Cum îți depășești cele mai mari temeri: ziua în care l-am salvat pe liliacul „Bestiuță”

august 27, 2019

315

Dimineață. 5.40. Ajung la serviciu. În timp ce îmi așezam bicicleta în rastel și mă asiguram că am oprit luminile din față și din spate, am observat, printre frunzele moarte, un liliac. Îngrozită, am făcut un salt în spate.

Până la urmă ce-i un liliac? Un șoarece cu aripi. De ce anume îmi este mie cel mai frică pe lumea asta? De șoricei și de șobolani. Logic era să fug. Nu știu de ce n-am făcut-o. Probabil, îmi era prea frică. Și apoi, nici nu părea prea amenințător. Era mai debrabă firav, neajutorat. „Oh, sărăcuțul, ar trebuie să ajungă pe iarbă, acolo lângă copaci”, îmi spun eu în gând.

Hotărâtă să nu îl las la greu, îmi ridic privirea din pământ și privesc în jur. Un angajat al firmei care asigură paza venea în direcția mea. Era un băiat tânăr. „Ah, uite, victima perfectă”, gândesc eu.

-Bună dimineața! Pot să vă rog ceva? (întreb eu cu un zâmbet larg pe față)

-Bună dimineața! Sigur că da! (zice el zâmbitor)

-Dacă vă dau mănușile mele (n-.r. – cele de biciclist sunt fără degete) îl ajutați pe micuțul acesta (arăt spre creatura neajutorată) să ajungă pe iarbă, acolo lângă copaci?

Băiatul privește spre locul indicat, apoi spre mănușile mele, apoi din nou spre dihanie și îi îngheață zâmbetul pe buze:

-… Nu… (zice el cu o voce ușor tremurată)

-Nu aveți niște mănuși mai groase? (insist eu, gândindu-mă că refuzul lui nu poate fi decât din vina mănușilor mele total nepotrivite acestei activități)

-….Nu… dar… pot încerca să îl iau pe un făraș… (se decide el, sperând să scape mai repede de mine)

-Oh… dar îl putem răni așa… (gândesc eu cu voce tare)

-Nu, nu…. îl iau cu grijă, zice omul care în acel moment părea chiar pregătit să facă, la rândul lui, o faptă bună. Și pleacă după făraș și mătură.

Mă duc mai aproape de liliac. Mă așez lângă el și mă aplec pentru a-l observa mai bine. Are ochii închiși. Mă aflu la 10 cm de el. Am curaj, nu glumă. În timp ce îi fac 2-3 fotografii, observ că gheruțele stăteau cumva deasupra solului. Părea țeapăn. „Oh… mititelul… oare încercăm să salvăm un animal mort?!”, mă întreb eu. Mi-e foarte milă de el și parcă a dispărut toată frica.

-E mort? Mă întreabă băiatul care venise înarmat cu mătura și fărașul.

-Nu știu, zic eu. Nu am încercat să îl ating. (spun eu contrariată)

Omul pune fărașul lângă liliac fără să îl atingă, moment în care, creatura nevinovată se mișcă puțin spre stânga, încercând să se ferească de făraș. O mișcare pe care niciunul dintre noi nu o prevăzuse (în sinea noastră eram ferm convinși că e mort). Atât de neașteptat a fost totul, încât eu am zbughit-o în dreapta, spre clădirea cu birouri, iar băiatul în stânga, spre casa portarului. L-am auzit strigând în urma mea:

-E bine! Nu are nimic! Pleacă el singur!

Scena s-a derulat sub privirile mirate ale unui alt paznic (trecut de 50 de ani) care, dând dezaprobator din cap a mormăit pe sub mustață: nț, nț, nț… tineretul din ziua de azi… eroii noștri! Omul a venit lângă liliac, s-a aplecat, l-a luat cu grijă în mâinile goale și l-a mutat pe iarbă lângă un pom.

Am urcat în birou și am început să caut informații despre lilieci. Am aflat multe lucruri interesante și au început să îmi devină oarecum simpatici. Un lucru, însă, mi-a atras atenția: un liliac nu poate să zboare dacă ajunge la sol. E victimă sigură. Deci, până la urmă nu-l salvasem… Putea fi micul dejun pentru orice pisică sau câine… În timp ce mă documentam, a intrat în birou doamna Neagu (cea care avea grijă ca totul să strălucească de curățenie la noi în birouri). M-a întrebat ce fac și, evident, i-am spus. Am subliniat că liliacul se află într-o situație complicată, că nu știu cum să-l ajut… Drăguță m-a ascultat cu răbdare și m-a lăsat să turui povestea… apoi, și-a văzut de treabă, sau cel puțin așa am crezut eu.

După vreo 15 minute, doamna Neagu revine în cameră și îmi pune pe birou o cutie: Poftim!

-Ce e acolo? (întreb eu curioasă)

-Liliacul!

Speriată mă dau puțin în spate și o privesc semi-îngrozită. Brusc, respectul meu pentru doamna Neagu (care oricum era mare) a mai crescut puțin. După ce mi-a ascultat povestea, femeia s-a dus și a căutat o cutie, apoi a pus singură liliacul în ea!! Mi-ar fi plăcut să am și eu atâta curaj.

-Păi, n-ai spus că nu poate să zboare de jos, că nu rezistă la căldură, că-i fierbe creierul… (n.r. – erau zile extrem de călduroase). L-am pus în cutie, trebuie să îl urci într-un copac, să stea la umbră și apoi să poată zbura.

Într-o fracțiune de secundă, m-am și văzut cu liliacul în brațe, urcând pe scară în copac. Dacă nu fac infarct azi, e mare lucru, zic în sinea mea. Încă nu veniseră colegii de serviciu. Am așezat cutia într-un colț necirculat din cameră. Era o temperatură plăcută, era liniște și la un moment dat, am început să aud mișcare în cutie. Gândul că ar putea să iasă de acolo mi-a înghețat sângele în vene. Mi-am făcut curaj și am deschis puțin cutia. Liliacul se agățase confortabil de unul dintre pereții cutiei și dormea liniștit cu capul în jos.

Am reușit să găsesc pe Facebook o fundație care se ocupă cu salvarea liliecilor. Mi-au spus că pot trimite un voluntar după-amiază. Trebuia să ne întâlnim în centru și să-i dau liliacul. M-am bucurat sincer pentru noul meu prieten, pe care-l botezasem Bestiuță. Nimic nu se compară cu sentimentul acela cald care te învăluie după ce faci o faptă bună. Tot ce mai aveam de făcut era să-l duc în centru… Staaaaai! Cum să-l transport??? Eu sunt în Băneasa și merg cu bicicleta… Cum ajung eu până în centru cu liliacul??? Unde-l țin?? Dacă iese din cutie??? Aoleu!!! Daaar, chiar dacă mi-era frică (și mi-era!!), nu sunt eu genul care abandonează pe nimeni la nevoie….

La ora 14.00 (când s-a încheiat tura mea), mi-am făcut curaj, am băgat cutia în rucsac și am pornit la drum. Din Băneasa până-n centru (vreo 8 – 9 km), am mers încet-încet ca să nu-l zgâlțâi și am repetat în gând toate rugăciunile pe care le știu. Ba chiar, e posibil să fi inventat și unele noi. Absolut toate se încheiau fie cu „te rog, Doamne, să nu iasă, să nu iasă de acolo!”, fie cu „te rog, Doamne, să nu moară, să nu moară!”.

Din când în când îl auzeam scoțând sunete probabil din cauză că îl zdruncinam (deh, gropile)…. Tot ce puteam să îngân era: „Ascultă Bestiuță, dacă știi ce-i bine pentru tine, o să stai în cutie!”. Partea bună este că l-am predat întreg voluntarului și am primit asigurări că va fi bine.

Privind în urmă, nu pot să spun că astăzi nu îmi mai este frică deloc de lilieci. Cert este că n-aș fi crezut că sunt în stare să îngrijesc o vietate care mă bagă-n sperieți. A fost o experiență unică pe care am trăit-o intens.

~ The end. ~