Bullying-ul în școli: despre elevi agresați. Despre profesori agresați. Despre sindicate și scurt metraje

mai 14, 2019

518

Ar fi trebuit să fiu profesor. Am avut în familie două exemple extraordinare: bunica, profesoară de botanică, zoologie și anatomie, iar bunicul, profesor de limba română. Ambii respectați și iubiți de elevi. Când eram mică aveam 1.000 de răspunsuri la întrebarea „ce vrei să te faci când o să fii mare?”. De la sondor, la mecanic auto până la doctoriță, sportivă, jurnalistă. Voiam să le fac pe toate. Un singur lucru știam sigur că nu vreau: să fiu profesoară. Având lângă mine doi profesori buni și stimați, atât de breaslă cât și de elevi, m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă de fapt o meserie vocațională și cât de important este un profesor în viața unui copil. Am înțeles rapid că n-am înclinații pedagogice, așa că am păstrat distanța din respect față de acest domeniu. De altfel, cele mai grele ore pentru mine în timpul facultății au fost cele de practică în școală. Am ales să urmez cursurile Facultății de Limbi Străine (specializarea Engleză-Franceză), dar din nefericire pentru mine n-am putut să evit cursul de pedagogie.

De-a lungul vieții, am avut nenumărați profesori. Cu toate acestea, îi pot număra pe degetele de la o mână pe cei de care îmi amintesc cu drag: doamna învățătoare, doamna profesoară de geografie din școala generală, doamna profesoară de desen din școala generală…. Și cred că mă pot opri aici. Restul, fie nu-mi stârnesc amintiri plăcute, fie n-au lăsat nicio amprentă asupra mea. Îmi sunt încă vii în memorie orele în care zbura prin clasă coșul de gunoi, când profesorii erau luați peste picior, când li se lipeau diverse mesaje pe spate, când li se răspundea obraznic. N-am participat niciodată la astfel de „distracții”. Îmi era milă de ei, îmi imaginam cum m-aș fi simțit eu dacă aș fi fost în locul lor. Și îmi repetam mereu că orice s-ar întâmpla, eu nu voi ajunge profesor.

Desigur, la fel de bine îmi amintesc de palmele primite de colegii mei. Băieții, de regulă, erau scoși în fața clasei și pălmuiți zdravăn. Nici acum nu am uitat palma care l-a mutat doi metri spre stânga pe un coleg (micuț de statură și slab, unul dintre cei mai neastâmpărați din clasă). Doar în filmele de acțiune mai văzusem așa ceva. Să mai zic și de toate insultele pe care le-am auzit la ore? De la banalul „proștilor” până la „idioți”, „netrebnici”, „pierde-vară”, „nesimțiți”, „javre”, „inculți”….

Îmi amintesc și de un alt episod petrecut la ora de franceză în școala generală (între noi fie vorba, îmi plăcea foarte mult limba franceză). M-a pus profa să citesc un paragraf. Am citit până când mi-a apărut în fața ochilor expresia „il n’y a pas”. Nu o mai întâlnisem până atunci, nu o rostisem niciodată cu voce tare așa că m-am oprit și am început să o admir. Mi-era teamă că o voi citi prost și că vor râde ceilalți de mine. Am tăcut mâlc minute în șir. Periodic, profesoara țipa la mine: „zi ceva!!!!”. Eu… nimic! Nici pâs. De frustrare și de nervi, profesoara a părăsit clasa. Colegii s-au bucurat pentru că ne-am ales cu o pauză lungă (vreo 20 de minute). O colegă a venit la mine și mi-a spus cum se pronunța expresia buclucașă. Wow! Atât de simplu era!

N-am asistat la scene de violență verbală sau fizică între părinți și profesori. Știu, însă, că se purta fie plicul, fie sacoșa cu produse proaspete de la țară. Mai știu că la ședințele cu părinții nu se discuta doar despre câți bani trebuie să scoată din buzunar părinții. Nu! Se discuta și despre evoluția copilului și despre note și despre materia predată. Țin minte că în școala generală, dirigintele nostru obișnuia să facă și vizite acasă la elevi și ținea legătura cu părinții. Nu știu dacă astăzi se mai face așa ceva.

Nu reușesc să-mi amintesc dacă profesorii au ieșit vreodată în stradă să tragă un semnal de alarmă cu privire la condițiile proaste din școli. Nu-mi amintesc să-i fi auzit vreodată vorbind apăsat despre reforma sistemului de învățământ, despre importanța sportului, nu-mi amintesc să fi cerut vreodată dotarea corespunzătoare a laboratoarelor de informatică, de științe… Țin minte că pentru a face informatică, ne deplasam la o altă școală și stăteam câte 3-4 elevi la un singur computer. „Asta e! Astea-s condițiile”, spuneau, în jurul nostru, ridicând din umeri, atât profesorii cât și părinții.

Încă de pe vremea când eram eu elevă, pătrunseseră în sistem oameni care n-aveau nicio legătură cu această profesie. Mă refer la oameni care din lipsă de opțiuni ajungeau profesori. Când ești strâns cu ușa și se acumulează facturile, accepți orice loc de muncă. Sindicatele și profesorii de carieră nu au reacționat în niciun fel când profesia lor se transforma încet-încet în job. Dacă nici profesorul nu-și respectă profesia și nu conștientizează care este menirea lui, atunci e imposibil să pretindă respect de la elevi.

Am urmărit scurt-metrajul realizat de Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar Iaşi despre agresiunile din școală și cum sunt umiliți profesorii la catedră. Din nefericire, există multe astfel de cazuri. Am citit și cele scrise de Oana Moraru pe Facebook și sunt de acord și cu ea. M-aș bucura să aflu și opinia voastră.

Oana Moraru pe Facebook:

Ce e grav în neregulă cu povestea acestui scurt-metraj:

1. Profesorii par fără apărare pentru că nu ar exista legi care îi protejează de bully-ingul parental, de agresivitatea și incultura reacțiilor unor oameni aflați pe o scară mai de jos a civilizației. Totuși, în România școlilor de azi, așa neajutorate cum par, nicio lege nu interzice să pui limită la ușa școlii – cui intră, când și de ce. În nicio școală din Europa nu poți depăși pragul decât după ce ai făcut programare, ai predat buletinul și ți-a fost creat spațiu de întâlnire, cu a treia și chiar a patra persoană de față, la discuție. Nicio lege nu-l împiedică pe Directorul unei unități să-și facă proceduri clare de pază și relație cu părinții pe care să și le respecte. Faptul că o doamnă cu probleme nervoase și de educație elementară îți poate intra la oră oricând este vina directorului, nu a țării, nu a legilor, nici măcar a nivelurilor de conștiință în care se bălăcesc oamenii ei. Mergeți prin licee și vedeți cât de strânsă e paza în primele două săptămâni de școală și cât de repede se uită în timp regulamentul școlar: portarii lasă pe oricine înăuntru, în cancelarii se fumează, copiii au telefoane active în oră, ședințele cu părinții sunt mai mult dări de seamă, feed-back-ul despre cine e si ce face fiecare copil – inexistent. Conducerile școlilor nu sunt perseverente, coerente, nu se țin de regulamente și proceduri. În schimb, se vaită că trebuie să le scrie, în amănunțime, pe hârtie. În documentele manageriale ale oricărei școli, veți găsi inclusiv proceduri pentru deplasarea în siguranță a elevilor în incinta școlii, proceduri de comunicare externă și internă (acestea includ relația cu părinții), de monitorizare a progresului elevilor, de pază și siguranță a personalului Există, dar nu se aplică. Directorii și adjuncți lor, șefii de comisii și catedre – o mare parte din ei – tratează locul de lucru cu mentalitatea unui spațiu public pe care altcineva ar trebui să îl protejeze. Mentalitate de funcționar public, fără mare răspundere personală. Cu mult ridicat din umeri și dat vina pe legi și sistem.

2. Părinții agresivi par să fie neapărat cei cu bani, cu angajați și timp limitat. Profesorii par să fie cei singuri, săraci, vulnerabili. Doamna profesor din film trăiește singură, este plăpândă, sensibilă, cu aer de dăscăliță onestă, iubitoare, dedicată meseriei. Mama domnișoarei este o țoapă cu bani, strident machiată și, evident, o patroană care suge sângele poporului, inclusiv al profesorilor copilei ei.
Realitatea nu e așa pueril polarizabilă și nici oamenii așa ușor de manipulat cu un astfel de film. Există și profesori ca dna Diana Miron, dar și profesori exact ca mama agresivă: stridenți, insultători, nevrotici, furioși. Pe copii cine îi apără de ei? La întrebarea asta o să îl vedeți pe domnul director dând tot din umeri. Pare că argumentele clipului sunt că dacă cineva e profesor trebuie respectat „by default”.

3. La final, se face un apel sufletesc la amintirile noastre frumoase din copilărie despre primul abecedar, primul buchet de flori si primul stilou sprijinit în mână noastră de dascăli. Mi-au dat lacrimile, da. Mi-e dor de mine în copilărie, de fetița timidă din curtea școlii. Dar mi-e rău când mă gândesc câți tovarăși de-ai mei de joacă au fost, ulterior acestor momente idilice ale amintirilor noastre, aliniați în fața clasei ca să râdem de ei că au greșit. Si multe alte umilințe trăite în tăcere și cu respectul „cuvenit” profesorilor noștri de atunci.

4. Se spune clar că educația începe acasă. Dacă părinții nu își fac treaba bine, noi, profesorii cei umiliți suntem, prin deducție imediată, și neputincioși: ne-am luat mâna de pe ei!!! Asta înseamnă un lucru incredibil: că cei 40% de copii săraci, abuzați, din familii dezorganizate, fără educație, fără orizont prea mare de cunoaștere – sunt de nerecuperat. Deci facem educație degeaba? Nu avem nimic transformator în noi?

Da, există suferința profesorului român nesprijinit, neconsiliat, neapărat. Există doamne extraordinare că Diana din clip care simt durere, umilință, cădere nervoasă, inutilitate personală. Bine ați venit în viața de adult. Cine nu simte asta? E cineva scutit?

Da, există mulți părinți care dau educație proastă. Unii au și bani. Unii dintre copiii lor sunt și aroganți. Există și muzică simfonică, și rock progresiv, și muzică populară, dar și manele. Toate se cheamă tot muzică. Te poate umili cu adevărat un copil? Poți să îl iei personal? Poți să te superi pentru câte mii de forme a luat, sufletește vorbind, specia asta a oamenilor, mai ales în adolescența ei? Fiecare după propria creștere emoțională.

E bine de făcut o campanie pentru integritatea fizică și emoțională a profesorului român. Dar nu așa grosolană, naivă, plină de prejudecăți sociale și dări din umeri a neputință ca în clipul de mai jos.