Din jurnalul unui ninja (18): Gânduri după ce am citit „The Secret History Of Ninjutsu – The Ninja, Ancient Shaddow Warriors Of Japan” de Dr Kacem Zoughari

ianuarie 17, 2023

1497

O spun de la bun început ca să nu existe confuzii: nu am pretenții de cronicar, deci aceasta nu este o cronică de carte. Sunt simple gânduri care mi-au încolțit în minte după o lectură extrem de plăcută și utilă, chiar revelatoare. Mi-am dorit să am și să citesc cartea, după ce am aflat că autorul va susține în luna martie un seminar la Raiden Dojo din București (informații găsiți aici – click – accesul este permis oricui).

Pentru un iubitor de istorie, nu doar de arte marțiale, cartea poate fi extrem de interesantă, așa că v-o recomand cu căldură. Pe mine m-a prins. M-am regăsit în unele aspecte, pe altele nu le-am înțeles, sau dacă le-am înțeles sunt conștientă că îmi va lua mult timp ca să le pot aplica. O să mă opresc puțin la un lucru care m-a pus pe gânduri.

„How can we claim to detect danger in the world around us, if we cannot detect it even in our selves? One can say that to understand the nature of danger is to understand the nature of man, who, when not disciplined, is but a reflection of impermanence. Self-knowledge through the death of the ego is at the heart of ninjutsu. Self-knowledge is the only weapon that makes it possible to sense danger in time to avoid it. (…) The true strategist is before all a strategist of his own being, his ego. In the same manner, a doctor should be his own doctor. How can we cure others, if we are not able to see the disease and first cure it in our own bodies? Self diagnosis relies on internal introspection that comes with practice. This includes the knowledge of all our defects and weaknesses, particularly the most hidden”.

Citind aceste rânduri, mi-am dat seama cât de mult am eu de recuperat. Pur și simplu, m-a izbit gândul că am debutat în viață cu frică. Iar frica nu poate naște încredere. În plus, școala ne-a mințit. Nu ne-a învățat să avem încredere nici în noi, nici în cei de lângă noi. Am fost antrenați să depindem mereu de o instanță superioară. Școala nu ne-a îndemnat niciodată să privim în noi. Nimeni nu a făcut-o.

Nu știu dacă ați sesizat, dar noi când facem un pas greșit (luăm o decizie proastă), spunem că „ne-a pus dracu” să facem X lucru. Că dacă nu își băga ăla coada și făceam după cum ne tăia pe noi capul, ieșea a 8-a minune a lumii. Sau când se umflă pârâul și ne ia casa, spunem că „ne-a bătut Dumnezeu”. N-ar zice unul că a fost prost că și-a pus casa pe malul pârăului pentru că i s-a părut poetic. Și, în general, așteptăm să vină cineva (de preferat, autoritățile sau vreun ONG) să ne scoată din rahatul în care am intrat singuri. Ce să mai spun de fatalistul „așa a lăsat Dumnezeu”?! Am impresia că avem resemnarea în sânge. E așa o fugă de a-ți asuma propriile greșeli/slăbiciuni cum rar vezi!

Îmi amintesc că după tragedia din 11 septembrie 2001, am văzut multe reportaje făcute în America, și am fost șocată să văd că unii americani de rând se așteptau să apară de undeva un Spiderman, un Superman, un Batman care să îi salveze cumva pe oamenii rămași în turnuri… Mereu m-am întrebat de ce suntem învățați să așteptăm salvarea din altă parte, în loc să privim în noi și să găsim acolo forța necesară pentru a depăși situațiile critice?!

Pare că suntem un popor neputincios. Întotdeauna, pe noi fie ne împinge altcineva în prăpastie, fie altcineva trebuie să vină să ne scoată din probleme. Nu prea o avem p-asta cu forțele proprii… „Cum o vrea Dumnezeu”, altă vorbă sfântă din popor… E greu să scăpăm de această mentalitate. Eventual, mimăm că încercăm să facem ceva și la final, ridicăm resemnați din umeri și declarăm sec: „M-a învins sistemul!”. Cert e că avem în sânge impulsul de a căuta în exterior vinovați pentru nereușitele noastre!

Îmi dau seama că o călătorie interioară nu este cel mai confortabil traseu, dar cred că merită făcută. Este nevoie de multă putere să recunoști când greșești, ai nevoie de multă încredere în tine, în propriile forțe pentru a știi cum să reacționezi în anumite situații neplăcute. Dar pentru asta trebuie să te cunoști foarte bine pe tine.

Ce înseamnă un bun PR

Mai toate ne vin din copilărie. Și cele bune, și cele rele. Le ducem cu noi toată viața, le „rumegăm”, încercăm să le descifrăm (uneori reușim și le transformăm), dar rămân undeva adânc înfipte în noi. Mi-am petrecut copilăria fiind vrăjită de acest afiș. Îl lipise tata pe ușa din sufragerie. Unul dintre motivele pentru care mi-am dorit să fac karate, a fost Bruce Lee. Visam să pot mânui nunchaku așa cum o făcea el. Aveam vreo 7 ani când am început să practic arte marțiale și după vreo doi ani de mers la sală, am avut primul wtf-moment: începusem să mă întreb eu când învăț să învârt nunchaku prin sala de antrenament?! Am fost puțin dezumflată când am constatat că nu se va întâmpla niciodată. A fost exact momentul acela în care stai cu mâna-n falcă și te întrebi: ce caut eu în viața mea, de ce am venit să-mi tulbur liniștea?! Adică, eu știam că Bruce Lee face karate, l-am văzut cu nunchaku, am venit la karate și… de ce nu învăț și eu?! În 12 ani cât am fost la antrenamente, nu am pus mâna pe nicio armă. Și chiar dacă nu am spus nimic la vremea respectivă, a existat o mică frustrare, sentimentul că am fost păcălită cumva…

În mintea oricărui profan, Bruce Lee era egal cu karate. Te duci la sală și te antrenezi să fii ca Bruce Lee. Asta era tot ce știam. Deși între timp am citit de câteva ori ce stil practica, am uitat cum se numește. Aș fi apreciat enorm dacă Senseiul meu de atunci mi-ar fi spus: „știi, noi aici facem Shotokan, Bruce Lee făcea altceva, noi nu folosim nunchaku”… Evident, că a trebuit să mă descurc singură. L-am rugat pe unchiul meu să-mi fabrice unul ca să învăț singură. Încă mă mir că nu am avut niciodată capul spart!

Îmi amintesc că practicam deja arte marțiale când am văzut prima dată filmul „Karate Kid”. L-am văzut împreună cu bunicii mei. Eram fan Mr Miyagi!! La finalul filmului, nu mă mai opream din laude. Apoi, am auzit vocea rațiunii (a se citi vocea bunicii): „De mâine începi antrenamentul, trebuie să facem curat în beci”… „Și avem treabă și în grădină”, a adăugat sec bunicul. Eu am râs ca la o glumă, dar când am văzut că sunt singura care râde, am realizat pericolul. Acela a fost momentul în care a început antrenamentul meu de ninja (chiar dacă la vremea respectivă nu știam asta). Atunci am început să învăț să dispar de fiecare dată când nu aveam chef să fac vreo treabă casnică.

Are dreptate Dr Kacem Zoughari când spune în carte că este nevoie de mult antrenament pentru a perfecționa o tehnică și că pe lângă parte fizică trebuie să îți antrenezi și spiritul pentru a anticipa ceea ce urmează să vină spre tine. Astăzi, când vreau să evit anumite treburi care nu-mi plac, dispar și o fac cu atâta naturalețe încât nu se poate supăra nimeni pe mine. 🙂

Istoria ninjutsu este fascinantă și cred că servește drept un bun PR pentru arta în sine. Și asta e mare lucru, mai ales în vremurile pe care le trăim. Faptul că nu s-a transformat în sport, este un atuu. Când ții la tradiție, e greu să te lupți de la egal la egal cu promovarea agresivă de care beneficiază alte sporturi. De aceea mi se pare cu atât mai interesant faptul că o artă precum ninjutsu și-a păstrat relevanța până în zilele noastre. Continuă să atragă noi practicanți dar, în același timp, și-a dezvoltat și un sistem natural de selecție pentru că deși vin mulți, rămân puțini.

Săptămâna trecută, un amic mi-a spus: „ți-ai ales un stil de arte marțiale în care nu există competiții pentru că, de fapt, nu ai spirit de competiție, sau pentru că ți-e frică de competiție… pe scurt, ești un om slab”. Posibil. Adevărul este că nu m-a motivat niciodată câștigarea unei diplome sau a unei medalii. După ce antrenoarea i-a propus mamei să fac gimnastică de performanță, am renunțat să mai merg la sală pentru că devenise ca un fel de job și pentru că dispăruse partea distractivă de la antrenamente. În cei 12 ani cât am practicat karate, am avut doar centura albă și m-am dus de plăcere. Probabil, e un lux să faci ce-ți place.

Din cartea scrisă de Dr Kacem Zoughari, am înțeles că ninjutsu este despre supraviețuire. Arta de a supraviețui este un fel de competiție cu tine însuți. Asta mi se pare mai interesant decât orice diplomă sau medalie. Sportul presupune un timeline, deadline-uri. Sportul (mai ales cel de performanță, sau cel practicat prost) îți uzează corpul, ți-l stoarce de energie. Spre deosebire de sport, ninjutsu e pe viață. Te învață să îți folosești corect corpul, îți întărește tendoanele astfel încât să poți funcționa și să te poți antrena și la bătrânețe. Asta e fabulos! În plus, în carte este explicat foarte frumos ce înseamnă kata în ninjutsu.

Am mai aflat un lucru din această carte (bine, am aflat mai multe, dar nu le spun pe toate). Se pare că un ninja era foarte bun și la matematică și la fizică și la chimie. Și… aste nu-s vești bune pentru mine. Având în vedere că am citit această carte cu pixul în mână și am tot notat întrebări sau gânduri, la acest paragraf am scris în caietul meu: „Oh, în numele corectitudinii politice, sper să aflu că erau și ninja de la uman!!! 🙂 ” Chiar dacă nu mi-a plăcut niciodată ideea de corectitudine politică, observați că n-am nicio problemă să o folosesc atunci când îmi convine. 🙂

Fie că vreți sau nu să practicați ninjutsu, vă recomand această carte pentru că vă poate deschide puțin mai mult orizontul. Așa cum vă recomand și seminarul pe care va susține Dr Kacem Zoughari în martie la București (click aici).