Cum au dat nişte jurnalişti peste un Rîmaru virtual. Sau mai degrabă nu

aprilie 18, 2017

Articol de Iulia Popovici publicat pe site-ul Adevărul.ro
Casa Jurnalistului a dat fie peste un Rîmaru al online-ului, pe care l-a lăsat să zburde fericit mai departe, fie peste o persoană oricum cu un comportament deviant şi cu risc psihologic, pe care a expus-o românităţii, familiei şi cunoştinţelor doar de dragul ultragiului şi al datului cu piciorul în deontologie.
Şi Rîmaru avea o familie, ar fi fost slujit interesul public dacă ea era expusă naţiunii înainte ca Rîmaru să fie măcar acuzat de ceva? Între timp, mediul online e la fel de periculos pentru minori cum era şi săptămîna trecută, n-am avansat nici cu regulile de parental control, iar o parte a oamenilor de bună credinţă, dar cu puţin acces la diversitatea umană, sînt tot mai convinşi că fetişismul şi dominaţia sînt nişte perversiuni pedofile.
În trei luni de zile, trei cazuri în care jurnalişti cu reputaţie – Cătălin Tolontan, Eugenia Voda şi, acum, cei de la Casa Jurnalistului – şi-au sacrificat o parte a acestei reputaţii aparent pe motiv de căutare cu orice risc a senzaţionalului şi audienţei. Situaţiile sînt, e adevărat, diferite. Păstrînd într-o emisiune montată („Profesioniştii“) o parte în care invitata Emilia Şercan ceruse o pauză pentru a plînge, Eugenia Vodă a încălcat „doar“ nişte norme (altfel, elementare) de etică, fără un impact real asupra atitudinii opiniei publice. În schimb, şi articolul cosemnat de Cătălin Tolontan despre mamuţii radioactivi de la Muzeul de Geologie (dl Tolontan a recunoscut şi şi-a cerut scuze pentru interpretările eronate de date din respectivul articol, nu neapărat şi pentru asocierea fără legătură a unei fotografii cu protestele din Piaţa Victoriei), şi cel în care ziariştii de la Casa Jurnalistului „demască“ un aparent incitator la jocuri suicide de-a Balena Albastră, dezvăluindu-i numele, fotografiile personale, trecutul online şi practicile sexuale non-normative, s-au născut din acelaşi etos jurnalistic. În faţa unei societăţi tot mai disfuncţionale şi a unui Stat care-şi trădează mult prea des cetăţenii, există, pentru jurnalişti, tentaţia de a-şi asuma un misionarism de vigilante, aproape substituindu-se autorităţilor „care nu-şi fac treaba“ şi navigînd fără ghidaj cu „făcutul dreptăţii“ în teritorii străine profesional de ei.
„Teza“ de la care au plecat cei trei autori ai articolului de la Casa Jurnalistului este că mediul online e periculos pentru copii (nu tocmai o revelaţie) şi că modul în care „autorităţile“ (termen ce amestecă Poliţia şi Procuratura din Iaşi şi Sibiu şi pe primarul Capitalei) au reacţionat cu totul inadecvat în povestea cu Balena Albastră, prin urmare, „nu-şi fac treaba“ în ceea ce priveşte prădătorii virtuali. Această parte cuprinde doar informaţii publice şi relatări sumare ale unei întîlniri cu copii bănuiţi a se fi lăsat pradă jocului, iar articolul nu cuprinde puncte de vedere ale „autorităţilor“ care se ocupă în mod real cu siguranţa internetului sau cu pedofilia şi pornografia infantilă online (sigur, de eradicat pedofilia şi pornografia infantilă, două fenomene globale, nu vor reuşi). Impresia generală întreţinută de presă este că absolut tot ceea ce fac „autorităţile“, inclusiv actele de urmărire penală şi activitatea Poliţiei, a Parchetului, a DNA şi DIICOT, trebuie să se desfăşoare în direct la televiziuni pentru a dovedi că-şi „fac treaba“. Dacă nu fac asta, trebuie să intre pe fir jurnaliştii, să facă ei ordine.
În urmă cu ceva timp, o persoană pe care o cunoşteam a devenit imposibil de contactat. Situaţia era bizară, iar dispariţia omului era înconjurată de un aer de mister cu totul suspect, motiv pentru care am luat tăcerea tuturor celor ce-ar fi trebuit să ştie ceva drept conspiraţionism pur. Ulterior, am aflat că era, de fapt, vorba despre un caz de pedofilie şi pornografie infantilă online, cercetat de autorităţi, care doreau să păstreze tăcerea pentru a putea ajunge cît mai departe pe filiera virtuală internaţională descoperită. În presa românească nu a apărut nici o informaţie, singurii care au publicat ceva au fost ziariştii unui tabloid mizer din străinătate, interesaţi de legăturile de familie ale cunoştinţei mele. Procurorii de la DIICOT nu şi-au dat seama că ar trebui să sacrifice discreţia ce face posibile acţiunile operative în privinţa reţelelor globale de pedofilie şi pornografie infantilă, în favoarea convingerii „opiniei publice“ (sau a jurnaliştilor vigilante) că „autorităţile îşi fac treaba“. Fiindcă de investigat concret ce fac oamenii ăştia, ce, cît şi cînd poate fi public, n-a investigat nimeni.
Dar să revenim la „balenul“ Casei Jurnalistului. Au dat cei de la Casa Jurnalistului peste un prădător online real, reprezentînd un pericol major pentru minori, sau peste un lăudător practicant de fantezii sexuale non-normative? Cît din ultragiul la adresa numitului Radu reprezintă identificarea unui pericol şi cît şocul faţă de descoperirea existenţei fetişismului (FetLife, platforma pe care avea el cont, are totuşi cinci milioane de membri, nepedofili), a BDSM-ului etc.? E o „crimă“ faptul că respectivul cîştigă bani din jocuri sadomaso de roluri online, cu adulţi consensuali, şi ce legătură are asta cu partea, realmente infracţională, legată de deţinerea de pornografie infantilă (existînd riscul unei – false, dar atît de stereotipe – asocieri între non-normativitatea sexuală şi pedofilie)? Îi trimite celei cu care dialoghează fotografii de pornografie infantilă, dar sînt făcute de el sau de unde provin? Ce şi cum rezolvă divulgarea identităţii „balenului“? E asta o încălcare a eticii jurnalistice? Trebuiau să anunţe Poliţia înainte să publice articolul sau nu?
Am vorbit despre articolul publicat de Casa Jurnalistului cu avocaţi şi psihologi. Aş fi vorbit şi cu specialişti în etica şi deontologia presei, dacă ar mai fi rămas vreunul sau dacă, în România, ar exista instituţii sau organisme colegiale care să vegheze la aceste aspecte, mai ales în ceea ce priveşte jurnalismul online. Există coduri deontologice pentru jurnalismul de investigaţie în străinătate (aici, ghidul etic al Center for Investigative Reporting), cărţi şi conferinţe – însă în oricare caz concret trebuie avută în vedere legislaţia naţională (şi vom vedea mai încolo cum arată legislaţia românească la subiectul viaţă privată şi denunţare de infracţiuni) şi cine, cum poate aplica aceste principii. În România, răspunsul la întrebarea „cine, cum“, mai ales în cazul jurnaliştilor independenţi de online, e „nimeni, nicicum“ – nu există, local, un cod pe care să putem spune că l-au încălcat cei de la Casa Jurnalistului. Fiecare îşi stabileşte propriile limite etice – ele există, ca valoare de grup, în felul în care artiştii din teatrul documentar abordează reprezentarea persoanelor reale şi există în filmul documentar (ambele, domenii puternic înrudite cu jurnalismul de investigaţie), însă doar reacţia publică şi a propriului mediu profesional le fac valabile, în absenţa instituţionalizării.
Evitarea asumării unei identităţi false şi protejarea vieţii private (care implică întreaga familie a persoanei vizate), atunci cînd binele public poate fi slujit prin alte abordări, sînt principii de etică jurnalistică ce apar constant în coduri şi manuale. Şi nu discutăm despre cazuri excepţionale de infiltrări, în care, de exemplu, din cauza unei culturi a secretomaniei ori a fricii, informaţia este greu sau imposibil de obţinut altfel. De ce este asumarea de identităţi false, datul drept altcineva, ceva riscant etic pentru jurnalişti? În primul rînd, fiindcă aruncă un dubiu asupra întregului demers: dacă tu, jurnalistul, joci teatru, pot eu, publicul, să cred că-n rest totul e adevărat, mai ales în absenţa unor corolare de anchetă „clasică“? Poate şi ceilalţi mint/joacă teatru/se dau drept altcineva.
Cît despre dezvăluirea identităţii, ce s-ar fi întîmplat dacă acea cunoştinţă a mea ar fi fost numită public înainte să fie trimisă în judecată, iar familia ei şi toţi cei care au intrat în contact cu ea, inclusiv potenţialele victime minore şi părinţii lor, ar fi aflat despre acuzele la adresa ei din presă? Ar fi servit asta interesul public mai mult decît abordarea discretă a autorităţilor? Şi mai exact ce diferenţă face, întru demonstrarea extraordinarului fapt că internetul e plin de dubioşi care pot dăuna minorilor, că cel „demascat“ de Casa Jurnalistului are un nume de buletin, comparativ cu încălcarea magistrală a deontologiei privind viaţa privată, fie ea şi cea a oamenilor răi? Poţi să faci concomitent şi jurnalism quality social, şi cancan senzaţionalist?
De fapt, Casa Jurnalistului nu a inventat nimic în materie de provocat presupuşi predatori de pe internet (mă rog, a inventat totuşi neanunţarea măcar după publicare a autorităţilor). „To Catch a Predator“ e o emisiune difuzată, la un moment dat, de NBC. Grupul de activişti anti-pedofilie online Perverted Justice a făcut un parteneriat cu jurnaliştii (dar şi cu Poliţia), în care activiştii pozau drept minori, organizau o întîlnire cu potenţialul prădător, iar la locul întîlnirii îi aşteptau forţele de ordine şi camerele de filmat. Rezultatul a fost că un om, care se conversase cu activiştii Perverted Justice, dar nu se dusese la întîlnire, s-a sinucis, iar o parte dintre cazuri nu au putut fi aduse în faţa justiţiei. Society of Professional Journalists a publicat un material despre asta, pe pagina lor despre etică, în care detaliază ce nu e în regulă cu jurnaliştii care fac justiţie. Jurnaliştilor li se cere să relateze subiecte, nu să se transforme ei în subiect, oricît de populară ar fi cauza pentru care acceptă să devină justiţiari în locul adevăratei justiţii, şi să furnizeze contextul (în cazul nostru: există date despre victime minore ale prădătorilor online în România?; există profiluri psihologice ale prădătorilor?; care e cadrul legal pentru urmărirea şi eventuala lor condamnare?; cîţi – dacă – au fost prinşi în România?; ce modalităţi de prevenire a căderii minorilor în plasa acestor prădători există? etc.).
Puteți citi articolul în întregime aici:
http://m.adevarul.ro/news/societate/cum-dat-nistejurnalisti-rimaru-virtual-mai-degraba-nu-1_58f5b93d5ab6550cb859e023/index.html