Diagnostic pentru o Românie în derivă: ficțiopatia

februarie 11, 2015

Articol de Gabriel Liiceanu publicat pe site-ul contributors.ro
Preambul: real și fictiv în literatură
Gândul de a diagnostica prin dereglare ficțională (1) România mi-a venit de la o întâmplare recentă. Am observat că nu puțini oameni, citind ficțiune, au o problemă: cât e adevăr și cât invenție în povestea cu pricina? Nu judecata estetică îi preocupă, nu faptul simplu dacă le-a plăcut sau nu ce au citit. Ei trebuie să scotocească în viscerele celui ce-a scris, doar-doar vor da de materia primă pentru o bârfă viitoare. Mătușa Julia și condeierul a lui Vargas Llosa e adevărată sau nu? Oare lucrurile cu prima soție a autorului s-au petrecut așa cum povestește acesta? Sau există omisiuni, lucruri schimbate, inadecvări de tot felul? Ne-a ascuns autorul ceva? Cât e „fictiv” și cât e „real” din povestea scriitorului peruvian? (Soția, mătușa Julia, a spus că romanul e o minciună și a scris în replică o carte în care pune lucrurile la punct. Vargas Llosa a răspuns că, scriind Mătușa Julia, n-a făcut o depoziție la tribunal, nici un reportaj al primei sale căsnicii.) Sau Elogiu mamei vitrege: nu cumva e o carte imorală? Ca să nu mai vorbim de Caietele lui Don Rigoberto. A trăit Vargas Llosa toate fantasmele erotice pe care le pune în scenă acolo? Și, dacă da, cum de are nerușinarea să le împărtășească și altora? Lectura moralistă e o altă variantă inadecvată a lecturii.
În toate aceste cazuri, întrebarea nu e dacă romanul este bun sau prost, ci dacă e adevărat sau mincinos, scandalos sau nu. Incultura celor ce citesc e uneori atât de mare, încât ei nu știu că o pagină de literatură nu e niciodată mai mult decât bună sau proastă. În nici un caz, adevărată sau falsă. Nimeni, niciodată, nu va ști cum a prelucrat autorul detaliile unei scene trăite și cum, povestind-o, a redistribuit, după reguli doar de el instituite, accentele lucrului descris.
Cu ani în urmă, cineva m-a întrebat, după ce a citit povestirea lui Cărtărescu Bacoviană (e în volumul Frumoasele străine), dacă era adevărat că stafia Marucăi Cantacuzino s-a desprins, într-o noapte, din tabloul care ocupă un perete în salonul conacului de la Tescani, acolo unde Maruca locuia verile, când și când, cu George Enescu. Venise ea într-adevăr, coborând din tablou, cum zice autorul, în patul lui? Tocmai în camera care cândva fusese, pare-se, dormitorul ei? I-am spus că da, e adevărat. Că autorul însuși mi-a mărturisit asta, dar că după noaptea aceea s-a desomatizat complet: își caută cu mâna dreaptă mâna stângă și n-o mai găsește…
E oare o dramă să trecem literatura prin binomul fals-adevărat? Pentru literatură, da. Când citim literatură și-n loc s-o judecăm ca poveste ne întrebăm dacă e adevărată sau mincinoasă, iar în prețul ăsta ne facem și o opinie despre moralitatea autorului, societatea nu suferă prea mult. La drept vorbind, nu suferă deloc. Are doar dovada că un imbecil în plus s-a rătăcit în mijlocul ei. Singur cititorul în cauză rămâne în brațe cu prostia și incultura lui. Sau, când doar face pe prostul, pentru a produce zarvă în jur și a-l compromite, din motive absconse, pe autor, rămâne doar cu frustrările și cu ticăloșia lui. Și cu asta chestiunea se-nchide.

Real și fictiv în viața curentă
Ceva e putred în România? Nu. Totul e halucinant. Tot ce e fictiv e real, tot ce e real e fictiv.
Înainte de 1990, părea că știm cu toții cum se distribuie în viața noastră fictivul și realul. Undeva, în stratosferă, locuia Conducătorul iubit care mâna un popor, fericit deja, către o epocă de aur. Acolo, sus, planeta devenise, potrivit poeților de curte, biroul de lucru al Tovarășului, acolo, sus, Cineva trăgea de sforile încâlcite ale politicii mondiale. Acolo sus, în ficțiunea asta istorică, deveniserăm, noi, românii, placa turnantă dintre Orient și Occident. Acolo, sus, făcând disidență înăuntrul lagărului socialist (mai-mai să-l destabilizăm!), ne luam, demni, revanșa istorică asupra, cândva, „poporului frate de la Răsărit”. Acolo, sus, în stratosferă, izolată etanș de viața noastră de zi cu zi, era lumea ficțiunilor despletite. Dădeai puțin capul pe spate, ascultai ce se mai zicea pe la un congres al PCR și știai, oricum, unde era Nordul minciunii și al propagandei fardate.
Dincoace, aici, în atmosferă și pe pământ, locuiam noi, cu hainele noastre gri, cu slănina cea de toate zilele pudrată cu boia portocalie, prost hrăniți și înfrigurați, cu cozile noastre cotidiene, cu turnătorii noștri, cu granițele noastre închise, cu istoria noastră rescrisă de la un an la altul. Aici, jos, nefardată și cu cearcăne tot mai mari, era realitatea de zi cu zi.
Schizofrenia era simplă: câteva zile pe an defilam, aplaudam în sălile de ședință, ne încovoiam trupurile pe gazonul stadioanelor. În restul zilelor îl înjuram pe Ceașescu acasă și ascultam „Europa liberă”. Dar aveam simțul orientării, cunoșteam codul fiecărei regiuni și treceam agil de pe un portativ pe altul. În ziare știam să citim printre rânduri.

Și a venit decembrie 1989. Pas de te mai descurcă! A fost sau n-a fost revoluție? A fost Gorbaciov? Sau „agenturili străine”? Au existat teroriști? Cine a tras în noi? Piciorul în ghips al lui Stănculescu era adevărat? Sau inventat? Cine a adus minerii? Anii au trecut. Întrebările s-au înmulțit. Glonțul lui Năstase a pătruns printr-o venă jugulară? Sau doar a zgâriat pielea fină a gâtului, împachetat frumos într-un fulărel de mătase? Dar a existat cu-adevărat un glonț? Și oare Băsescu a fost ajutat, în confruntarea de la prezidențialele din 2009, de o undă violetă?
Am stabilit că societatea nu suferă când ficțiunea literară e considerată „adevărată”. Însă nu același lucru se-ntâmplă când viața reală este trăită ca o ficțiune perpetuă; când linia care desparte ficțiunea de realitate nu mai poate fi trasă. Când viața devine o poveste încâlcită și fără sfârșit, toată lumea are de suferit. O societate n-ar ajunge prea departe (și se pare că nici n-a ajuns!) dacă toți membrii ei ar căuta-o pe Elodia.
Am auzit în ultima vreme mai mulți ziariști declarând că ei nu se mai descurcă între ițele peste măsură de încâlcite ale ficțiunii numite România. Că nu mai știu să pună lucrurile cap la cap și că evenimentele care se năpustesc peste noi în fiecare zi din ecranele televizoarelor, din fluxurile de știri și de pe platformele online depășesc capacitatea lor de absorbție, de prelucrare, de interpretare. Spectatorii care suntem – suntem, la rândul nostru, năuciți. Am auzit că există familii în care cei doi soți fac noaptea cu schimbul la televizor, ca să poată povesti a doua zi celuilalt ce s-a mai întâmplat. În felul acesta, ambii reușesc să fie la curent cu „evenimentele”. Cine ne-a pus în acest shaker al Istoriei, în care, după fiecare scuturătură de mână a Marelui Barman, nimeni nu mai poate spune nimic despre nimeni? Cum de-am ajuns să tânjim după adevăr din mijlocul unui ocean populat cu milioane de minciuni?
Adevărul e că nu mai avem istorie de douăzeci și cinci de ani, de vreme ce nimeni, de-atunci, nu mai e capabil să facă o înșiruire plauzibilă de evenimente relatabile. Nici pe rostitorul adevărului nu l-ar mai crede nimeni. Avem doar însăilături de povești fără cap și coadă, scornite, abandonate, reluate. Cu multe tumbe, cu pocnitori, cu ceruri de artificii, cu trâmbițași, cu schimbări de decor, cu actori care intră trufaș în scenă, pentru a cădea apoi în trapa care se deschide sub picioarele lor. Trăim într-un basm născut din miile de nopți ale ficțiunii postdecembriste, care se rostogolește peste noi neobosit, devorându-ne viețile de eroi închiși într-un balamuc al Istoriei.
Boala de care suferim, o boală colectivă a de-realizării, neexistând un termen anume pentru ea, am botezat-o cu un barbarism: ficțiopatie. Rezultatul ei, provenit din pierderea controlului asupra realului, este dezorientarea. Tabloul general: o colectivitate în derivă.

sursa: contributors.ro