A mai rămas o lună până la concertul lui Charles Aznavour de la Romexpo

Pe 20 februarie 2016, Charles Aznavour revine în România, într-un concert la Romexpo din București. Biletele au fost puse în vânzare și pot fi cumpărate online pe  www.bilete.ro,  www.eventim.ro,  www.salapalatului.ro și pe site-ul VreauBilet.ro: http://www.vreaubilet.ro/component/k2/item/1979-charles-aznavour-one-night-only , precum și la casa de bilete  a Sălii Palatului, din rețeaua Bilete.ro (Oficiile Poștale, magazinele InMedio și Germanos). Evenimentul este organizat de Premium Booking.
Aici găsiți pagina de Facebook a evenimentului:
https://www.facebook.com/events/703448573121345/
 
În septembrie 2015, Charles Aznavour a invitat o echipă de reporteri a ziarului Le Parisien, să asiste la repetițiile pentru concert.

 
„Pentru mine, repetițiile sunt distractive”, a spus Charles Aznavour.
Artistul în vârstă de 91 de ani nu-i dă nicio clipă de răgaz lui Erik Berchot, fidelul său pianist. În timp ce repetă piesa „Je m’voyais déjà”, Aznavour îl întrerupe des: „Puțin mai repede”, „Nu mă dubla”, „Suntem pierduți”. Îi arată partitura, se așează la pian… „Nu nu merge versiunea aceasta, avem nevoie de atmosfera anilor 1940”…
 
Repertoriul lui se schimbă în permanență. „Încerc să surprind publicul”, spune Charles Aznavour. „Am mereu același costum, deci trebuie să lucrez la muzică. Voi cânta pentru prima dată piesa „A ma femme” și alte cinci sau șase piese de pe cel mai recent album, „Encores”.
 
Fiica lui, Katia, care face parte din cor spune că setlistul se poate schimba în ultimul moment, „chiar și în timpul concertului”.
Eric Wilms, șeful orchestrei de 20 de ani, povestește: „Nu i-a plăcut niciodată să repete, dar Charles nu vrea să lase nimic la voia întâmplării. Este foarte pedant. Face parte din „școala lui Piaf”. Ceea ce îl diferențiază de alți artiști, este că Charles Aznavour cântă la 10 metri de muzicienii lui. Merge lângă public pentru a simți „focul”, nu are nevoie de protecția muzicienilor lui. Nici măcar acum la 91 de ani”.
 
Sursa: Le Parisien
 

De la fiul unor emigranți armeni, așa cum este și astăzi, care și-a dovedit talentul pe stradă, urcând apoi, una câte una, treptele succesului, până la artistul internațional care a devenit, Charles Aznavour, cântărețul, actorul, autorul, dar și fratele, soțul, prietenul, se destăinuie cu simplitate și afecțiune în cartea autobiografică, „Timpul de odinioară”.
Mai jos aveți fragmente din cartea „Timpul de odinioară” („Le Temps des avants”, Flammarion Quebec, 2003), care a fost publicată în limba română la Editura Ararat în 2005.
 
Despre Edith Piaf
Nu fac parte dintre cei care păstrează totul, nu am păstrat decât scrisorile trimise de prietenii mei și de cei pe care îi admiram. Și totuși, în dulapurile și sertarele mele s-au adunat un milion de lucruri inutile, de exemplu telegramele pe care le-am primit cu ocazia premierelor mele pariziene – asta înaintea apariției faxului care nu-mi provoacă aceeași emoție. Zilele acestea, după ce am hotărât să arunc tot ce mi se pare a fi de acum înainte inutil, am regăsit un număr impresionant dintre acele telegrame. Am început prin a le trece la concasor, când privirea îmi căzu pe cea trimisă de Edith Piaf din Statele Unite, unde cânta la clubul Versailles, pe East Fiftieth Street. Era cu ocazia  „premierei” mele la Alhambra, apariția care trebuia să facă din mine o adevărată vedetă sau care dimpotrivă, urma să demonstreze că am greșit insistând și să dea, astfel, dreptate celor din mass-media care mă târau în noroi.
 
Pe fond de hârtie de culoare albastru-gaulois, pe care erau lipite trei benzi albe, se detașau cu negru aceste câteva cuvinte: „Sunt sigură de triumful tău”, „Regret că sunt departe”, „Te îmbrățișez foarte tare”, semnat „Edith”. Am șovăit mult la această telegramă înainte de a o trece în mașina concasoare a amintirilor. Apoi mi-am spus că nu am nevoie de o bucată de hârtie pentru a o reînsufleți. Pe Edith am păstrat-o întotdeauna foarte prezentă în inima mea.
 
Unică. Ea era unică, cu o inimă mare cât stânca Gibraltarului, un caracter pe jumătate grosolan, pe jumătate Sfânta Tereza, era domnișoara Contradicție întrupată în femeie. Când intrai în cercul ei, nu mai puteai ieși, te vrăjea, își însușea ceea ce ai spus în ajun, susținea că a fost ideea ei și, cufundându-și în ochii tăi, frumoasa ei privire limpede, ar fi murit mai degrabă decât să renunțe. Crezând ceea ce hotărâse să creadă, rămânea agățată cu toată făptura ei mică pe pozițiile ei, ca o tornadă de farmec, de geniu și de rea-credință, de defecte și calități. Am împărtășit cu ea până la sfârșitul zilelor ei un fel de prietenie armonioasă, de fraternitate complice, fără să împart vreodată patul ei. Am intrat în universul ei straniu într-o seară a anului 1946, când s-a schimbat cursul existenței mele. Micile pâraie se aruncă în râuri, eu m-am aruncat cu inima deschisă în acel torent nestăpânit și fascinant, făcut să răstoarne un tânăr care, până în ziua aceea, nu întâlnise încă un personaj de o asemenea dimensiune.