EXCLUSIVITATI

Andrei Partos despre concertul Patricia Kaas (iunie 2009)

decembrie 3, 2012

Cronică de Andrei Partoş

Dacă ar şti Patricia ce spaţiu i se acordă pe acest forum, aproape că ne-ar îndrăgi! Frumoase cronicile şi fotografiile. Se pare că putem face un mic Fan-Club! Glumesc, desigur… dar m-am bucurat să văd că aţi fost la concert, că v-a plăcut. Le-am revăzut şi pe colegele noastre de forum iniţial, semn că atracţia faţă de muzica bună le-a rămas.
Aţi scris despre trăirile vostre, despre repertoriu, atmosferă. E puţin de adăugat. Am un mic avantaj, e drept. Am cunoscut-o în1990 la Bourges, când Jacques Higelin m-a dus la ea în culise. Apoi a fost Cerbul de Aur 1992, despre care nimeni n-a întrebat-o, nimeni n-a scris…de parcă ne-ar fi ruşine…Am citit interviul din „Jurnalul naţional” şi mi s-a părut jalnic. Întrebări enervante, stupide chiar. Acel supliment a fost scris din Wikipedia. Adică tradus, dar prost. E foarte bine că se fac astfel de ediţii de colecţie. CD-ul cu perioada 1987-2001 pică foarte bine în casele celor, care o plac pe Patricia. L-am mai lăudat pe Marius Tucăpentru aceste ediţii audio. De ce nu se pot face BINE şi părţile scrise, asta nu înţeleg!
Regret că n-am mers la conferinţa de presă şi că n-am solicitat o întâlnire de culise cu artista. Timiditate? Comoditate? Ce mai contează! Trebuie să-i mulţumesc Ancăi Lupeş pentru amabilitate şi deschidere. Dacă ar avea toţi PR ca ea, ar ieşi bine toate concertele.
N-am crezut că va fi casă plină. Bilete scumpe, promovare destul de ponderată, proiectul „Kabaret” neştiut de marele public…Nu ştiu câţi au avut invitaţii. Am înţeles că au fost multe VIP-uri, dar eu nu le-am notat, nu le-am urmărit. Ar fi trebuit să-mi iau un binoclu în loja jurnaliştilor. Marcel Avram ştie cui să-i ofere invitaţii, aşa că, în mod cert, au fost oameni importanţi, cu tendinţe francofone. Eu i-am întâlnit doar pe Gabi Cotabiţă, Cornel Constantiniu, Dorin Anastasiu (care a primit cadou de la soţie şi fiică, biletul) şi pe Bogdan Enache, cel care pregăteşte un alt mare festival de jazz la Bucureşti.
Că a fost o sală aproape plină, nu există niciun dubiu. Nu ştiu ce tehnică de numărare au colegii din presă, care au văzut câteva sute de persoane.
M-a surprins plăcut sunetul (fără cusur). Regia, scenografia inteligentă şi maximal eficientă, au concurat la un tot rotund şi agreabil. Luminile au fost folosite perfect, deşi nu aveau nimic sofisticat. Tabla de şah de pe scenă, a căpătat mereu alte valenţe, graţie luminilor.
Muzicieni de clasă au slujit-o pe Patricia. Artista a evoluat fantastic în aceşti 19 ani. Mă refer la prestaţia ei scenică, la felul în care se mişcă, se întreţine…La 43 de ani nu-s multe soliste , care fac astfel de mişcări din zona dansului contemporan…Aş spune că noi avem soliste, care şi cu play-back se bâţâie greu pe ritm. Patricia nu s-a chinuit să înveţe un salut românesc, deşi asta i-ar fi adus ropote de aplauze. A vorbit puţin cu noi (în franceză şi engleză), restul a ţinut de gesturi şi trăiri. Vocea ei nu mai sună ca în 1992, dar a ştiut să-şi adapteze partiturile, astfel încât să nu observăm vreo schimbare. Doar ajuns acasă, reascultând un CD, mi-am dat seama că anii trec pentru toată lumea. Între timp au apărut grija pentru siluetă, pentru mişcare şi maturitatea artistică deplină…
Repertoriul nu era integral legat de anii 30, dar atmosfera asta a dorit să ne sugereze. Puţini artişti îşi încep recitalul cu un super-hit. Echipa Patriciei a gândit bine şi din acest punct de vedere…alternând reperele cunoscute, cu piesele de pe albumul 2008…
Am observat că din imaginile proiectate a lipsit cu desăvârşire bărbatul…a fost un show feminin 100% …nu încerc să psihanalizez acest aspect, dar… presupun că aşa era în anii 30, pe care, contrar aparenţelor, nu i-am prins. Şi mişcările celor două doamne (Patricia şi Cauciuc-Lady) aveau o încărcătură erotică destul de consistentă…Nimic rău…doar o constatare…
Mi-a plăcut enorm reacţia publicului pe tot parcursul concertului. Nu ştiu cum l-au perceput cei de pe scenă, dar eu am fost mândru că avem un standard atât de ridicat. Muzică franceză se difuzează foarte rar la radio sau tv, aşa că oamenii din sală erau cei , care au căutat ce le place şi au găsit.
Consideraţi că am completat puţin cronicile reuşite de mai sus, ale Iuliei, Stefanei şi Emiliei (bravo pentru fotografii, ale mele nu-s atât de reuşite!).
P.S. Prima imagine provine de la Star Management. Mulţumim!
PS.2. Pentru cei care deţin CD-ul vândut de Jurnalul, o atenţionare se impune: coperta exterioară e aproape corectă, dar cea interioară e greşită. La 5. pe CD apare „Mademoiselle chante le blues”, iar pe coperta interioară, acolo unde se dau şi datele necesare (compozitor, textier, editor, producător) apare piesa „Les hommes qui passent” (scris cu un singur m în ambele părţi!!!).