Adrian Enescu lansează albumul Invisible Movies pe 14 mai la Librăria Cărturești – Verona (ora 13.00)

mai 5, 2014

108

Pe 14 mai, Adrian Enescu lansează albumul „Invisible Movies” la Librăria Carturesti- Verona (ora 13.00).

În luna martie, Adrian Enescu a acordat un interviu publicației Dilema Veche, puteți citi mai jos câteva extrase.

Cînd s-a întîmplat tranziţia muzicii electronice de la „cult“ la „profan“?
La sfîrşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 se întîmplă procesul de scurtcircuitare a muzicii electronice culte, ca să o numesc astfel. La începutul anilor ’70 apăreau un Vangelis, un Rick Wakeman… În acea perioadă, România se sincroniza cu acest curent universal. Era perioada poemelor, a muzicii progresive, a conceptului, toate aduse de muzica electronică. Apoi, acestea au început să difuzeze în alte genuri, de la rock la pop. Dar bazele fuseseră puse de muzica electronică, pentru că ea a venit cu această mizanscenă foarte conştientă. Toate albumele lui Vangelis conţin o idee, cele şase albume ale lui Wakeman pornesc de la filozofii foarte solide. Un muzician argentinian, Patrick Moraz, care a trecut prin formaţia Yes (n.r.: Moraz l-a înlocuit pe Rick Wakeman în 1974 şi a rămas în trupă pînă în 1976), e, iarăşi, un astfel de creator. Pe vremea aceea, oamenii din muzica electronică încercau să se exprime plenar. Făceam poeme sonore, ne trebuia un spaţiu temporal de 30-40 de minute pentru a transmite ceva, pentru a spune o poveste. Dar nu ne opream doar la asta. Încercam să ne extragem informaţia din toate spaţiile sonore: muzică simfonică, folclor, rock, pop… Orice sursă era validă pentru noi şi devenea importantă în construcţia, în evoluţia noastră. Ce dovadă mai bună decît faptul că Dan Andrei Aldea a scris în acea perioadă, cu Sfinx, nişte discuri antologice?!
Se conturează cîteva „personaje“ cu rol important în istoria muzicii electronice româneşti: sintetizatorul construit de Bibi Ionescu şi Dan Andrei Aldea şi cel de la expoziţia americană. Ar mai fi unul, cumpărat de Televiziunea Română în anii ’70…
Lucram acolo cînd a fost cumpărat. Eram angajat, pe vremea aceea, la Televizune. În timpul facultăţii, am fost nevoit să-mi întrerup studiile pentru doi ani. Nu aveam bani şi trebuia să mă întreţin cumva. Aşa am ajuns să lucrez la Televiziune, ca inginer de sunet. Am învăţat multe acolo, masacrînd înregistrări, făcînd transmisii în direct. Prin ’74-’75 s-a pus problema cumpărării unui instrument electronic. Văzusem de curînd un Moog care venea cu cîteva inovaţii interesante: era o claviatură cu o bandă de pe care puteai să operezi sunetele, avea şi o parte electronică destinată percuţiei, şi o interfaţă de dimensiuni mari, cu cabluri pe care le puteai combina. Era un sintetizator foarte complex, pe vremea aceea, pentru că, în afară de muzică, avea în el şi o librărie de sunete, de efecte. Un fel de precursor al Mellotron-ului. Televiziunea m-a consultat, l-am recomadat şi a fost cumpărat. Şi, deşi a costat o avere, imediat după achiziţie conducerea postului a spus că e o chestie toxică pentru educaţia poporului şi a cerut depozitarea Moog-ului în subsolul clădirii, unde stă şi acum. Nu l-a scos nimeni de acolo, niciodată. Nimeni nu a făcut nici un efort de a-l pune în valoare. Stă acolo, distrus.
S-a cîntat la acel Moog vreodată?
Am cîntat eu o singură dată. L-am folosit de cîteva ori pentru a corecta şi a face adăugiri pe muzica de teatru pe care o compuneam pe vremea aceea.

Ce ați salva din toată muzica de film pe care ați făcut-o?
Multe. Muzica de film m-a educat, m-a trimis să explorez cele mai obscure zone sonore. Acolo, în muzica de film, am învățat și am putut face multe. Iubesc vizualul. În facultate, cînd eram student la Compoziție, mergeam la Institutul de Teatru − eram prieten foarte bun cu Dan Pița și cu Mircea Veroiu, cu care am și realizat cele mai multe filme − și făceam toate experimentele audio-video posibile. În film, dar și în afara lui, am vrut mereu ca muzica mea să fie personaj și să mă folosesc de limbajul electronic, de limbajul pop, de limbajul cameral, de limbajul simfonic etc. pentru a ajunge acolo.

sursa: Dilema Veche