Buuuun… deci fiți atenți. Știți cum e când te mănâncă undeva și îți vine o idee. Ai putea să te scarpini și să mergi mai departe (în multe cazuri ar putea fi o idee înțeleaptă) dar… să fim serioși… câți oameni se pot mândri că stăpânesc înțelepciunea sau că au atins-o măcar fie și ocazional? Eu cu siguranță, nu! Curiozitatea m-a împins să îl rog pe Darie, unul dintre instructorii noștri, să îmi arate și mie al doilea kata de jo din Kukishin. Nu, nu veam impresia că îl știu pe primul! Nici vorbă! Dar eram curioasă să văd și eu cum arată. Darie a zis că o să mi-l arate, dar nu în ziua respectivă. Am cârâit eu puțin… l-am făcut pe om să promită că data viitoare mi-l arată la antrenament.
Buun! Marți (că atunci era „data viitoare”), Darie nu a ajuns. Ar fi trebuit, poate, să apreciez bunătatea Universului care-mi trimitea un mesaj subtil și mă proteja dar… după cum am spus cu câteva rânduri mai sus, Înțelepciunea nu mă vizitează des. 🙂 Drept urmare, beculețul ideilor proaste a început să pâlpâie. Venise celălalt instructor al nostru, Cristi. „Și el trebuie să știe acest kata!”, îmi zic eu în gând. Așa că… îl rog frumos pe Cristi să mi-l arate dacă îl știe. Nu numai că îl știa, dar îl avea și desenat… de el!! Pe foile lui Cristi, al doilea kata din Kukishin avea și un nume… dar am fost recent la concertul lui Nicu Alifantis și a cântat Rococo și ghinionul face ca acest kata să semene cumva și… Ați ghicit… până nu-mi iese din minte cântecul, nu intră denumirea. Spațiu îngust, ce să fac?! 🙂 Paranteză. Cristi ne-a arătat cum își ia el notițe (face desene și notează detalii pe marginea lor. Wow. Eu nu știu să desenez, sau dacă aș face-o ar trebui să semnez fiecare „capodoperă” ca să știu peste timp cum să țin desenul în mână, nu carecumva să-l țin cu susul în jos. Da, atât de talentată sunt la desen. 🙂 De notat, îmi notez și eu detalii în carnețel, dar de cele mai multe ori după antrenament fac un video scurt acasă în care filmez mișcările cât sunt proaspete în memorie, astfel încât să le pot repeta în alte zile. Închid paranteza.
Fiind sensibil la rugăminți și la dorința elevilor de a învăța, Cristi mi-a arătat mie și celorlalți colegi al doilea kata din Kukishin. După a treia mișcare din kata, m-am prins în ce m-am băgat singură și am înțeles și ce-mi transmisese Universul mai devreme (ce bun și răbdător a fost el cu mine). Dar… intrasem în horă. Până la finalul antrenamentului am reușit să țin minte primele 5 mișcări din kata (adică… introducerea). 🙂 N-a fost ușor să le țin minte nici pe alea. În primul rând jo-ul meu (pentru care am tot respectul… încă) a avut o atitudine ostilă față de mine. În acest kata, lovești cu bastonul de jos în sus, apoi așezi jo-ul pe umărul stâng. A naibii lipsă de coordonare și afurisit jo! 🙂 În permanență, arma amenința că se proptește în capul meu, nicidecum pe umăr. În plus, venea și cu viteză. 🙂 Am reușit să „îmblânzesc fiara” și să-l așez pe umăr, acasă după două zile intense de antrenament. Marți seară, în timpul antrenamentului, mai aveam un pic și protestam față de mine și îmi ceream singură spor de periculozitate, spor de stres și spor de noapte (pentru că lucram noaptea). 🙂 Toate astea din cauza jo-ului care trăgea spre capul meu în mod constant.
Mândră nevoie mare că am reușit acasă să nu-mi sparg țeasta, ajung vineri seară la antrenament hotărâtă să îl impresionez pe Cristi că… „uite, cum se așează cuminte jo-ul pe umărul meu, fără să-mi provoace vânătăi pe claviculă (da, se putea întâmpla și asta pentru că jo-ul nu doar că își schimba direcția, dar venea și în fugă spre mine)”.
Mă vede Cristi, mai îmi dă niște sfaturi și apoi îl întreabă pe Sensei detalii despre acest kata și îi spune ce făcurăm marți… Vă amintiți de drăguțul Univers care a încercat subtil să îmi spună: „stai fată potolită că nu e momentul… mai repetă pe alea pe care tot nu le știi”… Dar ce?! Te pui cu Te încurci?! În niciun caz! 🙂 Și mă întreabă Sensei: „Dar primul kata îți iese?!”. Eu (cu voce tare): „Nu nu-mi iese….” Eu (continuând în gând): „…dar m-am băgat singură în rahat și trebuie să o scot la capăt cumva, să salvez măcar o fărâmă din stima de sine”… Așa că, la sugestia lui Sensei, abandonez al doilea kata de jo din Kukishin și revin la primul kata de jo din Kukishin din care se pare că nu înțelesesem nimic (nici măcar forma ca lumea). Descoperirea m-a frustrat maxim, mi-a dat la ficat. 🙂 Nu știu ce anume ne determină uneori să avem convingerea că am înțeles un lucru (în acest caz, un kata). Mă surprinde uneori propria superficialitate. Dar, am profitat să stau câteva momente cu mine, în liniștea interioară și să privesc această întâmplare în profunzime. M-am gândit că pe drumul artelor mațiale tradiționale, fiecare limită este o poartă care îți cere curaj și asumare în schimbul transformării. Dacă ar fi să rezum ceea ce am găsit la Raiden Dojo, aș spune-o simplu: Arta care vindecă. Calea care transformă.
Revenirea la primul kata de jo din Kukishin (și ăsta are un nume, nu seamănă cu Rococo dar tot nu l-am ținut minte pentru că sunt o ființă groaznică 🙂 ), a fost un mic reset. O revenire la sine, la rădăcini. Nu ca o pedeapsă, ci ca o șansă de a aprofunda un set de mișcări pe care aveam impresia în mod eronat că le înțelesesem. E uimitor cum se reașează lucrurile în mintea fragedă a unui practicant când mai primește unele detalii și vede un pic mai bine tabloul de ansamblu. Parcă îl prinzi pe Dumnezeu de un picior și vezi focuri de artificii. Minunat!!!
Așa că acum am revenit în punctul zero, la linia de start. Paradoxal, frustrarea a dispărut și o curiozitate dublată de un entuziasm specific unui nou început, i-au luat locul.
P.S. Fotografia este făcută de ChatGPT astfel încât să pară un desen în creion, o fotografie schițată. De ce am ales-o? Pentru că așa simt că este calea pe care pășesc: se schițează pe măsură ce mai fac un pas. E vie și în permanentă schimbare. Și este minunat că este așa! 🙂
