ANDRE RIEU ÎN PIAȚA CONSTITUȚIEI (6.06.2015)

Articol de Iulia Radu
Așadar, Andre Rieu… Hmmm… Între noi fie vorba, am deschis acest document word duminică dimineață. După ce m-am holbat vreo două ore la ecranul computerului (era de-un alb imaculat) și au început să mă doară ochii, mi-am zis că cel mai bine ar fi să scriu titlul. Zis și făcut! Dar, cum ideile refuzau să se așeze într-o ordine firească, am dat vina pe vremea superbă de afară și am ieșit în parc. Am lăsat, totuși, computerul deschis. Până la urmă, nu se știe niciodată… Poate textul voia să se scrie singur. Dar iată că este aproape miezul nopții și „foia” e la fel de goală. E clar! Mercur e retrograd, planetele refuză să se alinieze… Deci, trebuie să scriu eu! Bine. Fie și așa!
 
M-am dus la concert din curiozitate. Am primit acreditare și locuri foarte bune (mulțumim Nicoleta Ion!). Recunosc, este greu să scriu despre un gen muzical pe care nu-l ascult și pe care îl cunosc foarte puțin. În ultimele luni am văzut pe Youtube și la TV câteva concerte susținute de Andre Rieu și Johann Strauss Orchestra în lume. M-a impresionat atmosfera, tocmai de aceea mi-am dorit să merg la concert! În Piața Constituției, oamenii au fost puțin mai rezervați, n-am trăit atmosfera de sărbătoare, de bucurie sinceră pe care o simțisem uitându-mă la înregistrări. S-a dovedit încă o dată că românul e greu de urnit dacă a apucat să se „înfigă” în scaun și ține în brațe ditamai cutia cu floricele. Nu mă înțelegeți greșit, s-a dansat, s-a cântat (în special cei din spate au fost mai activi), dar mai cu măsură. În rândul spectatorilor a fost seara extremelor: am văzut cupluri valsând cu zâmbetul pe buze pe culoarele de acces, am văzut un domn care a dansat cu o doamnă aflată în scaun cu rotile și li se citea bucuria pe fețe. Dar, în același timp, am văzut și oameni crispați, figuri posomorâte, prețioase, piți de Dorobanți cufundate în ecranul iPhonurilor dând check-in pe Facebook, un domn care a fost la un pas de a intra în panică în momentul în care doamna care avea loc lângă el (dar nu era din grupul lui de prieteni) l-a luat de braț pentru a schița banala mișcare stânga-dreapta alături de toți ceilalți de pe rândul respectiv. Soțul doamnei l-a asigurat pe „speriat” că soția lui „nu mușcă în seara asta”. De rușine, omul s-a lăsat dansat, dar era clar că se simțea stingher… Culmea, am asistat la această fază la doar două minute după ce Andre Rieu ne povestise că la concertele lui se leagă multe prietenii. Se pare că în România este un pic mai greu.
 
Concertul a început la ora 20.30, după ce spectatorii fuseseră invitați să-și ocupe locurile prin trei semnale sonore difuzate din 5 în 5 minute. Andre Rieu și Johann Strauss Orchestra și-au făcut apariția în Piață în mod spectaculos: au mers spre scenă pe culoarele dintre rânduri, salutând publicul, zâmbind și făcând cu mâna tuturor. A fost și o mini-prezentare a superbelor costume purtate de membrii orchestrei. Entuziasmul publicului la vederea muzicienilor în mijlocul pieței, a fost covârșitor. Andre Rieu a povestit mult, a prezentat fiecare piesă în parte, a oferit detalii interesante despre membri orchestrei, despre solişti. A avut şi translator. O idee apreciată de unii, contestată de alţii. Simpatica Denisa (care purta o rochie asortată cu costumele celor din orchestră) a tradus bine, dar a şi omis unele detalii importante: ce premii au câştigat tenorii, sopranele, la ce festivaluri au participat, lucruri pe care Rieu le-a spus, dar din traducere au lipsit. Înainte de a interpreta valsul lui Şostakovici, Andre Rieu a spus că acesta a fost „biletul” lui spre succes, care a devenit în timp al doilea imn din Olanda. A avut şi un mesaj pentru echipa de fotbal Steaua Bucureşti: „Dacă vreţi să deveniţi campioni mondiali, vă spun care este secretul: puneţi acest vals înainte de meciuri şi veţi câştiga mereu. Este verificat„.
 
Primii invitaţi ai serii au fost The Platinum Tenors. Prestaţia lor nu a fost unanim apreciată. Au fost multe voci în jurul meu care i-au criticat: „Sunt cam varză ăştia”, „aoleu, pe ăştia unde i-a găsit??”, „slăbuţi tenorii”. Nepricepându-mă, m-am rezumat la a consemna reacţia spectatorilor. Sopranele în schimb s-au bucurat de mare succes şi au cucerit spectatorii imediat: „e o încântare să le asculţi”, „nici nu se compară cu cei trei tenori, au cel puţin o clasă peste”, comentau spectatorii. Cele mai multe aplauze le-a cules soprana Carmen Monarcha, care a interpretat printre altele O mio babbino caro, din opera Gianni Schicchi, compusă tot de Puccini.
 
Am avut parte şi de o mică scenetă înainte de piesa Espana Cani. Andre ne-a avertizat că urmează o piesă dedicată toreadorilor. Ne-a întrebat şi dacă ne este frică de tauri: „dacă nu purtaţi roşu nu aveţi de ce să vă temeţi”. O doamnă era îmbrăcată în roşu din cap până în picioare. Privind-o, Andrei i-a spus: „Dă hainele jos!”. Doamna i-a arătat că şi sutienul este tot roşu, Andre a insistat: „Dă-le jos pe toate!”. Cum respectiva doamnă nu s-a lăsat convinsă, orchestra a început să cânte, iar din spatele pieţei a apărut şi… taurul, care a mers printre spectatori, iar când a ajuns în faţa scenei şi a văzut-o pe doamna în roşu, a alergat-o până în afara pieţei. La finalul piesei, taurul a revenit pe lângă cortul de sunet având în coarne sutienul femeii. Bineînţeles, momentul a stârnit râsete şi ropote de aplauze. Cred că niciun spectator nu a fost atent la ce se cântă, toţi urmăreau ecranele pentru a vedea ce face taurul, cât de tare aleargă doamna şi momentul revenirii în „arenă” cu „trofeul” în coarne.
 
Am avut şi o pauză de 10 minute. Neanunţată. Pur şi simplu, după 90 de minute, orchestra s-a ridicat şi a părăsit scena alături de Rieu. Oamenii s-au dus să-şi cumpere lichide, mâncare… evident s-au format cozi. După 10 minute, orchestra a revenit pe scenă. Din nou, fără vreun anunţ. Fără niciun semnal sonor. Rieu i-a luat puţin peste picior pe cei care încă nu se aşezaseră pe scaune. Şi erau mulţi. Pe ecrane erau filmaţi domni, doamne care alergau spre locurile lor ţinând în mâini pahare cu suc, cutii cu floricele, ba unii le aveau pe toate. „Aşa se întâmplă mereu la Bucureşti?” Da, cam aşa se întâmplă, i-aş fi răspuns eu. Dar l-aş fi întrebat, mai în glumă mai în serios, dacă în Olanda aşa se poartă: să nu spui când urmează pauza şi cât durează aceasta… În fine, acum să nu ne ascundem după deget. Ştim cu toţii că românii nu sunt cei mai disciplinaţi spectatori. Oricum, am văzut că presa noastră a reţinut acest moment ca fiind cel mai important. Au uitat, totuşi, să spună că pauza nu a fost anunţată.
 
Un alt moment spectaculos al show-ului a avut loc la piesa Sport Pallace Waltz, când spectatorii au fost îndemnaţi să o urmărească pe Manu (o doamnă tonică, charismatică din orchestră) şi să o imite întocmai. Nici prin cap nu ne-a trecut că, la un moment dat, Manu va băga degetele-n gura şi va fluiera mai bine decât un bărbat!
 
Au mai fost invitaţi pe scenă cei şase muzicieni din trupa Berlin Comedian Harmonists, care au adus un tribut trupei Comedian Harmonists, foarte apreciată în anii ’20 în Germania.
 
Şi prestaţia sopranei Mirusia Louwerse (originară din Australia), care a interpretat piesa Wishing You Were Somehow Here Again din musicalul The Phantom of The Opera, a fost extrem de apreciată de spectatori.
 
Dar cred că momentul trăit cel mai intens a fost valsul The Blue Danube, al lui Strauss. S-a valsat, s-a aplaudat, unii aveau ochii în lacrimi. Atmosfera s-a păstrat şi la piesa Ode To Joy, compusă de Ludwig van Beethoven pe versurile lui Friedrich Schiller. Andre Rieu ne-a remintit mesajul celor doi şi ne-a îndemnat să-l păstrăm mereu în inimi: All men shall be brothers.
 
Gheorghe Zamfir a fost surpriza pentru publicul român. Andre Rieu l-a invitat în scenă prima dată în prima parte a concertului, apoi maestrul naiului a revenit la bis, alături de mulţi copilaşi cu naiuri, un taraf şi un ansamblu de dansatori! Publicul l-a primit cu multă căldură, oamenii s-au ridicat în picioare şi l-au aplaudat. Extrem de emoţionat, Gheorghe Zamfir a cântat alături de Andre Rieu şi Johann Strauss Orchestra piese precum Păstorul singuratic, Ciuleandra, Mociriţa, care au făcut deliciul spectatorilor.
 
Mi-a plăcut organizarea, mi-au plăcut stuarzii, care au fost foarte amabili şi care purtau costume frumoase. Mi-a plăcut şi focul de artificii de la finalul concertului. Mi-aş fi dorit să mă aflu în mijlocul unui public mai relaxat, mai dornic de distracţie. Mă aşteptam la mai multe piese din repertoriul Strauss, poate este o prostie ceea ce spun acum, dar asta e! Nu mă pot abţine. Momentul lui Gheorghe Zamfir, din prima parte a show-ului, m-a emoţionat profund. Maestrul avea lacrimi în ochi şi a transmis multă emoţie tuturor. Înainte de a se retrage în culise, a strâns mâna şi a pupat fiecare doamnă din orchestră, încurajat fiind şi de Andre Rieu. Recunosc, că al doilea moment folcloric, cel de la bis, mi s-a părut un pic cam lung, iar scena prea încărcată: orchestră, taraf, copii, dansatori…
Despre Andre Rieu numai de bine! Este un showman deosebit! Trăieşte muzica şi asta i se citeşte în ochi atunci când cântă la vioară, am văzut câteva cadre extraordinare arătate pe cele două ecrane imense, unde aveai impresia că ochii îi ies din orbite când se înteţea ritmul muzicii. În schimb, nu mi s-a părut cea mai caldă persoană, are o atitudine calculată şi mi s-a părut oarecum distant atunci când s-a adresat publicului. Show-ul, însă, este unul de nota 10! Cred că m-aş duce să-l văd din nou, dar aş face-o în altă ţară, cu alt public. Poate că aşa aş vedea o nouă faţă a lui Andre Rieu.