Din jurnalul unui ninja (58): Cercuri, unghiuri diferite și un crâmpei din viața de zi cu zi :)

aprilie 13, 2024

210

A trecut ceva vreme de când nu v-am mai povestit nimic de la antrenamente. Am să remediez imediat această mare nedreptate! 🙂 Azi am fost la antrenamentul de kenjutsu & iaijutsu (sabie japoneză). Instructor ne-a fost doamna Violeta, ceea ce a fost minunat… pentru noi, cel puțin. 🙂 Am învățat astăzi câteva lucruri noi (mă refer și la tehnici, dar și despre noi). Fiind primul antrenament condus de doamna Violeta, eram cu toții nerăbdători să începem. 🙂 Am făcut încălzirea, ne-am cunoscut, ne-am împrietenit, am râs, am glumit, a fost o atmosferă relaxată.

La un moment dat, ne întreabă doamna Violeta dacă am mai făcut Kamae no Kata. Acesta a fost momentul în care a început să-mi fileze o lampă în cap… Și judecând după fețele celorlalți colegi, nici ei nu se simțeau mai bine. Era clar că nu excelam niciunul la denumiri. Acum… știam că este un exercițiu care te trece prin toate posturile de sabie. L-am mai făcut? N-aș băga mâna în foc. Ni l-a mai arătat Sensei? Foarte posibil. Mai știu ceva din el? Clar, nu! M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, fiecare scrola prin propria minte sperând să găsească ceva legat de această denumire. Sunt momente, în care chiar dacă nu spun nimic, fața mea afișează subtitrarea gândurilor. Azi a fost una din acele zile în care pe fața mea scria mare: „error 404 – page not found”. Până la urmă, am căzut de acord cu toții că nu mai făcusem acest kata. Perfeeect, îl învățăm, ne spune doamna Violeta.

Să nu vă gândiți că e o chestie complicată. Nuuu! O deplasare în față, una în spate, una în dreapta, una în stânga apoi deplasări pe fiecare diagonală pentru ca în final să te întorci de unde ai plecat. Între noi fie vorba, nu am reușit niciodată să revin în locul din care am plecat, am fost mereu așa… aproximativ pe acolo. 🙂

Pentru mine, problema la astfel de exerciții este deplasarea. Cum mă întorc, pe loc sau cu pas?! Cu ce picior sunt în față?! E mână-picior sau invers? Astea-s marile provocări pentru mine.

Începem noi să lucrăm Kamae no kata și, evident, încercăm să ne sincronizăm cu toții: să fim cu același picior în față, să fim toți în aceiași direcție, să ne întoarcem după caz ba la 180 de grade, ba la 45 de grade… asta până când, unul dintre colegii mai tineri a spus „deci, dacă eu trec de pe diagonala asta pe cealaltă, înseamnă că mă întorc la 90 de grade”, ceea ce mie mi-a dat daună totală pentru că pentru mine toate erau la 45 de grade. De unde a mai apărut și ăsta de 90 de grade?! Dar, știți bine că pe mine, mă înhibă matematica, geometria, algebra, fizica, chimia…. În timp ce noi ne străduiam de zor să fim sincronizați și să nimerim unghiurile bune, mezinul grupului își bagă tacticos sabia la loc în teacă. Gestul neașteptat a fost urmat de o întrebare firească: „de ce ți-ai băgat sabia în teacă?”. Răspunsul ne-a relaxat pe toți, de am uitat de toate întoarcerile, unghiurile și gradele posibile pentru câteva momente: „ca să pot să o scot din nou”, zice micuțul. 🙂 🙂

Pentru a învăța și denumirile posturilor, doamna Violeta ne-a încurajat să le spunem cu voce tare când executam kata-ul. Acum… eu nu vorbesc din principiu, nici băieții nu se înghesuiau să își facă auzită vocea, nici Nicoleta nu părea foarte dornică… Ne-a „salvat” Adriana care a avut inițiativă și a fost o mică eroină. Doamna Violeta a încurajat-o să le spună mai tare. Adriana s-a străduit și începuse să le spună mai apăsat, mai din abdomen așa… Abia când a rugat-o Raul să le rostească și mai tare pentru că săracul încă se lupta cu sechele după o otită rebelă și n-auzea bine, Adriana și-a pus toată forța într-un răspuns care ne-a făcut pe toți să zâmbim: „du-te la doctor”. A fost aproape un kiai. 🙂 Oricum, s-a străduit după aceea să spună mai tare, ceea ce am apreciat cu toții. 🙂

Partea bună este că, până la urmă, ne-a ieșit. Am reușit toți să-l facem, să-l învățăm! A fost de-a dreptul minunat! La finalul antrenamentului, doamna Violeta ne-a spus că mai putem să rămânem în sală dacă vrem să mai repetăm. Evident că am vrut! Nu doar că am repetat, dar Dan și-a luat notițe. A scris toate denumirile posturilor și câteva informații despre ele, și numele celorlalte exerciții făcute astăzi. După ce a terminat de scris, era foarte impresionat de el deoarece de când a început să vină la antrenamente, azi a fost prima dată când și-a luat notițe.

A fost o zi extrem de plăcută și un antrenament pe măsură. Acum va trebui să repet acest kata ca să nu-l uit până săptămâna viitoare. 🙂 Țineți-mi pumnii!

Poveste de pe stradă

Mai am să vă povestesc una. Am avut ocazia să pun în practică niște principii despre care ne-a tot vorbit Sensei și la antrenamentele de ninjutsu și la cele de sabie. Într-o marți, când am plecat noaptea (pe la ora 22.00 – 22.10) de la antrenament, am traversat, ca de obicei, Splaiul Independenței pe partea cu râul Dâmbovița. Prefer să merg pe acolo cu bicicleta pentru că e liber trotuarul, până când ajung la pista de biciclete. După ce am traversat, m-am oprit puțin pentru a regla farul bicicletei. Evident, aveam căștile pe urechi și ascultam muzică. Din față venea cineva, dar nu i-am dat atenție. Am sesizat, însă că s-a oprit în dreptul meu și vorbea, m-am gândit că are hands free și vorbește la telefon. Din păcate, însă, vorbea cu mine. Când am realizat acest lucru, am dat volumul mic în căști ca să îl aud. Era unul dintre oamenii care obișnuiesc să pescuiască acolo, pe Dâmbovița. Mă întreba ce fel de undițe am în spate (de fapt, aveam armele de antrenament) și spunea că mă vede mereu pe acolo și că nu știe unde pescuiesc de fapt… Când am auzit ce a spus, mi-au venit mii de gânduri în minte. Mi se părea incredibil că am reușit să creez un pattern, astfel încât un necunoscut să-mi spună că mă vede mereu pe acolo și îmi știe traseul. De regulă, știam să trec neobservată… Mă tot gândeam ce alt traseu aș putea urma ca să nu mă mai vadă ăsta și alții ca el. La un moment dat, omul mă întreabă dacă nu cumva o să îmi fure cineva bicicleta. Atunci l-am întrebat relativ amuzată: „vreți să-mi furați bicicleta?”. El s-a uitat lung la bicicletă, a măsurat-o din priviri și a spus sec: „nu… e din aia grea, poate o făceam, dacă era ușoară”. Era cât se poate de clar că omul era beat și avea chef de vorbă. Stătea în fața mea, în mijlocul drumului pe un trotuar îngust și nu aveam pe unde să trec în liniște. Spre norocul meu, a avut ideea neinspirată să vrea să pună mâna pe umărul meu. Și atunci s-a întâmplat minunea: pentru prima dată în viață, am intrat pe linie, m-am aliniat: picioare, corp, umeri, cap… Ferind umărul, s-a creat un efect de gol, omul dezeechilibrat fiind a trecut pe lângă mine împleticindu-se și eu am avut calea liberă pentru a pleca de acolo. The end! 🙂

Ceea ce mi se pare de-a dreptul fascinant este modul calm în care am abordat situația. Cred că am înțeles un pic ceea ce ne tot spunea Sensei la antrenamente despre cum reacționezi în astfel de cazuri, despre cum privești adversarul….E drept că atunci când mi-am dat seama că omul vorbește cu mine, mi s-a blocat respirația, dar nu de frică, nu aveam senzația de panică, de teamă (omul nu avea atitudine agresivă). Era mai degrabă ca atunci când vrei să-ți încetinești funcțiile corpului, bătăile inimii (probabil, mă pregăteam să mor 🙂 ). Respiram încet, abdominal. Ciudat este faptul că nu-mi amintesc când inspiram, țin minte doar momentele în care expiram luuung și liniștit. Atunci mi-am dat seama că este extrem de important modul în care privești adversarul. E o privire periferică, una care îți permite să observi multe detalii și să „citești” ce mișcare urmează să facă respectivul. Ceea ce v-am povestit mai sus, s-a întâmplat foarte repede, în cel mult un minut. Dar pot descrie în detaliu fiecare mișcare și grimasă a omului, chiar și ridurile din colțul ochiului stâng, care se adânceau pe măsură ce „căsca” ochii. Parcă eram într-un fel de transă, extrem de prezentă în acel moment. Am sesizat intenția lui de a veni cu mâna spre umărul meu stâng și când am ferit umărul și s-a dus în gol îmi amintesc ochii bulbucați, gura larg deschisă pentru a trage aer în piept, mersul împleticit. Îmi amintesc că am vrut să îi dau peste mâna cu care venea spre mine, dar m-am gândit că aveam inelul kakute pe deget și l-am ferit până la urmă pentru că l-ar fi durut prea rău (?!?). Bineînțeles, după ce a trecut pe lângă mine, am sărit pe bicicletă și din două pedale aveam 18 km pe oră, așa demaraj n-am mai avut niciodată. 🙂

Dar senzația aceea de calm și faptul că am putut vedea atât de multe detalii într-un fel atât de clar… a fost wow! Acum când mă gândesc și derulez filmul înapoi, sunt atât de clare detaliile că mă și sperii. De atunci, am tot încercat acasă să mai intru pe linie și să feresc umărul. Aiurea! Nu îmi mai iese. I am back to my old self! 🙂

Totuși, mi s-a mai întâmplat același lucru în copilărie. Aveam vreo 9 sau 10 ani. Într-o dimineață m-a trimis mama la piață. Am trecut pe lângă o scară de bloc unde se jucau niște copii. Aruncau pietre cu boltă (probabil un concurs, care aruncă mai sus…). N-au aruncat în mine, eu doar m-am nimerit pe traiectoria pietrei. Am văzut când a aruncat piatra, mi-am continuat drumul, privind în sus. Am văzut piatra înălțându-se, îmi amintesc cum arăta cerul, câți norișori erau în câmpul meu vizual și ce formă aveau, îmi amintesc că razele soarelui bătau din spatele meu, țin minte crengile unui copac care acopereau o bucată de cer. Pot să descriu în detaliu piatra și felul în care se rotea în aer… Aveam aceiași senzație de calm, același mod de a respira (la fel îmi amintesc doar că expiram lung) și la un moment dat mi-am spus pe un ton extrem de calm: „poate ar fi bine să te dai într-o parte că vine piatra… Neh… prea târziu… te-a lovit”. 🙂 Asta s-a și întâmplat: am admirat piatra venind spre mine până s-a oprit în capul meu. 🙂

Cam atât pentru astăzi. 🙂