Când vrei la Iași, dar aterizezi la Timișoara. Aventura culturală continuă

Timp de 12 ani am călătorit în scop profesional cu săptămânile oriunde mi-am propus, dar iată că acum pentru a pleca 12 ore din oraș am nevoie de aprobarea veterinarului, unchiului meu și în general de o stare ok a celor care m-au însoțit în 4 locuințe și zeci de situații de viață – cele 2 surori torcătoare și blănoasa fără lătrat, a căror infirmieră sunt, mai nou. Aceste suflețele mi-au fost suport moral întreaga lor viață și continuă să fie cu ultimele lor puteri (excepționale, având în vedere vârsta și bolile aferente), de aceea în această perioadă am renunțat la drumurile culturale pentru a le administra medicamente, luat glicemie, injecții insulină, anti-inflamatoare etc. Mulțumită lor am învățat atât de multe despre medicina veterinară, dar mai ales despre bunătatea necondiționată, care rezistă contextului termporal. Animalele sunt o curiozitate absolută din punctul acesta de vedere. Chiar și în suferință, în disconfort, ele își păstrează nealterată capacitatea de a oferi iubire, iar această lecție este de nereplicat în experiențele mele cu lumea dimprejur, bazată în general pe competiție fără competențe, pe distrugere în locul construirii, pe conflict în locul unui echilibru. Lumea umană e absurd de concretă și dezechibilibrată armonionos, veșnic nemulțumită, dar și auto-suficientă, e un paradox, din care îi aparțin fizic, involuntar și hilar.

Pasiunea pentru cultura vie nu e de ajuns, dat fiind că a prinde un bilet de avion la răsărit  cu promisiunea de a ajunge la o conferință la prânz la Iași e simplu și complicat totodată, în prealabil, având confirmarea festivalui. Și brusc cu o zi și jumătate înainte, compania aeriană îmi trimite un sms că mi-au mutat zborul cu 4 ore, ceea ce însemna că ratam motivul deplasării…  Și uite așa, cu toate aprobările luate, cu bucuria de a fi martor viu al unui eveniment cu adevărat special – întâlnirea domnului Cristian Tudor Popescu și iubitorii de film ieșeni cu prilejul conferinței: CIULEI-MUNGIU-PUIU INCEPTION de la Serile Filmului Românesc. De 14 ani am fascinația evenimentelor culturale vii, al schimbului energetic dintre artiști, scriitori, profesioniști ai domeniilor lor și spectatori care își aranjează orarul zilei în funcție de aceste întâlniri. A fi aici și acum împreună împrejurul unei teme artistice este sentimentul pe care-l prețuiesc cel mai mult în toată nebunia aceasta numită jurnalism cultural, branșă neesențială în presa mainstream, despre care oricine și oricum emite inadecvări sau inepții. Când ai nevoie realmente de cultură în toate dimensiunile ei, o poți critica în măsura în care o poți și iubi, de aceea nu voi înțelege niciodată de ce unii din presă aleg să desființeze un artist în viață, în timp ce la moarta se umple social media de regrete pentru reacții…

Tocmai pentru că mi-am construit cariera de câteva mii de materiale filmate în jurul evenimentelor vii, nu postez despre oamenii ale căror chipuri și voci se înscriu în eternitate, aleg să rămână doar ziua lor de naștere care reprezintă un început pentru fiecare dintre cei care i-au descoperit și îi vor descoperi. Și mai ales pentru că senzația morții, a pierderii ireversibile e cu mine de când mă știu, iar preamărirea dispariției când o ființă nu mai este – mi se pare sincer un act de narcisism decât de suferință, care e imperceptibilă în exterior, de fapt.

Moartea poate oferi vieții importanță, dar nu și valoare, de aceea susțin ideea de a prețui artiștii cât avem șansa să îi vedem la teatru, la cinema, la concerte, la lansări de carte, la conferințe tematice  – întâlniri care în mod real îmbogățesc mintea și spiritul, de emoții nu mai spun. Aș fi zis că la peste 2000 de prilejuri culturale, emoțiile s-au diminuat, dar dimpotrivă s-au accentuat, pentru că și acum am frica eșecului când trebuie să documentez un eveniment – pentru că s-a întâmplat de multe ori să nu am un unghi bun, să mi se închidă deși avea baterie  camera video, să dea eroare cardul de memorie, și astfel momentul să fie înghițit de negura timpului.

Pentru glasul și expresia fizică a artiștilor m-am apucat de filmat, având la bază doar un curs de jurnalism de presă scrisă la University of Bedfordshire, U.K, unde umblam prin Luton cu reportofonul și intervievam trecători. Am învățat din mers video tocmai pentru a surprinde acel schimb energetic creat în timpul unui eveniment cultural viu. Mi-au reușit astfel de momente în timp ce aveam același responsabilități într-un acasă reinventat continuu, dar iată cum se poate nărui o șansă printr-o banală mutare de zbor. La Iași am mai fost cu prilej teatral și ce fericire că urma să ajung cu unul cinematografic, doar că efectiv soarta mi-a demonstrat că deși pot avea planificat totul, un simplu detaliu poate deraia programul. Prin urmare, dat fiind că nu aveam să recuperez banii prea curând, așa am ales să schimb biletele pentru cel mai frumos oraș, în opinia mea – Timișoara, cu oameni cu un soare interior peste tot, în care și canicula, la pas, e binefăcătoare. Am trecut pe la Muzeul de Artă unde una dintre expoziții se intitula Lifeline – Dieter Mammel, compusă din 6 teme – Patrie, Război, Refugiu, Adăpost, Album de familie și Supraviețuire. În Parcul Rozelor repeta orchestra Teatrului de Operetă Ion Dacian București pentru că aveau 2 spectacole: Voievodul Țiganilor și Meșterul Manole, opera rock un proiect al formației Phoenix. La Filarmonica Banatul era afișat un nou vocal-simfonic: Orchestra și Corul Filarmonicii Banatul, Corul Liceului „Ion Vidu” și Corul comunitar, dirijor Gabriel Bebeșelea. La Cinema Timiș va avea loc prima ediție de TIFF Timișoara în septembrie.

Am intrat și la Cărturești, am admirat renovarea Teatrului Național Mihai Eminescu (aceeași clădire cu Opera), am regăsit-o pe doamna cu clătitele în același loc și spre surprinderea mea plăcută m-a ținut minte de acum 3 ani. În Parcul Ion Creangă copiii făceau jocuri de echipă, așa cum aveam și noi în taberele de engleză care nu mai există astăzi – de ce să fie încurajată educația alternativă în natură, când poate fi pur și simplu închisă. Atmosfera de vacanță creativă am resimțit-o mai ales în călătoriile festivaliere timișorene, dar și clujene, sibiene, brașovene, londoneze și pariziene, iar această senzație de netranspus în cuvinte o păstrez în suflet pentru următoarea provocare culturală pentru care îmi lustruiesc noi arme de întâmpinare în spiritul unei lupte armonioase dintre timp și resurse.

Fun fact, am avut 4 zboruri pe caniculă în timpul săptămânii, și atât la Iași cât și la Timișoara, avioanele erau pline fie dimineață, prânz, după-amiază, seară. Însoțitoarele de zbor ne mulțumeau individual nouă pasagerilor că i-am ales… Păi, nu avurăm de ales, domnițelor! Sunteți singurii rămași cu zboruri interne care în mod inexiplicabil costă mai mult decât cele externe cu aceeași companie, care dacă dorește îți poate anula o șansă de frumos, util și bine doar printr-un sms și depinde de tine dacă vrei să transformi un necaz într-o oportunitate.