresiei artistice, cenzură și impunerea unei interpretări oficiale asupra realității.
Ar fi o ironie amară să ajungem să apărăm memoria victimelor comunismului cerând, la rândul nostru, ca arta să nu se abată de la interpretările pe care le considerăm acceptabile.
Nu cred că memoria istorică se apără prin reflexe de cenzor. Se apără prin educație, discernământ, cultură și capacitatea de a deosebi reprezentarea de glorificare.
Iar înainte să condamnăm un spectacol de două ore pe baza unui minut de filmare, poate că ar trebui să ne întrebăm dacă problema este într-adevăr pe scenă.
Sau în felul în care am ajuns să privim lumea printr-un ecran de telefon, convinși că am înțeles totul.
- Despre Theo Rose: Când dispare contextul, începe propaganda indignării - noiembrie 17, 2026
- Psihologul Muzical (ediția 1256 – 14.11.2026): Amadeus și Xenti Runceanu, Angela Similea și Ovidiu Komornyik (din arhivă), Top 5 Gabriel Dorobanțu (din arhivă) - noiembrie 17, 2026
- Premiile Grammy 2027: lista nominalizărilor - noiembrie 16, 2026



































