Cu rock-ul românesc la tribunal. Din perspectiva unui fan…

februarie 2, 2023

1062

Știți care-i partea proastă când ești „frunză”? Nu poți părăsi copacul pentru a te „lipi” la altul. Dacă ar fi posibil, eu aș face-o fără să stau pe gânduri. Dar, nu! Trebuie să „atârni” de pomul unde te-ai „născut” și să asiști neputincios la dezastrul din jur. Eventual, poți doar să strigi: „la prima furtună, pregătiți-vă de impactul cu solul”. Și apoi să speri! La ce? Nu știu! Pe zi ce trece văd cum se adâncește „prăpastia” dintre generația mea și cea a părinților și a bunicilor mei. E greu să înfrunți viitorul când ai tăiat legăturile cu trecutul, când îți renegi propriile rădăcini. Un popor care nu-și respectă și cultivă valorile este condamnat pieirii.

Refuz să accept faptul că generația mea (dar și următoarele), a fost „ruptă” cu bunăștiință de valorile culturale ale țării. Pentru mine, dar și pentru cei mai tineri, viața culturală dinainte de 89 este o nebuloasă. Deși trăim în era Internetului, informațiile despre trupele, muzicienii, actorii, festivalurile de muzică și teatru de atunci sunt puține. Nu știu exact ce a provocat această „ruptură”, dar o resimt în cel mai tragic mod.

De când mă știu, am fost o avidă ascultătoare de radio. Muzica m-a ajutat să trec mai ușor prin încercările vieții. Ascultam orice gen de muzică, dar aveam și artiști/trupe preferate. Două dintre trupele preferate erau Cargo și Compact. Am iubit și iubesc în continuare muzica lor. Am descoperit Compact cu Leo Iorga și Adrian Ordean, dar am îndrăgit trupa la fel de mult și cu Paul Ciuci.

Pe Adi Bărar l-am privit mereu ca pe un zeu, am suferit enorm când Kempes a avut acel accident și l-am primit cu brațele deschise pe Adi Igrișan. De ce? Pentru că MUZICA era mai importantă decât orice alte amănunte. Momentul în care puneam căștile pe urechi și apăsam pe butonul de play al walkman-ului, puteam da shut down lumii exterioare și mă retrăgeam într-un univers în care puteam visa în voie pe muzica îndrăgită. Pentru mine, a contat enorm muzica lor. Așa cum a contat și muzica trupei Iris.

Cu Phoenix, lucrurile stau diferit. Nu pot să spun că muzica lor lansată după 1990 a avut un impact major asupra mea, sau a generației mele. Mai degrabă, noi am știut, am înțeles, am acceptat informația că Phoenix este baza rock-ului românesc, că sunt cei ce ne-au dat nume, etc. De ce? Pentru că asta spuneau cei mai mari din jurul meu și era evident că ei știau mai bine. Sigur că îmi plăceau și știam piesele vechi pentru că le auzeam destul de des la radio, dar pentru a fi relevant pentru o altă generație, e nevoie de o altă abordare, pe care Phoenix nu a avut-o. Nici muzică nouă și nici turnee nu au avut constant. În schimb, scandalurile, certurile le țin minte perfect: bani, vine Baniciu – pleacă Baniciu (de multe n-șpe mii de ori!), ceartă cu Mani Neumann, ceartă cu Ioji Kappl, ceartă cu Ovidiu Lipan, scandal cu Electrecordul, scandal cu Sergiu Nicolaescu, etc. Ca săă nu mai spun că avem un documentar despre Phoenix care nu se referă la muzică, ci la orice altceva (cum au fugit, cum s-au certat…). Ce să ințeleagă cineva ca mine, sau mai mic, dintr-un documentar despre cea mai mare trupă rock din România, care nu pune accent pe muzică? Că n-a contat din punct de vedere muzical?! Este peste puterea mea de înțelegere!

În ultimii ani, scandalurile s-au ținut lanț. Phoenix, Iris, Compact au dat concerte la tribunal. Mă tot uit ca la un film prost. Nimic nu poate fi mai nociv pentru un fan decât să își vadă trupele preferate „măcinate” și distruse din interior.

Vestea recentă cu trupa Cargo a picat ca un trăsnet asupra mea. Am sperat din tot sufletul că în cazul lor va fi diferit. Speram să aflu că vor fi remasterizate albumele vechi și că va fi lansată o colecție „best of”, nu că vom avea un nou conflict la tribunal! Se aud tot mai mult cum se ascut săbiile, iar muzica a tăcut. Eu nu știu cum de nu-și dau seama artiștii precum și rudele lor cât de mult rău fac publicului.

Am avut inima strânsă privindu-l pe Leo Iorga cum se stinge încet prin tribunale. Nu merita asta! Nu meritam nici noi, publicul, să fim expuși la spălarea rufelor în public. Am fi preferat cântece noi. Și de la Paul Ciuci, și de la Leo Iorga.

Se mai ceartă și trupele internaționale, se dau în judecată, nu vorbesc unii cu alții, dar nu distrug branduri, iar MUZICA e mereu pe primul loc. La noi, se rescriu biografiile doar de dragul de a părea că au dreptate. Nimic pentru public (nu discografii remasterizate, nu albume relansate pe vinil pentru colecționari, nu merchandise), doar venin și ceartă. Și eu mă întrebam unde s-a pierdut entuziasmul publicului din primii ani după Revoluție. Păi, i-ați pierdut pentru că ați uitat că MUZICA NE-A ADUS ÎMPREUNĂ.

La tribunal. Cazul Iris…

În octombrie 2018, am fost pentru prima dată într-o sală de judecată. Era o înfățișare în procesul trupei Iris. Aveți mai jos o relatare semi-traumatizantă.

De îndată ce am aflat de la Nelu Dumitrescu despre posibilitatea de a fi în sală, pe post de gură-cască, la două dintre procesele din lumea rock-ului românesc (Iris și Compact), mi-am dorit să merg. Nu pentru detaliile picante care ar putea rezulta din asemenea ciocniri, ci din pură curiozitate. Nu mai călcasem niciodată într-un tribunal.

Prima impresie? E ca la aeroport: treci printr-o poartă care bipăie dacă ai ceva necorespunzător asupra ta. N-a bipăit, deci n-au deranjat-o cheile. M-am oprit lângă cei doi jandarmi care „păzeau” poarta și i-am întrebat dacă pot intra să asist la un proces: „Sigur că da, toate sunt publice și dacă nu sunt nu vă permite jandarmul să intrați, doar să nu aveți obiecte contondente la dvs”, zice el fără să se uite neapărat la mine. „Nu am”, zic eu și dau să deschid rucsacul, dar jandarmul era deja cu spatele, mă crezuse pe cuvânt. Mă ajută fața, probabil. Urc primele trepte cu încredere.

A doua impresie? La Tribunal e ca-n Gara de Nord, te abordează unul-altul care te întreabă dacă te poate ajuta cu ceva. „Nu”, zic eu scurt și grăbesc pasul.

A treia impresie? Wow! E ca la mall! Clădire nouă, modernă, scări rulante în stânga, scări rulante în dreapta, cele din stânga funcționează, celalte nu, unii urcă, alții coboară, mesele de pe holuri sunt ocupate, agitație mare, ecrane pe care rulează fel de fel de anunțuri, locuri de unde îți iei papa și, bineînțeles, prețurile, cu siguranță, sunt de mall.

Nu e nimeni care să te îndrume (sau n-am găsit eu), așa că ești obligat să o iei din ușă-n ușă și să citești ce cazuri se judecă în sălile respective. Așa am ajuns la etajul doi, unde spre norocul meu, prima persoană pe care am văzut-o a fost chiar Nelu Dumitrescu.

A patra impresie? E ca la doctor. Deși ai programare la o anumită oră, intri tot după ce stai la „sfânta” coadă și se merge pe sistemul: „omul știe când vine, nu și când pleacă”. De data asta, am scăpat ieftin: doar două ore de așteptare. Nu-i bai, au trecut repede.

Sala de judecată mi s-a părut mică, înghesuită, trei rânduri de bănci pe stânga, trei pe drepta. Pe o bancă puteau sta 4 persoane. E drept că mă dusesem acolo având în minte imaginile din filmele văzute. M-am convins că n-are nicio legătură realitatea mioritică cu ficțiunea hollywoodiană. Evident, la intrare nu m-a întrebat niciun jandarm nimic, nu m-a controlat în rucsac. M-am așezat pe bancă și am așteptat cuminte să înceapă ședința de judecată. Nu am să intru în detalii, nici despre ce s-a discutat, nici despre cine au fost martori. Nu e treaba mea să judec nimic.

Pot însă, să spun că n-am crezut niciodată că într-o sală de judecată își pot face loc atât de mulți „cred că”, „nu-mi amintesc bine, dar…”, „eu îl consider pe X lider”, „eu îl consider pe Y lider”, „dacă nu mă înșel…”, „nu-mi amintesc anul exact”, „nu mai știu exact ce a spus în interviul pe care mi l-a acordat”, „nu mai știu când am făcut acel interviu/când ne-am văzut”, „poate”. Trebuie să fie foarte greu să dai un verdict într-o mare de incertitudini. N-am să înțeleg niciodată de ce este considerată importantă mărturia unui om care nu a avut nicio legătură cu istoria unei trupe sau cu momentul exact pentru care părțile se judecă.

Este peste puterea mea de înțelegere de ce ar cere cineva să aibă drept asupra unui lucru care nu-i aparține. Indiferent de faptul că a contribuit la dezvoltarea unui proiect, tot nu mi se pare normal să te agăți de numele unei trupe. Mai ales în cazul soliștilor care sunt cele mai vizibile personaje dintr-un grup, ei sunt vedetele (a nu se confunda cu liderul), ei apar mai des în interviuri. Când beneficiezi de notorietate, de ce să te agăți de trecut? Dacă tot nu te simți bine undeva, de ce să nu folosești acest avantaj și să mergi mai departe pe cont propriu cu numele tău?!

Am zâmbit ironic când am auzit într-o pledoarie numele trupei Bon Jovi, dat exemplu ca trupă care a înregistrat numele la comun. Păi, Bongiovi e numele de familie al solistului, am mari dubii că după plecarea lui Sambora (compozitor, solist în trupă) Jon a trebuit să-și schimbe numele. Putem, totuși, să luăm exemplu și de la alte trupe, cum ar fi… Grateful Dead. Ăștia nu s-au certat, nu au mai folosit numele acesta după moartea lui Jerry Garcia, dar nici nu și-au bătut joc de moștenirea lăsată în urmă și au respectat PUBLICUL.

Hai să ne uităm la Led Zeppelin. Nici ei n-au mai cântat sub acest nume după moartea lui John Bonham, iar recent, Jimmy Page a remasterizat și a relansat întreg catalogul trupei. Pentru fani a fost o bucurie.

Te încarcă negativ o astfel de experiență. Tribunalul este acel loc unde oameni care au stat împreună (pe scenă, în turnee) și și-au pus sufletul pe tavă în compoziții muzicale (făcute împreună) timp de mai bine de 30 de ani, susțin că nu se mai (re)cunosc. E urât! N-aș fi vrut să văd fața adevărată a unor oameni care mi-au oferit multe bucurii prin muzică.

La ieșirea din sala de judecată, o durere insuportabilă mă apăsa pe cap și încercam să-mi adun gândurile, când am fost întreruptă brutal de o domnișoară care venise acolo cu una dintre părțile implicate în procesul Iris: „Bună Iulia! Nu mă mai cunoști? Ai venit aici așa… mai părtinitor?”. Îmi crapă capul în fața unei dovezi de tupeu suprem. Hai că e tare! Am venit „părtinitor”. Pe bune? De ce? Pentru că m-am așezat pe bancă lângă o tabără? Păi, nu erau bănci pe mijloc. „Părtinitor”, de ce? Păi, Iris nu a răspuns niciunei invitații în emisiunea „Psihologul Muzical” în ultimii 16 ani (indiferent de formula în care a fost), până de curând când a venit Nelu Dumitrescu la Foc de P.A.E și apoi, a venit cu trupa lui Iris și în studioul Radio România Actualități.

În plus, să nu uităm un lucru: ședința era publică, deci putea veni oricine. Eu nu am fost ca să țin partea cuiva, am fost pentru că trupa înseamnă ceva pentru istoria rockului românesc și pentru foarte mulți oameni. Ceea ce am văzut m-a dezamăgit profund. N-am mai avut stare și nici ficat să mai stau și la înfățișarea din procesul trupei Compact. Era prea mult!

În loc de concluzii

Sper din tot sufletul că trupele din noul val, precum și cele cu vechime de 15-25 de ani, au învățat ceva din greșelile celor mari. Sper că pe viitor, vom avea parte de muzică, de artă și nu de procese și săli de judecată. Ar fi trist să constatăm că și pentru cei mai tineri, publicul e tot pe ultimul loc.