Din jurnalul unui ninja (49): Seminar de ninjutsu (bo, yari, sabie și bokken)

decembrie 9, 2023

138

Se lasă întunericul încet peste oraș și parcă strivește acoperișurile caselor. Am ajuns, în sfârșit, acasă după un seminar cu multe provocări extrem de interesante. Am lucrat cu bo, yari (suliță) și sabie/bokken. În drum spre casă, am derulat filmul înapoi, încercând să trag niște concluzii după acest seminar. S-a întâmplat să mă întâlnesc cu un amic și din vorbă-n vorbă, i-am spus de câteva dintre provocările pe care le-am găsit în ninjutsu. Spre marea mea mirare, amicul mi-a spus că el nu ar face față și că acesta ar fi momentul în care ar renunța și s-ar apuca de altceva. Și apoi, după ce începe să devină serioasă și noua activitate, s-ar apuca de alta, și tot așa. Abordarea lui mi s-a părut revoltătoare, pur și simplu, nu găsesc niciun sens într-o astfel de viețuire. Apoi, m-am gândit mai bine și mi-am dat seama că prea mulți oameni sunt dependenți de iluzia începutului. Eu scriu acum într-o lume în care doar începuturile sunt tentante. Omul modern este într-o permanentă goană după începuturi. Desigur, e doar o fugă de responsabilitate, o evitare a implicării în profunzime și, dacă vreți, este o plăcere de a surfa pe suprafața vieții.

E drept că drumul spre esență este unul greu, lung, anevoios, dar rezultatele pe care le poți obține merită tot efortul depus. În plus, adevărata aventură abia acolo începe. Vă spuneam că am avut un seminar plin de provocări pentru mine. Am lucrat cu bo (un baston de aproximativ 1,80 m). Ei bine, nu știu cum se face, dar în momentul în care pun mâna pe un bo se întâmplă ceva bizar: o beznă deasă îmi inundă și îmi strivește sinapsele. Și gata. Nu mai știe stânga de dreapta, nu mai există sus și jos… Mă port de parcă mintea mea nu ar fi conștientă că are și picioare și că le poate folosi cu încredere. Pur și simplu, nu există picioarele. Mă uit la Sensei și înțeleg ce face și cum face (că proastă nu-s, măcar atâta știu 🙂 ), dar când încerc să fac și eu, s-a terminat. S-a dus toată poezia. Zici că a venit cineva și a șters cu buretele tot ce ne arătase Sensei pe tablă. Pe bune, dacă există vreun exercițiu care să cupleze și tendoanele de la picioare, așa cum le cuplează pe alea de la mâini, umeri, spate, vreau să îl învăț! 🙂

Culmea e că dacă fac aceleași mișcări cu jo (care-i un baston mai scurt) nu-s chiar așa catastrofală. Mișc cât de cât și picioarele (nu neapărat cât ar trebui, dar orișicât 🙂 ) și e mai „legat” exercițiul. Oare picioarele or fi complexate de bo? Hmmm… 🙂

Apare mereu această contradicție între minte (care se crispează și nu știe ce să facă și mă oprește în mijlocul exercițiului punându-mi un cerculeț care se rotește în frunte, sub care scrie: „loading info… searching, please wait”) și corp (care poate s-ar descurca mai bine, dacă i-aș da o șansă – ceea ce încă nu știu cum să fac).

Tot încercând să-mi iasă ceva cu bo, mi-am amintit de vorbele lui Kacem Zoughari (le-am găsit într-o carte de interviuri și m-au lovit din plin, mi-a luat o zi sau două să-mi revin): „There are those who idolize, those who seek to understand more than to do. For the latter, theory is everything, but they will remain forever limited” (după ce le-am citit prima dată, am vrut să scriu un jurnal separat despre asta – cine știe, poate chiar o voi face 🙂 ). Ceea ce nu m-a ajutat foarte mult, ba chiar mi-a mai turnat niște plumb în picioare, și acum mai mișcă-le dacă poți! 🙂 Desigur, așa sunt eu: periodic mă trag singură în jos, mă declar inaptă și după 10 secunde în care îmi vine să plâng de nervi, revine dorința de a încerca din nou pentru că e ceva ce-mi place.

Mi-e ciudă că nu punem prea mare preț pe simțuri și nici pe bătăile inimii pentru simplul fapt că ele există dincolo de efortul nostru conștient. Unii văd mai bine, alții aud mai bine. Alții au nevoie să atingă mai mult, ca să înțeleagă mai bine… Sunt momente (rare, totuși) când creierul meu mă urăște sincer. Simt în fiecare părticică a corpului ostilitatea care vine chiar din mine însămi.

Am învățat ceva important astăzi. Dacă vrei să avansezi, să progresezi, să evoluezi, e musai să ai ochii cu adevărat deschiși și inima cu adevărat disponibilă. Antoine de Saint Exupery spunea că esențialul scapă ochilor, dar se imprimă foarte bine pe retina inimii. Cred că are dreptate. Încerc să fiu cât pot de deschisă… Mda… Asta e o provocare în sine…

Un alt aspect care mi-a rămas în minte în urma acestui seminar, a fost faptul că Sensei a pus accent pe ideea de „a fi prezent, aici și acum”. Este multă răbdare, este mult calm, este mult spirit de observație, multă empatie în această atitudine despre care ne-a vorbit Sensei. Este foarte greu să atingi această stare. Mai ales pentru cineva care nu știe să trăiască prezentul. Și dacă ne uităm în jur, observăm că tot mai mulți oameni trăiesc prezentul cu sincope. Îl trăiesc combativ și revanșard. Mereu în ofensivă. Ofensați și ofensând. Îl trăiesc opac. Închiși în bula lor. Egocentrici și fără empatie.

Sper să ajung să trăiesc această stare măcar o dată. Mi-ar plăcea să reușesc. Bine, mi-ar plăcea să mă descurc și cu bo… Dar mai întâi trebuie să „repar” sinapsele. 🙂

Aveți mai jos o galerie foto de la seminar. Sper să vă placă!