Nu mai știm să respectăm Moartea…

0
354
Nevermore

„De ce nu scrii despre asta? Poate învață și alții, poate îți urmează exemplul…”, mi-a spus Andrei de câteva ori. Adevărul e că nu-mi vine să scriu. Nu mi se pare că fac ceva ieșit din comun. Nu m-am gândit niciodată că oamenii ar trebui să ÎNVEȚE să ajute o altă vietate sau un alt om. Pe mine nu m-a învățat nimeni. Cumva am fost întotdeauna mai atentă cu necuvântătoarele. Mi-a fost mereu mai ușor să le simt durerea, supărarea, frica, bucuria… Oamenii sunt mult mai greu de „citit”. Sincer, nici nu (mai) cred în puterea exemplului. Deși îi simt/îi văd pe oameni foarte interesați de capra vecinului, nu mi se par dispuși să preia și lucrurile bune văzute la cei din jur. Nici Biserica nu a făcut mai nimic în ultimii 30 de ani pentru a-i uni pe oameni, pentru a organiza comunități adevărate în jurul bisericilor.

Și totuși, de ce am decis să scriu acest text? Din egoism, cred. Sau poate este un fel de spovedanie către… nimeni în mod deosebit. Sau o fi un simplu exercițiu de scris. O poveste. Mai știi? Poate nici nu o să o public până la urmă. Oricum ar fi, ultimul lucru pe care vreau să-l văd/aud despre acest „articol”, este o ploaie de laude. Nu mă interesează să aud ce om bun sunt, sau cât sunt de tare. Nu sunt nici om bun, nici tare. Sunt un om simplu, care face, când poate, lucruri simple. Nimic ieșit din comun.

So… let the story begin!

Aveam vreo 5 ani. Între două reprize de ploaie, am fost la brutărie să cumpăr pâine. În drum spre casă, mușcam cu poftă dintr-un colț aburind de franzelă. Spre ghinionul meu, a început potopul. Am încercat să grăbesc pasul. Apa șiroia prin șanțul de pe marginea drumului. Noroiul avea aspect de mâl. Îmi sunt atât de clare în minte aceste imagini, chiar și acum, după atâția ani (și au trecut 30!!)! Șanțul acela părea un râu învolburat. Printre tunete și stropii imenși care biciuiau totul în jur, mi s-a părut că aud „piu-piu”. M-am oprit și am ascultat cu atenție. Părea că vine din șanț. Am cercetat zona cu privirea. Într-o porțiune de mâl peste care venea apă din belșug, am văzut o mogâldeață. Era un pui de gâină. L-am luat de acolo cu un pumn de pământ. L-am băgat în buzunar și am început să alerg spre casă. Mă temeam că va muri în buzunarul meu. Totul drumul am vorbit cu puiul de găină. Îl rugam să nu moară pentru că ajungem imediat acasă și îl face bine bunica. De îndată ce am pășit în curte, am scos puiul din buzunar și am alergat spre bunica mea cu mâna ridicată deasupra capului: „uite ce am găsit în șanț. Fă-l bine!”, îi spun eu pe un ton disperat. L-a luat din mâna mea și… părea mort. Nu se mai auzea niciun „piu”. Era atât de plin de noroi că nici nu-ți dădeai seama unde-i capul și unde-i coada… Țin minte că bunica l-a pus sub jetul de apă și l-a curățat de noroi. „Cum i-o fi norocul”, a șoptit ea. După ce a fost curățat, și-a revenit în mâna bunicii. „Îl păstrăm”, zic eu ferm. „Trebuie să vedem al cui este”… „Nu era nicio cloșcă acolo, n-avem cui să-l ducem înapoi”, am insistat eu.

Cum nu l-a revendicat nimeni, deși bunicul a întrebat în zonă dacă a pierdut cineva vreun pui, l-am păstrat. Lipsa majoră de inspirație, m-a determinat să-l numesc „Piu”. Am petrecut toată vara împreună. Dormea împreună cu noi. Nu suporta să fie singur, se ținea după noi mai ceva ca un câine. Dacă, Doamne ferește, ar fi rămas singur, ne-ar fi știut tot cartierul, așa voce puternică avea. Piu nu era un pui frumos. Era negru, golaș și guraliv. A trăit frumos, ca un împărat, vreo doi ani. El ar fi trăit mai mult, dar într-o zi un (ne)om s-a gândit că e mai simplu să ia de pe stradă o pasăre și să o bage în oala de ciorbă. L-am plâns mult pe Piu și… nu l-am uitat. Nici nu cred că-l voi uita vreodată.

O amintire tristă

Era mereu o bucurie să merg în vacanță la bunici. Ca în orice gospodărie, vedeam din când în când și șoareci, șobolani. Mi-a fost mereu frică de ei și n-aș putea să spun exact de ce… Bunicul nu avea o cursă care îi omora, îi prindea vii. Cât timp eram eu acolo, în vacanță, ritualul era mereu același: când era capturat un „inamic”, luam cușca, o coajă de pâine uscată, mergeam la pădure, îi dădeam drumul și îi lăsam pâinea. Mă gândisem eu că dacă îi las de mâncare nu se va întoarce la noi, își va vedea de drum.

Îmi amintesc că într-o zi, am văzut în șanțul din curte, un șobolănel (se vedea că era încă un pui).Picioarele din spate îi atârnau, nu le mai mișca, iar el agoniza. Era, probabil, opera vreunei pisici care se jucase cu el, apoi îl abandonase. Nu știu de ce m-a marcat atât de mult această scenă, dar îmi amintesc fiecare detaliu. Mi s-a părut atât de trist ceea ce vedeam… Cunoașteți starea aceea de tristețe profundă care pune stăpânire pe om înainte de o repriză sănătoasă de plâns? Ei bine, eu n-am plâns, dar uitându-mă la acel suflet chinuit, am simțit acea tristețe. L-am chemat pe bunicul. „N-ai cum să-l ajuți”, mi-a spus el. Știam asta. „Hai să-l luăm din șanț, e apă acolo… să-l ducem pe pământ”. Bunicul mi-a îndeplinit dorința și, în ciuda protestelor bunicii, l-a pus pe pământ între florile ei. L-am acoperit cu frunze și am mai stat puțin lângă el. Nici acum nu știu de ce am făcut asta, cert e că mi s-a părut că am făcut ceva cât se poate de natural.

Primul animal pierdut

Când am început clasa I și m-am mutat la Călărași, am avut parte și de primul eșec față de un animal. Câțiva vecini de la bloc, găsiseră un pui de cățel. După ce l-au chinuit o vreme, l-au abandonat în iarbă. Abia îi dăduseră ochii. Evident, am considerat că e de datoria mea să fac ceva. Nu-l puteam lua în casă, mama nu mi-ar fi permis. Ea lucra de dimineață până seara și n-ar fi avut timp să se ocupe de el. L-am pus într-o cutie, într-un loc ferit. L-am hrănit cu seringa vreo două zile și lucrurile păreau că merg bine. Din păcate, în a treia dimineață, l-am găsit mort. Mi-am dat seama atunci că n-am darul bunicii mele. Ea cred că are un har. Indiferent că e vorba despre plante sau despre animale, toate cresc frumos în jurul ei. Mie nu prea îmi iese. Îmi amintesc că am fost foarte tristă în acea zi și îmi mai amintesc de vecinul de la etajul 1 care m-a ajutat să îngrop cățelul în grădinița din fața blocului.

Cinteza Red

Eram la bunici, în vacanța de primăvară. Cred că aveam vreo 11 ani, așa că nu prea îmi plăcea să merg în vizite cu bunica. Cu toate astea am fost nevoită să o fac. Cu o noapte înainte fusese o furtună puternică. Jucându-mă prin curtea prietenilor de familie, am observat sub un copac un pui de… ceva, căzuse din cuib. Știam de la bunici că nu e bine să pun mâna pe ei pentru că îi vor respinge părinții. Așa că am chemat adulții în ajutor. „Problema” a fost cercetată în amănunt. Așa am găsit și cuibul, la câțiva metri distanță. Nici urmă de păsări. Sub nicio formă nu puteam să las puiul acolo singur. Mai ales că era aproape chel, i se vedeau venele prin piele. L-am luat. „Și, ce ai de gând să faci?”, m-a întrebat bunica. „Păi, nu știu… să am grijă de el”. „Știi cum să faci asta? Mai gândește-te… dacă îl iei doar ca să am eu ceva de făcut, nu e bine. Îți pot spune ce să faci, dar e responsabilitatea ta”, mi-a spus ea. „OK”, am zis eu, chiar dacă înfloriseră florile îndoielii în glasul meu. Toată vacanța am strâns râme, am prins muște și i-am dat apă cu pipeta lui Red. La vremea respectivă, nu știam ce pasăre era. Era mic cât o vrabie, dar era colorat (negru/cenușiu cu roșu, un roșu închis, grena, în jurul gâtului ca un guler). Un vecin mi-a spus că este cinteză, o pasăre migratoare. S-a făcut mare. O vreme a stat pe lângă casă fără să mai vină la noi, apoi a plecat și nu l-am mai văzut.

O iarnă grea

În același an, în vacanța de iarnă, am adăpostit și hrănit 3 guguștiuci pe care îi găsisem dimineața în curte. Aveau ciocurile înghețate și țurțuri pe penele de pe aripi și coadă. Atât de frig fusese peste noapte. Le pusesem și nume: Vasile, Ion și Ilie. Știu, nu m-am priceput niciodată la nume.

Dragostea pentru apă te bagă în bucluc

Într-o altă vacanță de vară, am mers cu unchiul meu la pădure după mure. Ca de fiecare dată, am luat-o cu noi pe Lassie, cățelușa noastră (o corcitură de pechinez și caniche). Adora să meargă la pădure. De asemenea, iubea și apa. Foarte mult. Unde vedea o băltoacă, acolo intra. Așa a făcut și în ziua aceea. Doar că balta era de fapt, un batal de păcură. S-a dus cu viteză până în mijlocul „lacului”. A încercat să se întoarcă, dar păcura îi intrase în blană și nu mai putea să înoate. A început să ne strige și o vedeam cum se scufundă. Am luat-o la fugă după unchiul meu. Am intrat amândoi. Lui îi trecea păcura de genunchi, mie și mai și. A prins-o pe Lassie de ceafă și a tras-o afară. Am ieșit de acolo desculți, murdari dar cu câinele în viață. Am curățat-o cu apă de la o stână din apropiere. Am dus-o acasă în brațe, iar bunica a spălat-o de vreo 20 de ori în ziua aceea. Lassie n-a mai avut niciodată blana cafenie, a devenit maro mai închis.

Nevermore, de care încă îmi este dor

În 2017, am găsit pe stradă un pui de stăncuță. I-am pus numele Nevermore. Era foarte trist, singur și mi-a lăsat impresia unei ființe care și-a pierdut speranța și își așteaptă sfârșitul. A stat pe balconul meu vreo două-trei luni. Zilnic mă trezeam la ora 5.00 ca să îi dau de mâncare. Am învățat multe de la el. Deși nu l-am mai văzut de când a plecat din balconul meu, sper că este bine. Trebuie să vă spun că am fost cu el la veterinar. Am fost trimisă la plimbare: „e plin de stăncuțe și ciori… lasă-l”. L-am rugat pe veterinar să-mi spună ce mănâncă o stăncuță. „De toate. Dă-i orice”, a zis sec, fără să se mai uite la mine. Am plecat de acolo cu un gust amar. Noroc că am cunoscut pe Facebook un alt medic veterinar care m-a ajutat cu sfaturi atunci când Nevermore s-a lovit la un picioruș, în încercarea lui de a învăța să zboare prin balcon.

Despre educație și oameni

Am crescut într-o familie normală. Ai mei nu erau nici vegetarieni, nici vegani, erau oameni simpli care nu au picat niciodată în extreme. Tot aud astăzi că la țară se vede lipsa de educație, că sunt niște primitivi care nu știu să se comporte cu animalele. Eu țin minte că de fiecare dată când o vizitam pe bunica, ba chiar și pe străbunica mea, am avut ocazia să văd că pentru oamenii din sat animalele erau prioritare. Animalele erau centrul gospodăriei lor. Primul lucru pe care îl făceau ai mei când se trezeau dimineața, pe la ora 5.00 – 5.30 era să pregătească hrana animalelor. Bunicii mei luau micul dejun abia după ce toate animalele din curte erau sătule. La fel făceau și vecinii noștri. Țin minte că noi nu mâncam carnea unui animal care dădea semne de boală, sau a unui animal care a fost crescut în stres. Nu mâncam ouă de la găini/rațe/gâște/curci care păreau bolnăvioare.

Atenție! Nu spun că noi nu mâncam așa ceva pentru că ne gândeam că au suferit mult săracele vietăți. Nu! La baza acestei decizii stătea un motiv egoist: era vorba despre grija pentru sănătatea noastră. „Ești ceea ce mănânci”, îmi spune mereu bunica. Are dreptate!

Dacă aș încerca să îi conving pe oameni să își schimbe modul de viață și preferințele culinare, le-aș spune, mai degrabă să o facă pentru propria sănătate, nu de dragul animalelor. Cu cât înțelegem mai repede că oamenilor le pasă doar de sine și eventual de cei apropiați lor, cu atât ne va fi mai bine. Mi se pare ușor ipocrit să trâmbițezi în stânga și-n dreapta dragostea ta față de animale, dar să mănânci fără nicio problemă carnea provenită de la animale crescute chinuit, bolnave, stresate. Să nu ne mai mirăm că sunt atâtea boli pe noi. Eu chiar cred că există o legătură între toate. Desigur, nu prea avem alternative, iar extremele nu ajută. Marea problemă este că nici nu ne dorim să creăm alternative.

Tristeți și frământări

Am făcut facultatea la Ploiești, așa că am bătut de multe ori drumul Moreni – Ploiești. Celebrul DN1. Aș vrea să pot uita imaginile îngrozitoare pe care le-am văzut aproape zilnic. Câini, pisici, porumbei, vulpi, dihori – toate sfârtecate și întinse pe carosabil. N-am să pot înțelege niciodată cum e posibil să treci nepăsător peste cadavre. Desigur, ești în mașină, dar chiar și așa. Calci pe cadavre, la propriu. Mi se pare îngrozitor că oamenii (ființele superioare, dotate cu conștiință și creier) nici măcar nu se mai obosesc să tragă pe pământ animalele omorâte de mașinile conduse tot de oameni… De asta spuneam în titlul acestui articol că… ne-am pierdut respectul pentru Moarte. Oare mai există ceva sacru în oameni?!

În cei 14 ani de când am venit în București, am văzut nenumărate dovezi de neomenie. Spre ghinionul meu, nu reușesc să uit niciuna.

Mergeam într-o zi cu un taxi prin București. Era liber drumul așa că șoferul a călcat accelerația. La un moment dat, de nicăieri i-a apărut în față o pisică. Încerca să traverseze în goană. S-a oprit sub roțile mașinii. Am auzit-o mieunând scurt. Șocant a fost că singura reacție a șoferului a fost un „auuu” scurt. Nu tu frână, nici măcar încetinire a vitezei, nu tu compasiune, nu tu conștientizare a faptului că ai pus capăt unei vieți (sau a nouă vieți, în acest caz). Nicio urmă de sentiment, de milă, de compasiune. Accidente se pot întâmpla oricând, dar șocant este cum reacționează omul la acestea. Și o face fără cea mai mică urmă de empatie. Asta mă sperie cel mai rău.

Kill! Kill! Kill!

Anul trecut, dimineața, când mergeam cu bicicleta la serviciu, a trecut pe lângă mine o mașină care mergea cu viteză mare. Eram pe Știrbei Vodă, pe lângă DNA. Am observat pe marginea drumului o pisică neagră. Privea fix spre mijlocul drumului. N-a schițat niciun gest de teamă când m-am apropiat. Nici nu m-a băgat în seamă. Parcă nu existam. Era cu gâtul lungit, ochii cât cepele, coada în jos, picioarele puțin flexate, parcă pregătită să fugă în orice moment. Cu toate astea, îmi lăsa impresia că era împietrită de teamă. M-am oprit și m-am uitat spre locul în care privea ea, încercând să aflu care e problema. Am văzut, lipită la propriu de asfalt, ceea ce părea să fi fost cu câteva minute înainte o altă pisică. O strivise ăla care trecuse în viteză pe lângă mine. E inutil să vă spun că nu oprise, nu încetinise, nu încercase să evite animalul. Încă mă încearcă sentimentul acela de tristețe profundă chiar și când îmi amintesc de acea zi.

Nu pot să înțeleg această nepăsare a omului, această insensibilitate în fața morții.

Mergeam într-o seară spre casă și lângă Spitalul Universitar, aproape de stația de autobuz, am văzut o altă scenă definitorie pentru dezumanizare.

Pe carosabil, lângă bordură, o pisică se zbatea între viață și moarte. Lumea trecea grăbită, mulți nici nu au observat-o, alții au văzut-o și au ocolit cu grijă zona, alții s-au oprit să îi facă niște poze. O singură persoană s-a apropiat, a luat cu grijă pisicuța care încă se zbatea și a așezat-o pe iarbă. Era o femeie care mătură strada. M-a impresionat grija, mila cu care a mutat animalul aflat în suferință.

Mă sperie faptul că tratăm Moartea ca pe un spectacol. Vă amintiți, cu siguranță, cazul ursului lovit de mașină și lăsat să agonizeze ore bune în drum. Este peste puterea mea de înțelegere dorința de a (te) fotografia (cu) un animal mort sau aflat în suferință. Ar trebui să ne dea de gândit când vedem atâția semeni însetați de sânge. Ne pierdem latura umană fără să ne dăm seama.

Vă amintiți de puiul de urs împușcat în Sibiu? Au privit oamenii la TV întregul film, au văzut fotografiile cu ursuletul mort într-un ghiveci de flori. Au fost impresionați vreo două zile, apoi au uitat. Uneori, mi-aș dori să pot uita și eu atât de ușor…. dar după cum vedeți, eu rețin cu lux de amănunte.

Circulă de câteva zile o știre potrivit căreia australienii au decis să omoare 10.000 de cămile pentru că provoacă daune și beau prea multă apă (??!?!). Așadar, singura soluție găsită de ființele superioare de pe această planetă, este Moartea. Le vor împușca din elicopter, ca să nu obosească mergând pe jos. Nu relocare, nu donarea animalelor unor grădini zoologice sau parcuri naționale. NU! Moarte. Doar atât mai poate Omul să ofere?

Cuvântul „umanitate” a rămas doar o definiție rece scrisă în dicționar.

Tot ce pot să fac este să sper că nu sunt ultima persoană care atunci când vede un liliac pe jos, se oprește și se întreabă dacă o fi normal să stea acea vietate acolo. Și caută soluții pentru a-l ajuta. Nu pune mâna pentru că îi este frică, dar caută pe cineva care nu se teme să bage „arătarea” într-o cutie și apoi duce liliacul la o asociație care protejează această specie. Mai sper și că nu sunt singurul biciclist care, după ce a atins o broască, se oprește și se uită dacă acea creatură e lovită rău (pentru că, asta e, îmi pare rău că i-am provocat o suferință), sau că nu sunt singurul posesor de bicicletă care cască ochii pe unde merge și evită să strivească melcii, de exemplu.

Despre implicarea în cauze sociale

Văd că mulți au început să socotească banii persoanelor publice și se simt jigniți dacă respectivii nu donează sume consistente pentru diverse ccauze. „Sa doneze că au de unde”. Ba chiar se atacă dacă X persoană publică nu vorbește despre subiectele fierbinți. Evident, vedeta TREBUIE să spună exact ce așteaptă revoltatul de acasă, altfel persoana publică e pusă la zid. N-a zis ce trebuie, n-a susținut cauza, e un trădător, e un bagator de seamă. De parcă o persoană publică ar avea un contract cu societatea.

Eu am făcut mereu atât cât am putut, nu mi-am asumat cauze pe care nu le puteam duce. Dacă oamenii ar înceta să fie indiferenți la mediul înconjurător, multe s-ar schimba în bine, chiar și fără sume imense donate.

Mă uit cu mirare la ONG-urile care apără drepturile animalelor. N-am văzut niciodată măcar o acțiune coerentă, colectivă pentru a avea legi clare care să protejeze animalele. N-am văzut campanii reale de conștientizare a populației, pro-adopții, n-am văzut o mobilizare pentru a exista un spital veterinar. Ici-colo câte o voce izolată pledează pentru adopții, dar e prea puțin.

Citeam zilele trecute o știre potrivit căreia oamenii s-au mobilizat mai rapid și mai consistent pentru Catedrala Notre Dame din Paris decât pentru Australia și Amazon. Deși înțeleg importanța unui monument cultural-istoric, nu pot să nu mă întreb de ce nu se mobilizează cu același avânt, ba chiar mai consistent, când este vorba despre viață (indiferent că vorbim despre oameni, animale sau plante)?! Este ceva mai important decât VIAȚA?

Observ tendința de a judeca totul în cifre. Cu cât sunt cifrele mai mari, cu atât este mai mare interesul oamenilor. Au murit un miliard de animale în Australia, aproape că nici nu ne mai interesează de cei 20 de oameni care și-au pierdut viața. Ne-a luat mințile „miliardul”. Dar, oare, dincolo de acest număr impresionant, câți oameni au înțeles exact gravitatea situației?!

A căzut un avion în Iran. Au murit 170 de oameni. Nu prea a impresionat opinia publică. A fost intr-o zonă de conflict, a fost după Revelion, ne-am luat cu treaba. Dar uite că putem să vorbim zile întregi despre uciderea unui criminal iranian. N-avem timp pentru civili nevinovați, poveștile cu criminalii de război ne sensibilizeaza mai mult.

Nu știu dacă ne vom mai face bine vreodată. Tind să cred că nu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here