CHARLES AZNAVOUR – „Liza Minnelli” (autobiografie) – partea a IX-a

ianuarie 27, 2016

Fragment din cartea autobiografică, „Timpul de odinioară” (Editura Ararat, 2005).
Trebuie să fi fost într-o miercuri sau sâmbătă după-amiază, ziua obișnuită a matineelor din teatrele de pe Broadway. Urma ca Aida, Georges Gavarentz și cu mine să asistăm pentru a treia oară la o reprezentație a unei comedii muzicale americane pe care o prefer, Fiddler On The Roof, avându-l cap de afiș pe minunatul Zero Mostel căruia Maurice Chevalier, mai degrabă avar în complimente, îi lăudase talentul. Mă pregăteam uitându-mă cu un ochi distrat la un talk-show de televiziune. Intrarea pe scenă a noii invitate îmi atrase totuși atenția. Era o persoană tânără, de cel mult 17 ani, cu un talent promițător. Nu era o frumusețr hollywoodiană, ci o femeie cu o personalitate puternică, plină de farmec, fiica a doi monștri sacri ai showbusiness-ului: Judy Garland, o legendă, și Vincente Mnnelli, unul dintre cei mai mari regizori de la Hollywood. Numele ei: Liza Minnelli, ușor de reținut. Cânta susținută de doi parteneri, unul slab, elegant și romantic, celălalt mai degrabă bondoc, mic și nostim. Aida, care urmărea și ea emisiunea, mi-a telefonat foarte entuziasmată, pentru a mă preveni că o viitoare stea se producea la televiziune. Am rămas lipit de televizor până la sfârșitul prestației sale, fără să mă gândesc o clipă că o voi întâlni mai târziu.
Din talk-show în talk-show, din cocktail în cocktail, am ajuns la un party organizat în cinstea mea de nu mai știu cine. În orice caz, de cineva care avea relații mari în meseria mea. Am sosit mult înaintea invitaților, pentru a-i primi alături de gazda mea. Am strâns mâna celebrităților, apoi, cum acești oameni se cunoșteau, până la urmă au format mici grupuri, cu câte un pahar în mână, ronțăind prăjiturele pe care chelnerii le făceau să circule. Stăteam singur într-un colț – nu cunoșteam încă pe nimeni – mă întrebam de ce am venit și eram gata să mă eclipsez discret. Oricum gazda n-ar fi observat lipsa mea. Deodată, m-au fixat doi ochi mari negri și o pereche de buze lacome s-au deschis pentru a-mi spune: „V-am văzut deunăzi, n-am înțeles o boabă, dar v-am găsit foarte bine și atât de diferit de ceea ce am văzut până în prezent”. I-am întors complimentul: „Și eu v-am văzut la televizor deunăzi și v-am găsit formidabilă”, toate astea, firește în engleză. Iată că nu mai eram singur și orfan, aveam o interlocutoare care vorbea, râdea, îmi asculta răspunsul, se informa despre modul meu de a aborda cântecul și îi plăcea foarte mult piesa „Les Comediens”.
(…)
Montreal înseamnă întotdeauna o întoarcere la origini. Acolo am prieteni, un public fidel și o grămadă de amintiri. La Places des Arts, o sală frumoasă cu 3.000 de locuri, Jacques Vernon, care îmi era impresar, secretar și mai ales prieten, mă anunță la ultima mea ieșire de pe scenă: „Am o surpriză pentru tine. După ce te schimbi vei vedea”. Surpriza era Liza în carne și oase. Cred că se înțelesese încă de la Los Angeles cu Jacques care păstrase bine secretul. M-a însoțit pe tot parcursul turneului, cu molipsitoarea ei dragoste de viață, dansând în ritmul castanietelor la repetițiile cu Jacques Vernon, de meserie profesor de dans. După terminarea contractului meu din Canada, am urmat-o la rândul meu la Las Vegas unde urma să cânte. Iar după aceea viața noastră de nomazi a pus capăt acestei aventuri tandre, care de-a lungul anilor s-a transformat într-o adevărată și trainică prietenie.