Am avut mereu o relație stranie cu vârsta mea. N-am „simțit” niciodată anii mei. De fiecare dată când mă întreabă cineva câți ani am, trebuie să mă gândesc puțin. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, această ezitare a mea de a răspunde prompt la întrebare, a început să fie confundată cu cochetăria. Nu este! Eu chiar nu știu câți ani am, trebuie să socotesc („așa deci… sunt născută în 1983, acum suntem în 2016 deci înseamnă că am…”). Cei care mă cunosc, știu că nu le prea am cu matematica, deci e clar că o să dureze puțin până mă dumiresc.
Evident că uneori îmi place să mă și alint puțin. Mai ales de când am aflat că pe Saturn am doar un an și trei luni, iar următoarea mea zi de naștere acolo va fi pe 2 decembrie 2041. Vă dați seama, la așa o vârstă, îmi pot permite orice. 🙂 Dar să lăsăm gluma.
În mod real, eu nu am simțit niciodată „povara” trecerii anilor. Nu mi-am impus niciodată deadline-uri de genul: până la 20 de ani trebuie să…, până la 30 de ani trebuie să…, până la 40 de ani trebuie să…. Nici nu le-am înțeles vreodată când le-am auzit la alții. Tot ce mi-am dorit a fost să fac ceea ce-mi place: să scriu, să merg la concerte și să pot să mă întrețin din asta… Timp de 12 ani, mi-a ieșit perfect! Am devenit jurnalistă și am avut norocul și bucuria de a învăța această meserie frumoasă de la Andrei Partoș, căruia nu pot decât să îi mulțumesc pentru răbdare și pentru disponibilitatea de a-mi împărtăși tainele jurnalismului din 2006 până în prezent. Apoi, din 2018, au ieșit mai multe planete din rând și s-a dus totul de râpă. A trebuit să devin corporatistă, fapt care mi-a „mâncat” timpul pe care îl dedicam scrisului și jurnalismului… În fine… Nu o să dezvolt acum acest subiect apăsător.
Cred că am rămas în continuare un copil, încă mă entuziasmează orice descoperire nouă. Nu mă simt diferit față de cum eram la 10-15 ani. Am păstrat unele naivități și, deși e adevărat că ar fi fost bine să renunț la ele, nu-mi pare rău că sunt încă cu mine.
Inventez în continuare povești când merg pe stradă (așa cum fac de când mă știu) și regret că nu le-am așternut și pe hârtie pentru că unele sunt chiar drăguțe. Imaginația bogată mi-a fost mereu refugiu și ar fi păcat să o pierd, simt că trebuie să o „antrenez” zilnic.
Îmi plac pietrele la fel de mult. Nu neapărat să le colecționez, deși am câteva. Ador să le frământ în mâini și să „împrumut” câte puțin din energia lor. Mi s-au părut fascinante de mică. Pietrele sunt statornice, „învață”, se lasă modelate de apă și vânt, au foc în ele (sar scântei când le ciocnești). Cred că pietrele ar fi cei mai buni povestitori pentru că au șansa să observe multe în lunga lor viață.
Prima dramă majoră 🙂
Privind în urmă, pot spune că am avut o viață fericită, senină. Și datorez acest lucru bunicilor mei care au făcut tot posibilul să nu-mi lipsească nimic (nici sufletește, nici material).
Exceptând decesele unor persoane apropiate și mai târziu trecerea la „viața corporatistă”, a mai existat o dramă majoră în viața mea. A fost prima, de altfel și vreau să v-o povestesc. Aveam vreo 5 ani și, ca de fiecare dată, când am o pasiune pun tot sufletul și toată ființa în acel lucru. Dau tot, nu există jumătăți de măsură. Așa am fost dintotdeauna. Țin cu Steaua de când mă știu. În prima parte a copilăriei mele eram ferm convinsă că prin venele mele curge sânge roșu-albastru. Am crescut într-o casă în care Steaua era… un fel de religie. Ca să înțelegeți mai bine, când era meci lăsam tot și veneam acasă, chiar dacă eram cu prietenii la joacă. Nu conta!
Așadar, aveam 5 ani și într-o „ceartă” cu unchiul meu (ne tachinam frecvent), am primit o informație care m-a bulversat. Citez din memorie ce mi-a spus unchiul meu: dacă te tot dai mare că te-ai născut în București, atunci ar trebui să știi că te-ai născut în Giulești. Am plâns toată ziua! Am jelit cu sughițuri o zi întreagă. Cum să mă nasc eu în Giulești?! E ofensa imensă, aproape cea mai mare! Trebuie să fie o minciună!
Seara, am cerut să o sun pe mama. Nu o să uit niciodată conversația: „E adevărat că m-ai născut în Giulești???”, „Da, te-ai născut la maternitatea din Giulești…”, „Dar ce ai căutat tu acolo??”, „Cum adică?! Acolo e maternitatea… Unde voiai să mă duc?!”, „În Ghencea!!!”, „Păi… bine, dar… acolo nu există maternitate!”. Răspunsul mi s-a părut îngrozitor. În mintea mea fragedă, Rapidul avea propria fabrică de copii care scotea rapidiști pe bandă rulantă. Nu înțelegeam cum de-am scăpat eu… Și pentru că nimeni nu a putut să îmi dea un răspuns coerent, am dat frâu liber imaginației și mi-am inventat eu o poveste: era clar că un înger mi-a pus un semn pe umărul drept ca să pot ține cu Steaua. Am avut noroc și cu bunicii care au venit și m-au luat repede acasă de la maternitate, cine știe ce s-ar fi putut întâmpla dacă stăteam mai multe zile acolo… O să le fiu veșnic recunoscătoare pentru că s-au mișcat repede! Și așa am fost salvată. The end! 🙂
O fi bine, o fi rău că nu simt o conexiune cu vârsta mea?! Habar n-am! Unii spun că nu e bine. Că trebuie să bifezi unele lucruri la anumite vârste, că trebuie să ai un plan… Așa o fi. Dar… la mine nu s-a legat. Parcă nu-s anii mei. Nu-i neg, doar că nu le simt povara. Din punctul ăsta de vedere, relația mea cu Timpul a curs diferit. Să ne înțelegem, știu că nu mai sunt un copil, nici nu vreau să fiu! Nu m-a încercat niciodată dorința de a da timpul înapoi în copilărie. N-am astfel de nostalgii, dar după cum v-am spus deja, starea de spirit nu s-a modificat prea mult.
Cât timp am fost acasă, mi-am serbat ziua în fiecare an. Bunica mea face cele mai grozave torturi. Veneau mereu cei mai buni prieteni: 4-5 băieți din vecini. Diferența de vârstă între noi era foarte mică (maximum 2 ani). Practic am crescut împreună, ca frații (unul dintre ei este chiar fratele meu de cruce, asta pentru că am fost botezați în aceiași apă). Pe măsură ce am mai crescut, s-au mai adăugat prieteni pe lista invitaților la ziua mea. Ultima dată mi-am serbat acasă ziua de naștere la 20 de ani. Până acolo a fost simplu să număr anii… după aceea s-a rupt filmul și a trebuit să încep să fac socoteli în gând pentru a determina ce vârstă am. 🙂
Apropo de aniversări. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu în centru atenției, așa că momentul în care se cântă La mulți ani sărbătoritului care suflă în lumânări era cel mai stânjenitor. În rest, totul era ok. După ce m-am mutat în București, am renunțat să-mi mai sărbătoresc ziua de naștere. Și mi-e foarte bine așa. Aniversările din copilărie au avut farmecul lor dar oricât de dragi îmi sunt acele amintiri, azi prefer fără aniversări. 🙂
Un fel de bilanț al anului trecut
Nu-s foarte pricepută la astfel de bilanțuri. Sunt, însă, două aspecte pe care vreau să le punctez. Anul trecut am ajuns pentru prima dată în Maramureș și a fost o experiență extraordinară. Am văzut Târgu Lăpuș, Baia Mare, Săpânța, am vizitat Mănăstirea Rohia, am cunoscut oameni extraordinari și sunt recunoscătoare pentru această șansă.
De asemenea, 2022 este anul în care am revenit la o pasiune mai veche: artele marțiale. Am început să practic ceea ce mi-am dorit de când aveam 7-8 ani: ninjutsu. Apoi, am decis să merg și la cursurile de sabie. Ba mai mult decât atât, sunt fericita posesoare a unei săbii japoneze. Cine ar fi crezut?!
A fost un an în care am început să învăț, să descopăr lucruri noi, despre mine, despre ce se întâmplă în jurul meu. Este un proces pe care vreau să-l continui și în 2023.
Ce-mi doresc în Noul An?
Păi, n-am pretenții mari… Vreau să văd Babele și Sfinxul. Poate părea greu de crezut, dar deși am bătut munții în lung și-n lat, n-am ajuns niciodată acolo. Am început să merg pe munte pe la 8 ani și până la 15 ani mergeam și de două ori pe an (vara-toamna și iarna). Am urcat jepii, am urcat Hornurile Mălăieștilor, am fost pe Valea Cerbului, am fost la 7 Scări, Piatra Craiului, am fost și în Făgăraș o dată…. am fost peste tot! L-am rugat pe unchiul meu și pe prietenii lui să mă ducă și la Babele și Sfinxul, dar nu a fost chip să-i înduplec: „ăla-i traseu de pantofar, noi mergem pe munte!”. După ce am crescut, n-am mai ajuns la munte atât de des cât mi-aș fi dorit. În plus, prietenii mei nu erau iubitori de drumeții (nici măcar de cele pe care le poți face în pantofi). Dar în 2023, sunt hotărâtă să văd Babele și Sfinxul, chiar dacă mă voi duce singură!
Rămân la munte pentru că mă mai leagă o dorință de acest loc: vreau să văd și Transalpina și Transfăgărășan. Nu cred că pot merge singură în această „aventură”, așa că trebuie să conving pe cineva să meargă cu mine. Deci, cel mai probabil, nu se va întâmpla în acest an.
O altă dorință pentru 2023, este să învăț limba japoneză. Am primit de Crăciun un cadou inedit: un curs de limba japoneză. Nu-mi propusesem să învăț neapărat o nouă limbă străină, dar am acceptat provocarea. Am postat pe Facebook și i-am mulțumit prietenei Patricia din Sao Paolo pentru frumosul cadou. După ce a văzut postarea, un coleg de la ninjutsu, mi-a trimis un alt curs (mai complet) pentru a mă ajuta să învăț mai ușor japoneza. Îi mulțumesc din suflet și… mă pun pe treabă. 🙂
2023 bine ai venit!! 🙂
- Ministerul Educației și CNA-ul nu pot dormi de grija horoscopului - iunie 26, 2025
- Psihologul Muzical (ediția 1184 – 21.06.2025): Baba Novak, Top Nonconformist „Songs with heart, corazon, cuore, coeur, herz, inimă în titlu” (partea a II-a) - iunie 26, 2025
- Mike Godoroja & Blue Spirit lansare album Viata-Iubire, Armonie, Zbor la Sala Radio 22 iunie 2025 - iunie 25, 2025
 Am avut mereu o relație stranie cu vârsta mea. N-am „simțit” niciodată anii mei. Eu chiar nu știu câți ani am.){kind=link}
Ce post minunat! Esti ca o tablita pe care se scrie cu creta ce e nevoie, si-apoi se sterge ca sa scrii altceva. Ma bucur enorm cind intilnesc asemenea cazuri rare de „inocenti” si „naivi” care traiesc in prezent, zburind zilnic cu aripile pasiunilor lor, nu prinsi in normele societatii, in planurile de viitor sau in traumele trecutului (faptul ca ai atit de putine – una, din cite povestesti aici – confirma ca nu le dai atentie). Mi-a placut si ce zici despre pietre, am sa-ti scriu in privat propria mea idee de poveste legat de asta, poate o scriem impreuna… La multi ani suspendati, plutitori, fericiti si plini de descoperiri si observatii miraculoase!