David Bowie, povestea albumului „The Man Who Sold The World”

ianuarie 25, 2015

227

Articol tradus de Iulia Radu din Mojo Music Magazine

În numărul din februarie 2015, revista Mojo salută geniul-creator al lui David Robert Jones (cunoscut publicului drept David Bowie) printr-un top 100 al celor mai bune piese din repertoriul lui, interviuri scurte cu prietenii și colaboratorii lui și printr-un „making of” al primului mare LP semnat de Bowie, The Man Who Sold The World.

David Bowie, omul și super-omul

După ce a cucerit topurile cu Space Oddity în 1969 (în noiembrie era pe locul 5), David Bowie a revenit rapid cu picioarele pe pământ. La sârșitul anului 1969, o singură întrebare îl măcina pe David: „cum supraviețuiești unui hit?”. Reușise în sfârșit să atingă succesul, dar acum constata cu surprindere că viața lui nu se transformase deloc. Presiunea era foarte mare, iar artistul se temea că acest succes îi va afecta negativ cariera. Mai mult decât atât, în decembrie 1969, jurnalista Kate Simpson a fost prima care a folosit cutremurătoarea expresie „one hit wonder”. Succesul acestui single i-a adus și o altă problemă: era din ce în ce mai greu să găsească concerte. Jeff Dexter, organizator, promoter care l-a băgat în câteva concerte, își amintește: „Într-un mod ciudat „Space Oddity” nu a fost o binecuvântare pentru că dintr-o dată, David a fost considerat artist pop. Iar circuitul concertelor era plin de trupe și artiști rock n roll. Artiștii pop nu vindeau nici măcar un bilet”.
Marty Finnigan, colaboratorul lui Bowie, povestește: „Era dezamăgit și nedumirit de faptul că nimeni nu-l lua în serios din nou. A crezut că succesul single-ului Space Oddity va însemna lansarea și confirmarea lui ca artist. Dar nu a fost așa. Situația aceasta l-a dat peste cap”.

Dar lucrurile s-au schimbat mulțumită lui Angie Barnett – devenită mai târziu Bowie – femeia care a avut un rol substanțial în renașterea lui David Bowie după Space Oddity.

Mark Pritchett, chitaristul și confidentul lui Bowie, a declarat pentru revista Mojo: „trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Angie a descoperit și a curățat Haddon Hall, superba casă gotică victoriană din Southend Road, Beckenham, și tot ea a condus următoare aventură artistică a partenerului ei”.
Bateristul John Cambridge a avut ideea de a-l aduce în trupa lui Bowie pe chitaristul Michael Ronson: „I-am tot spus lui Tony Visconti că îl știu pe chitaristul trupei Hull, dar din cauza faptului că eu eram glumețul trupei, nu mă luau niciodată în serios. Dar într-o zi m-am dus acolo unde repetau cei de la Hull și am încercat să-l ispitesc pe Michael. Dar acesta mi-a spus sec: „Nu vreau să vin”. Așa că acum trebuia să conving ambele părți să se întâlnească. Michael a acceptat, la insistențele mele, să vină la concertul din clubul Marquee, iar după concert i-am făcut cunoștință cu David Bowie. A fost politicos, deși nu a vorbit prea mult. A doua zi s-a întâlnit cu Visconti și Bowie, iar David l-a întrebat dacă ar vrea să cânte cu el în show-ul de la BBC. Fiind în toane bune, Ronson a acceptat. Așa că David Bowie și Tony Visconti Trio (Tony, Cambridge și Ronson) s-au întâlnit pe holurile BBC-ului pe 5 februarie 1970”.

Jeff Griffin, producător BBC, fusese aspru criticat de superiorii lui pentru decizia de a-l aduce în recital pe David Bowie. Și ar fi putut să fie și mai rău dacă șefii lui ar fi știut că trupa lui Bowie cânta pentru prima dată împreună pe scenă. În primele 21 de minute, David a cântat piesele lui cunoscute o piesă preferată a lui Griffin, Port Of Amsterdam (cover Jacques Brel). După 7 piese, Ronson a luat chitara Les Paul pentru o piesă nouă, The Width Of A Circle. „Habar n-aveam cine este chitaristul… îl vedeam pentru prima oară. Dar suna excelent… transformase complet sound-ul pieselor lui Bowie”, își amintește Griffin.
„În mod clar nu repetaserăm suficient. Nici măcar David nu-și amintea prea bine partea de keyboards din piesa Memory Of A Free Festival, dar a scos-o la capăt. Dar totul a fost extraordinar pentru că știam că Mick va avea o prestație impecabilă. El era exact ceea ce aveam nevoie”, a spus Tony Visconti.
Personalitatea muzicală a lui Mick Ronson a fost cheia albumului viitor, descătușând magia cuplului Bowie-Ronson. „În alte trupe Ronson trebuia să cânte notă cu notă ceea ce i se dădea. Cu David Bowie, în schimb, avea libertate totală, asta l-a și convins să rămână alături de noi”, a declarat Cambridge.

Acest grup de muzicieni s-a mutat la Haddon Hall. Angie avea grijă de David, Tony venise cu iubita lui, Liz, și avea o cameră cu vedere la grădină, Ronson repeta de dimineață până seara în camera lui, iar John Cambridge era responsabil cu glumele. Dar lucrurile nu era roz. Ken Pitt, manager, a decis să întrerupă colaborarea cu David, prezența mamei lui David, Peggy, rămasă văduvă cu câteva luni înainte, nu era tocmai o bucurie, în plus, periodic erau vizitați de fratele vitreg al lui David, Terry, care suferea de schizofrenie. Deși Terry discuta cu mult entuziasm despre muzică și fotbal, toată lumea se temea că va aluneca într-o zonă întunecată.

La Haddon Hall au stabilit noile concerte, iar Angie, după ce a studiat ținutele de scenă ale celorlați artiști, a decis să schimbe total look-ul lui Bowie. L-a rugat pe Mark Pritchett să cumpere cele mai exotice haine pe care le găsește pe Oxford Street. Astfel, Visconti a devenit un personaj animat, Hype Man, David purta un tricou metalic fără guler, colanți și cizme înalte; Cambridge avea pălărie de cowboy, iar Ronson a împrumutat geaca galbenă de satin a lui Bowie și a devenit Gangsterman.

Prima apariție cu noul look s-a produs pe 22 februarie 1970 la Roundhouse, în deschiderea lui Noel Redding. Visconti a caracterizat acest show ca fiind începutul perioadei glam. În mod evident, publicul i-a privit ca pe niște ciudați. „Tony ne-a spus că publicul striga și ne numeau „homosexuali”, dar sincer să fiu, eu nu-mi amintesc acest lucru. Știu doar că era întuneric în club și că nu era prea multă lume”, a declarat Cambridge.

Pe 23 martie, trupa a intrat în studio pentru a înregistra o piesă nouă: „The Supermen”. John Cambridge a întâmpinat probleme cu riff-ul lui Ronson. „Mick îmi tot spunea că e ușor, dar eu auzeam piesa atunci pentru prima dată. Mi-a fost greu să învăț să bat acea piesă și chiar dacă am reușit până la urmă, pentru mine a fost începutul sfârșitului”, își amintește Cambridge.

Câteva zile mai târziu, Cambridge a venit la Haddon Hall, unde i-a găsit pe Ronson, Bowie și Visconti cântânt o piesă de-a formației The Rats alături de cel care urma să îi ia locul la baterie, Mick „Woody” Woodmansey. Cambridge era un baterist bun, iar sesiunea de la BBC stă mărturie acestui lucru, dar Woodmansey era un baterist mult mai extravagant și se potrivea mai bine cu viziunea lui Ronson despre un „power trio”.

„Am ajuns la Haddon Hall, am bătut și el mi-a deschis ușa. Purta un tricou cu un curcubeu, avea niște pantaloni roși pe care pictase o stea albastră, și avea niște brățări la mână. Văzându-l m-am gândit că așa o fi la Londra”, povestește Woodmansey, toboșarul al cărui nume va fi mereu asociat cu David Bowie. Măcinat de probleme personale, David nu a stat prea mult timp în studio pentru albumul The Man Who Sold The World. Munca grea le-a revenit lui Ronson, Woodmansey și Visconti, care mai târziu a vorbit despre frustrarea simțită atunci: „Unele părți muzicale erau foarte complicate și petreceam mult timp până le înregistram. David și-a făcut treaba lui, apoi a considerat că se poate retrage cu Angie lăsându-ne pe noi să ducem greul. Nu era ceva neobișnuit, dar eu mă confruntam pentru prima dată cu această situație. În calitate de tânăr producător, pur și simplu nu înțelegeam de ce David nu vrea să fie în studio în fiecare minut”.

Două piese fuseseră înregistrate deja înainte de venirea lui Woodmansey. The Width Of A Circle în februarie și The Supermen în martie. Ultima a alimentat speculațiile privind faptul că David l-a studiat pe filosoful german Nietzsche, precum și pe Kahlil Gibran, Aleister Crowley.
Woodmansey își amintește că aceasta a fost prima dată când Bowie și-a folosit din plin imaginația: „Citea foarte mult, orice îi pica în mână și avea o imaginație bogată. Zăcea în el un întreg univers. Scria despre o lume în care totul era controlat de un robot, o mașinărie care fusese inițial un soldat și care nu se putea opri din a omorî oameni. De fapt, era SF autentic. Nimeni nu scria despre așa ceva. Cred că a continuat aceste idei și în albumele care au urmat, dar aici a fost începutul”.

Existau și legături cu viața lui reală, în mod evident. În piesa All The Madmen, ne spune că preferă să stea cu cei catalogați drept „nebuni”, precum fratele lui vitreg Terry sau mult-iubitul lui Syd Barrett, decât cu oamenii considerați sănătoși. Mark Pritchett explică: „De fapt, piesa aceasta îl arată cu degetul chiar pe David. De cele mai multe ori Terry era un băiat excepțional, drăguț, cu o minte sclipitoare. Dar erau și perioade întunecate. Vedeți voi, tatăl meu a murit în urma unui infarct și în mod natural, m-am temut că aș putea avea și eu probleme cu inima. Așa era și David. Se temea că este ceva în genele lui. Este sensibil la tot ceea ce se petrece în jurul lui, chiar dacă transformă totul, până la urmă în ceva pozitiv”.

Ultima piesă înregistrată pentru albumul The Man Who Sold The World, a fost chiar cea care îi dă titlul. Piesa a fost inspirată de romanul lui Robert Heinlein, The Man Who Sold The Moon.