Andrei Oişteanu şi riscurile meseriei. Despre narcotice, sexualitate şi alte tabu-uri în cultura română

0
43

Andrei Oisteanu
Andrei Oisteanu

Interviu de Eugen Istodor publicat pe Hotnews.ro
Sexualitatea românului? – uite cât de riscant este s-o cercetezi. Înjurături, lipsa cercetărilor academice, „căderea” în tabloidizare. Andrei Oișteanu a riscat ca cercetător al tabu-urilor românilor. Și riscă din nou în interviul campaniei LOVE STORY EDUCATION. Astăzi citiți prima parte a acestui interviu. O analiză a comportamentului tău sexual, ca om, ca român: de la abstinență la orgie. Despre creierul tău – adevăratul sex și despre imaginația ta – eternul afrodisiac. Oișteanu a trăit hippie în România comunistă. De aceea, ne arată ce-i libertatea. Cum de românii au avut la 2 Mai și Vama veche primele plaje cu nudiști. Înaintea Franței și Americii. Cum era să fii spirit rebel, narcoticul să-ți dea vertijul creativ, să călătorești în Orient, să intri în conflict cu părinții, cu regimul politic. În 2018, Oișteanu riscă să se lovească de aceleași mentalități dintotdeauna. Așa este?
Sex, Drog. Mă feresc de succesul ieftin al cărţilor mele

Reporter: Ați scris despre narcotice, despre sexualitate, despre imaginea evreului. Cum de ați spart aceste tabuuri ale românului?
Andrei Oișteanu: Nu e în programul meu, dar, întâmplător sau nu, simt de fiecare dată nevoia de a mă confrunta cu o nouă provocare. Aş fi putut, ca alții, să iau o temă (de exemplu, imaginea evreului) şi să devin „mare specialist” în acest subiect pe toată viața. Căci despre istoria evreilor în Europa, despre antisemitism şi despre Holocaust se poate scrie ad infinitum. N-am ales această cale. Mi s-a părut că aventurile intelectuale trebuie să continue, alegând mereu alte subiecte tabu. Sunt teme care reclamă o plasă de protecție sub tine când faci toate „salturile la trapez” posibile. Eu risc destul de mult în subiectele pe care le abordez. Pe de altă parte, încerc să nu derapez din zona tabuizării în cea a tabloidizării (căci sunt subiecte care ar putea fi tratate în acest fel), rămânând la nivelul studiilor de antropologie culturală, de istorie a mentalităţilor. Cu alte cuvinte, mă feresc de succesul ieftin al cărţilor mele. Mulți tineri care s-au repezit să cumpere volume precum „Narcotice în cultura română” (Polirom, 2014) sau „Sexualitate şi societate” (Polirom, 2016; în toamnă va apărea ediţia a doua, mult îmbogăţită) s-au trezit în domeniul studiilor culturale, şi nu în cel al cărţilor tabloide. Nu le-a stricat acest duş rece. Dimpotrivă.
Nu ai hartă, nu ai busolă, rătăceşti printr-un deşert nemarcat şi rişti să fii găsit mort lângă alte schelete

Reporter: Ați riscat să vă luați la ceartă cu o întreagă tăcere socială şi culturală. 

Andrei Oișteanu: Riscurile apar din mai multe direcții. În primul rând, chiar din faptul că sunt teme tabu. Asta înseamnă că ele nu au fost serios cercetate niciodată. Cel puţin, nu în cultura română. Asta înseamnă că, atunci când intri în „magma” subiectului, eşti complet singur: nu ai cu cine să fii de acord, nu ai cu cine să nu fii de acord. Nu ai hartă, nu ai busolă, rătăceşti printr-un deşert nemarcat şi rişti să fii găsit mort lângă alte schelete. În al doilea rând, sunt subiecte care sunt netratate şi pe care trebuie, dacă le atingi, să le duci până la capăt. În volumul despre narcotice am zeci, dacă nu sute de personaje, de la domnitori, boieri şi negustori până la romancieri, poeți şi pictori, despre care găsesc câteva elemente sumare, fie de folosire a drogurilor, fie de interes pentru ele, dar nu suficiente pentru a face o micromonografie tematică despre fiecare. Pentru a lega aceste puncte într-o poveste credibilă şi verosimilă, trebuie să şi risc. Sigur, o fac cu piciorul pe frână, ca să nu divaghez sau să nu exagerez. Dar, dacă ții numai piciorul pe frână, atunci nu mai scrii cartea.
La fel în problema sexualității. Ridic acolo, de pildă, probleme privind capacitățile arhaice ale naşului de a face inițierea sexuală a miresei, despre ius primae noctis – dreptul stăpânului de a o dezvirgina pe mireasă, despre vechi obiceiuri de ospitalitate sexuală.

Unii cercetători (minimaliştii) cred că e vorba doar de legende şi ficţiuni. Alții (maximaliştii) consideră că toate aceste informaţii sunt fapte istorice. Trebuie să găseşti drumul corect sau drumul care ți se pare corect. E tot timpul o problemă de opțiune şi trebuie mereu să alegi riscant dintr-un hățiş de provocări.
Reporter: Să nu uităm că ați făcut parte în tinerețe din tot felul de grupuri intelectuale care preferau riscul. Nu ați trăit într-o lume liberă.  

Andrei Oișteanu: E adevărat. Vorbim mai ales despre anii ’60-’70 sub regim comunist, cu atâtea cenzuri şi atâtea oprelişti. Se spune că atunci când corpul unui om este ținut imobil, când nu este lăsat să circule liber, îi circulă liberă mintea. “Die Gedanken sind frei” (= Gândurile sunt libere). Este o manifestare asimetrică aici, care răspunde unei legi a compensaţiei. Când corpul este lăsat liber, mintea poate să lenevească. Dimpotrivă, când corpul este în recluziune (mai ales forţată), mintea devine mai sprintenă, mai mobilă. Eu, ca şi mulţi dintre prietenii din generaţia mea, sunt un produs al Mişcării hippie. Acum exact cincizeci de ani, în 1968, aveam 20 de ani. O vârstă a formării. Anul 1968 a fost un an de referinţă pentru zeitgeist. Lumea s-a schimbat civic, etic şi politic, nu numai în Vest (San Francisco, Paris, Frankfurt etc.), dar şi în Estul Europei (Praga, Bucureşti etc.). Am avut marele noroc să am un model moral şi comportamental în viață. 
(…)
Reporter: Cum era Oişteanu la 20 de ani? Copleşit, inhibat, dar deschis către aceste experiențe?
Andrei Oișteanu: Purtam barbă şi plete până la spate, dar asta evident este mai puțin important. Am fost avid după toate aceste valori şi idealuri pe care le aducea ideologia hippie, la început dintr-o cultură underground. Istoricul american Theodore Roszak a scris în acei ani o carte notorie (The Making of a Counter Culture, 1969), în care susţine că fiecărei culturi mainstream îi corespunde o mică mişcare underground. Dar când mişcarea subterană creşte peste limitele ei, cantitativ şi calitativ, luând prim-planul scenei, devine ea însăşi o cultură ca atare. Faţă de mainstream-ul cultural ea devine o contracultură. 
(…)
Reporter: Şi cum era în România? 
Andrei Oișteanu: Paradoxal, „Cortina de fier” (cum a numit-o Winston Churchill) funcționa ca blocaj informaţional mai ales dinspre vest spre est. Occidentul îşi era autosuficient, fiind puțin interesat de ce se întâmplă în Europa de răsărit. În schimb estul Europei era ahtiat de ceea ce se întâmplă socio-cultural dincolo de „Cortina de fier”. Nu întâmplător, valorile Orientului au sosit în România nu direct din Orient, ci prin Occident, prin muzica, literatura şi ideologia hippie. Pentru că nu puteam să merg în India, am plecat în Asia aşa-zis sovietică, în toate țările din Asia Centrală (Turkmenistan, Uzbekistan, Kazahstan etc). Pe la 25 de ani, am descoperit Orientul la nord de Pakistan, India, Nepal şi aşa mai departe. În plus, am descoperit „Orientul” din România, care era depozitat în folclorul românesc, arhaic şi autentic. Aşa am devenit etnolog. Am început să cutreier Maramureşul, schiturile din nordul Olteniei, Ţara Moţilor şi Pădurenii, Bucovina, bisericile rupestre din munții Buzăului etc. Aceste întâlniri, pe de o parte, cu mitologiile şi religiile Asiei şi, pe de altă parte, cu folclorul religios non-creştin, „păgân” (de la lat. paganus = ţăran), cu religiozitatea ţărănească au făcut din mine ceea ce sunt astăzi: un cercetător interesat de antropologia culturală şi de istoria religiilor. Am avut norocul să am la Universitate, la „Studii orientale”, profesori importanţi: Sergiu Al-George şi Amita Bhose (datorită ei am cunoscut-o prin 1974 pe Maitreyi Devi, iubita din Calcutta a lui Mircea Eliade).
Reporter: Colaborarea dvs. cu compozitorul Mircea Florian?
Andrei Oișteanu: Da, care nu întâmplător a cercetat şi folosit folclorul arhaic sud-est european şi oriental în muzica folk şi rock. Reporter: De unde v-a venit impulsul? Vă pricepeați şi la muzică? Andrei Oișteanu: Nu foarte mult, dar suficient cât să colaborez cu Mircea Florian. De fapt, era o grupare care se intitula „Ceata Melopoică”, de la „melos” şi „poiesis”. Practicam o combinație specială de muzică arhaică şi poezie. Eu eram pe-atunci poet şi percuționist, folosind inclusiv instrumente idiofone clasice sau inventate de noi. 
Reporter: Nu ați fost aşa de liber cum lăsau să se înțeleagă barba şi pletele.
Andrei Oișteanu: Eram percepuţi (atât de public, cât şi de autorităţi) ca o mişcare subversivă. Nu era greu să ajungi în această postură. În regimurile totalitare, orice adevăr rostit este receptat ca subversiv. Era un regim al minciunii şi al propagandei. Chiar dacă uneori era folosită o propagandă ceva mai inteligentă. Cum a fost cea practicată de Adrian Păunescu în cadrul „Cenaclului Flacăra”, în care – prin manipulare şi spălare de creiere – se urla ipocrit despre „libertate” şi „toleranţă” într-un regim dictatorial feroce şi ultranaţionalist. Am decis, toţi cei din „Ceata melopoică”, să nu participăm la „Cenaclul Flacăra”.
Reporter: Din cine era compusă această „ceată”, în afară de Mircea Florian şi de dvs.?
Andrei Oișteanu: „Ceată melopoică” a fost o grupare cu geometrie variabilă. Erau mereu invitaţi alţi artişti să participe la diverse concerte. Printre ei Dorin Liviu (Chubby) Zaharia (un personaj special din mitologia Bucureştilor), Sorin Chifiriuc (chitaristul care a fondat trupa Iris), Gabriel Căciulă (care cânta la un complex instrument indian de percuţie, tabla; astăzi fiind specialist de înalt grad în ceremonia japoneză a ceaiului), Ljubisha Ristici (un muzician sârb care s-a specializat să cânte la sitar în India) etc.
Ne tăiau pletele, textele. Securitatea mi-a deschis mai multe Dosare de Urmărire Informative

Reporter: Cum vă tratau autorităţile comuniste?
Andrei Oișteanu: Cu ostilitate. Tot ceea ce făceam nu era datorită autorităţilor, ci în pofida lor. Nu ni se tăiau doar pletele, ci şi textele. Anumite cuvinte şi sintagme erau prohibite. Nu puteau fi pronunţate în public, După Revoluţia din decembrie 1989, un prieten de la Radio mi-a dat o dactilogramă conţinând (ca pe vremea Inchiziţiei, Index librorum prohibitorum) un index cu termeni interzişi. Printre ei trona cuvântul magic: LIBERTATE. Îmi pare foarte rău că n-am păstrat acel Index, să-l public acum. Uneori, cenzura ne interzicea un întreg concert, cum a fost cazul cu opera folk-rock „Copacul cibernetic”, compusă de Mircea Florian. Oamenii Securităţii erau şi ei pe fază. În ceea ce mă priveşte, în anii ’70-’80, Securitatea mi-a deschis mai multe Dosare de Urmărire Informative (DUI), sub numele de cod „Oană”. Primul DUI mi s-a deschis pe la începutul anilor ’70, pe motiv că eram prieten cu ambasadorul Indiei la Bucureşti, de la care împrumutam discuri cu muzică indiană şi cărţi de mitologii şi religii orientale. Detalii am aflat prin 2006, când am putut să citesc la CNSAS Dosarul meu de Securitate. Cu acest prilej, am aflat că aveam montate microfoane în casă (TO = „tehnică operativă”), că mi se asculta telefonul şi mi se citea corespondenţa. Diverse „surse” scriau rapoarte despre mine. Probabil că prietenii mei erau trataţi similar. În 1985 am traversat un episod destul de traumatic. Un ofiţer de Securitate a încercat să mă racoleze ca informator, de fapt ca „agent de influenţă” în rândul exilului intelectual românesc.  

Puteți citi interviul în întregime aici:
https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-22650424-andrei-teanu-riscurile-meseriei-despre-narcotice-sexualitate-alte-tabu-uri-cultura-romn-videointerviul-campaniei-love-story-education.htm#self

Follow me
Follow me

Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here