Cristian Pătrășconiu. Interviu Petru ILIEȘU: După 30 de ani – postcomunism și democrație: iluzii, deziluzii

Interviu de Cristian Pătrășconiu publicat pe site-ul marginaliaetc.ro

decembrie 25, 2019

145

”Aflat la Bucuresti, poetul Petru Iliesu a facut in 18 decembrie 1989 un apel international la condamnarea uciderii demonstrantilor, impuscati pe strazile orasului Timisoara, unde a inceput Revolutia, cerand Natiunilor Unite sa trimita trupe de interventie. La ora 13, in ziua de 21 decembrie 1989, este arestat in capitala de catre Serviciul de Filaj al Securitatii, impreuna cu poetul Nicolae Prelipceanu, care isi asumase riscul, considerabil in acele zile fierbinti, de-l a gazdui in apartamentul sau pe unul dintre “cei mai periculosi instigatori ai revolutiei din ’89”, cum apare Petru Iliesu in documentele Securitatii.
Poetul Petru Iliesu a avut curajul sa scrie in prima parte a anului 1989 un poem radical, numit “Scrisoare deschisa despre fratele meu, domnului Gorbaciov”, trimis si citit la Radio Europa Libera in zilele Revolutiei de la Timisoara. Atat prin acest poem, cat si prin prezenta sa in strada, Iliesu a avut un impact considerabil asupra miscarilor protestatare care au inceput in Timisoara, in 16 decembrie 1989, si s-au extins spre Bucuresti si apoi in toata tara.”

(Ion Zubașcu)

Revoluția din decembrie 1989 – a fost sau nu a fost? E just – fie și inspirați de titlul unui film cu multă trecere la public – să ne întrebăm așa ceva, acum, la trei decenii de la acel moment care a produs, în mod cert, o mare ruptură?

Indiferent ce mișcări conspirative, influențe, scenarii și intervenții au determinat schimbarea violentă din 1989, consider că s-a petrecut sub semnul Revoluției; a însemnat în sine o Revoluție. Fiindcă desființarea vechii societăți și răsturnarea vechii puteri au caracterul social și politic al unei veritabile Revoluții.

La noi au fost îndeplinite ambele condiții iar ceea ce a urmat și ne provoacă atâtea păreri contradictorii (căutarea adevărului…) ține de unul dintre substraturi – cel al unei subtile și bine camuflate restaurări a unei părți dizidente din vechea putere deghizată apoi în formule partinice care au adoptat doar etichetele unor direcții politice fără însă a le pătrunde în esență ori împărtăși conținutul ideologic. Acest fundament democratic șubred s-a perpetuat până în prezent când avem o ”stânga” reprezentată de baroni care-și etalează ostentativ bogăția și o ”dreapta” ambiguă, divizată în grupuri cu un discurs de circumstanță și contradictoriu, priceput alandala de către populație și susceptibil de a nu primi credibilitate. Și nici schimbarea din România anului 1989 nu a fost un moment pur fiindcă a urmat un curs firesc al mișcării de răsturnare a regimurilor așa zis comuniste (mai degrabă staliniste, totalitare, dictatoriale) din Europa de Est. În plus, aici s-a petrecut o Revoluție lipsită de adevărați lideri, cu structuri administrativ-politice însăilate în grabă, cu Gavroche erijați în ideologi și cu viziuni denaturate față de ideea de societate democratică, instaurând un fel de surogat dezordonat încurajat de primele eșaloane de oportuniști care „s-au prins” că se poate profita de haosul și vidul legislativ pentru a-și tăia hălci grase din fostul avut public.

O parte din întrebările asupra Revoluției sunt provocate tocmai de faptul că ne-am trezit din exaltare într-o societate care se schimbă vertiginos și destul de imprevizibil, frământată de lupte politice pentru putere și inechități revoltătoare. Totuși nu Revoluția poate fi trasă la răspundere și pusă la îndoială în privința veridicității sale pentru ceea ce s-a ales din așteptările noastre în privința roadelor schimbării. Fie și numai dobândirea libertății de exprimare și de mișcare merită respect pentru Revoluția din 1989, cheie cu care s-a deschis poarta din zidul lagărului totalitar.

Ca să avansăm în acest dialog oarecum analitic: ce ar justifica o perspectivă foarte pesimistă, încărcată de suspiciune vizavi de dimensiunea revoluționară a lui decembrie 1989 pentru România?

Semnificațiile pe care le-am acordat înainte de 1989 cuvintelor libertate și democrație erau împinse spre un idealism pe care doar cei care trăiesc sub dictatură și privesc dincolo de zidurile sale sunt capabili să-l inspire. Din toate informațiile care reușeau să pătrundă până la noi, interesau doar cele care puteau influența o schimbare totală, purificate de contextul din care veneau și din acest motiv și ideile noastre despre cum ar arăta o societate total diferită – erau mai mult utopice.

Postcomuniștii au avut o foarte scurtă perioadă în care să poată determina o schimbare coerentă și cu efecte în perspectivă. Mulți ani după 1989 o reală societate civilă în România nu a existat fiindcă nu a avut un fundament anterior (inexistența unei Opoziții, și doar câțiva disidenți extrem de izolați, cu o masă impregnată emoțional dar lipsită de lideri) dar ea s-a format apoi acumulând maturitate odată cu multiplicarea mijloacelor de comunicare și o mass-media nuanțată, odată cu mobilitatea populației care a favorizat o imensă diasporă cu import puternic de imagine occidentală și presiune pentru apropierea de standardele văzute și gustate ”dincolo”. S-a conturat dinamic angajamentul civic, puternic manifestat în marile demonstrații împotriva măsurilor considerate antidemocratice și a derapajelor justiției, de contestare a unor lideri politici abuzivi și corupți.

Așa ceva însă era de neimaginat înainte de 1989. Și atunci, prin comparație, suspiciunea nu mai are nici o importanță pentru că oricum lucrurile nu se mai pot relua într-un fel cu totul diferit iar momentul în sine trebuie valorificat la superlativ indiferent de cele care i-au urmat și i-au dat (sau nu) plusvaloare, chiar dacă uneori, cultural ne putem întreba ca și J.S. Mill: ”Pier oare roadele victoriei atunci când aceasta devine deplină?” Cel puțin pe moment, după toate sacrificiile, a fost totuși deplină.

Și, în același sens analitic: ce alimentează masiv, greu sau imposibil de contrazis, perspectiva opusă – că atunci chiar a fost o revoluție?

În primele momente ale revoluție și imediat după aceea nu am avut nici o clipă înțelegerea că în miezul evenimentelor care se petreceau rapid s-ar fi insinuat ceea ce mai apoi a apărut într-o lumină neclară și plină de interpretări conspirative ca o lovitură de stat. Revoluția nu a fost confiscată, fiindcă nu a avut parte de un aspect continuu ci a existat ca episod necesar în procesul de trecere de la un regim autoritar la o societate ideal imaginată, la o perioadă de dezmeticire chinuită de violențe și dezorganizare, de nebuloase legislative și conturări diletante ale partidelor, exaltări și, pe de o parte, conservatorism mascat în deschidere democratică. Revoluția a izbucnit și s-a stins apoi, lăsând însă în urma sa fierbințeala care să întrețină mișcările de revendicare a unor măsuri democratice prin vocea amplelor demonstrații de la începutul anului 90 și a unei opoziții agitate dar, din păcate, lipsită de unitate. Deși sângeroasă, contrarevoluția a fost și ea lipsită de coerență și incapabilă să înțeleagă că România a căzut din configurarea regimurilor comuniste pe principiul dominoului, fiind ultima care a mai rămas să se transforme dintr-un stat totalitar într-unul democratic și că procesul era ireversibil chiar dacă încă duce cu sine metehne și mentalități ale trecutului.

Puteți citi în întregime aici: