ERIC CLAPTON, OLD GOD, NEW TRICKS

martie 30, 2015

467

Serial ERIC CLAPTON publicat în revista POP ROCK & SHOW (1993)
Povestea lui Eric Clapton ar putea începe chiar cu o declaraţie de-a lui, făcută recent: Nu vreau să fiu recunoscut pentru ce am realizat în trecut. Vreau să fiu judecat pentru ce fac în prezent. Într-adevăr, un om al momentului. A avut puterea să revină în prim plan ori de câte ori fanii au început să-l uite şi ori de câte ori l-a lovit vreo năpastă. Poate altul în locul lui ar fi fost terminat chiar în 1971 şi ar fi continuat să trăiască reluând piese vechi şi valoroase şi păstrând acasă un album cu poze din „era YARDBIRDS”. Din fericire, Eric n-a făcut asta. El s-a lăsat tot timpul în voia muzei lui creatoare, urmărind însă tot timpul să nu se îndepărteze de stilul său atât de apreciat. Muzica sa, fără nimic robotic, fără nimic care să amintească de muncă încordată, continuă parcă să vină de la sine şi să pătrundă spre corzile cele mai sensibile ale sufletului nostru.
S-a născut pe 30 martie 1945 în localitatea Ripley, districtul Surrey, la vreo 50 km de Londra. Un adevărat sătuc înconjurat de ferme, din care puţini aveau curajul şi curiozitatea să evadeze spre lume. Oamenii se năşteau aici, munceau, se căsătoreau aici, alţii mureau fără să fi văzut Londra. Acest stil de viaţă, împreună cu neşansa lui de a fi crescut de bunici şi nu de părinţi, au lăsat urme dureroase în sufletul copilului Eric. S-a obişnuit cu o viaţă ceva mai izolată, cu puţini prieteni şi mai mult cu gândurile lui de copil.
Prima parte a vieţii, a punctat-o chiar el: Prima muzică cu care am venit în contact a fost muzica pop. tot aşa, sâmbătă seara la postul local de radio era o emisiune al cărei prezentator era unchiul Mac, un bătrân fără un picior, care de obicei spunea poante pentru puşti, dar se întâmpla deseori ca în program să dea pe Buddy Hollysau pe Chuck Berry. Acolo am ascultat pentru prima oară blues… Prima chitară am văzut-o la TV, când a apărut Jerry Lee Lewis cântând „Great Balls Of Fire„. M-a fermecat total. Mi se părea ca unul care vine de pe altă planetă. Deodată mi-a devenit clar că trăiesc într-un sătuc din care nu voi putea să ies, în timp ce la TV apare ceva ce reprezintă viitorul şi eu vroiam să fiu acolo. Drept să vă spun, el nu avea pe atunci chitarist, ci cânta cu un basist. Mi-am spus: „Asta este deci chitara”. Nu ştiam pe atunci că era o chitară bas de fapt, dar tot ce văzusem era destul ca să fiu sigur că aceasta este ceea ce doresc. Imediat, a doua zi, m-am pus pe lucru, încercând să cioplesc dintr-o bucată mare de lemn o chitară. Când am ajuns la grif, praguri şi alte detalii, lucrul nu mai părea aşa de simplu. Trăiam cu bunicii, care m-au şi crescut, eram şi foarte răsfăţat, aşa că i-am bătut la cap să-mi cumpere o chitară de plastic tip Elvis. Bineînţeles că nu ştiam să cânt, dar am realizat totuşi ceva: puneam discurile cu Gene Vincent şi, cu chitara agăţată de gât, făceam diverse strâmbături în faţa oglinzii. Când am împlinit 14 ani, am primit o chitară adevărată. Imediat m-am dezumflat văzând că nu este deloc uşor să ţii degetele pe corzi şi ceva vreme am renunţat la cântat. Apoi, încetul cu încetul, mai mult din plictiseală, am început să zdrăngănesc; aşa am descoperit acordurile. Întâi pe Mi minor, apoi pe La major. Eram convins că am găsit ceva nemaipomenit.
Puţin mai târziu, în calitate de elev la Kingston Art College, Eric a început să-şi delimiteze preferinţele muzicale. La început prin simpla demarcaţie între pop-ul acelor ani (care rareori a reuşit să-l satisfacă) şi bluesul (care l-a atras tot timpul ca un magnet). Pop-ul anilor ’50 era o muzică simplă, directă şi cam impersonală. Dimpotrivă, bluesul era, ca şi acum, „vocea şi cuvintele unui singur om”. Aşa a început să îi asculte pe Bill Broonzy, Robert Johnson, Muddy Waters şi Sonny Boy Williamson, care au avut o influenţă hotărâtoare asupra stilului lui Eric Clapton.
Amintindu-şi de tinereţea lui, Eric spunea: N-am simţit de la început că asta era muzica mea preferată şi gata. Am simţit bluesul ca pe un fel de plâns al sufletului meu. Era pentru prima dată când auzeam ceva ce se identifica cu sentimentele mele. Pur şi simplu m-a orbit.

În scurt timp reuşeşte să ajungă la o dibăcie aparte şi îşi începe viitoarea carieră muzicală, atrăgând pe lângă el încă patru tineri, sub titulatura Roosters. Deşi se dovedeşte a fi o încercare nereuşită, acest grup – cu o existenţă efemeră (martie 1963-octombrie 1963), reprezintă nu numai punctul de plecare al lui Clapton ci şi începutul carierei pentru alţi tineri talentaţi: Ben Palmer (pian), Tom McGuiness (bas). Formaţia se destramă relativ repede, fără a fi capabilă să lase vreo urmă, vreo creaţie originală.

După ce pierde vreo două săptămâni alături de Casey Jones & The Engineers, nereuşind să se integreze stilului acestora, Eric Clapton îi ia locul lui Anthony „Top” Topham, în calitate lead-guitar în trupa formată recent Yardbirds. Această formaţie, cu o reputaţie de şcoală primară a unor muzicieni viitori, un grup care i-a scos la lumină pe Keith Relf şi Jim McCarthy (Renaissence), îl ajută pe Clapton să îşi formeze o reputaţie de stilist al bluesului. El înregistrează cu Yardbirds două albume, Five Live Yardbirds şi Sonny Boy Williams & The Yardbirds, acestea fiind primele creaţii originale pe care Eric îşi lasă amprenta.
Despre această perioadă şi despre colaborarea lui cu Sonny Boy Williamson, Eric povesteşte: „După ce l-am acompaniat pe Sonny Boy Williamson, câţiva ani mai târziu, Robbie Robertson din grupul The Band, zicea că Sonny Boy, întorcându-se în patrie, povestea în gura mare că albii din Anglia n-au nici cunoştinţele elementare de muzică. Omul avea dreptate: când am cântat cu el, eram la graniţa trecerii spre un grup pop, iar el ne-a reîntors la blues. A trebuit pur şi simplu să învăţ cum să cânt şi mai puţin ce să cânt. Asta este esenţa: când să dai drumul la o notă muzicală şi când să o opreşti. Cred că am învăţat destul de devreme să fiu stăpân pe sunet. Ştiam, de exemplu, cum să fac ca o notă, dacă se distribuie în mod judicios, să umple întreaga piesă. Acest lucru pot să-l aud şi acum când ascult unele dintre înregistrările grupului Cream”.
După doi ani, însă, când stilul tot mai comercial adoptat de grup nu mai corespunde ideilor sale muzicale, Clapton se desprinde de Yardbirds. „Am plecat când ei urmau să devină populari. După mult cântat prin cluburi sau prin turnee, de câteva ori am apărut şi la TV. În acest moment, grupul se afla la o răscruce: trebuia să ne adaptăm repertoriului, să facem hituri şi să fim antrenanţi, mai ales că în cluburi ne pierdusem poziţiile. Nimeni nu dorea să se întoarcă în cluburi, fiindcă toţi simţiseră deja gustul atractiv al popularităţii. Când făceam o înregistrare, trebuia ca pe disc să se afle o piesă a lui Otis Redding. Deodată, toţi s-au îndrăgostit de o piesă mult mai comercială şi mai simplă. Eram nemulţumit, m-am închis în mine, am devenit intolerant, un adevărat dogmatic. Pentru că băieţii l-au auzit pe Jeff Beck care le-a plăcut foarte mult, m-au rugat pur şi simplu să nu mai cânt cu ei, să plec. Am fost de acord, fiind convins că aceasta reprezintă pentru mine o soluţie şi, în acelaşi timp, un progres. Cele câteva luni care au urmat le-am dedicat exerciţiilor, exerciţii pe care le făceam câte 5 ore pe zi. Cântam numai blues, nimic altceva nu mă mai interesa. Într-o zi am fost solicitat de muzicianul John Mayall, care a auzit că sunt un om serios, că nu mă interesează banii şi popularitatea”.

John Mayall, un fel de guru al scenei blues-ului britanic, a menţinut împreună trupa sa cu acea „prietenie dictatorială”, reminiscenţă de la marii oameni de jazz ca Duke Ellington sau Count Bassie. Acesta era exact nivelul de disciplină de care avea nevoie preţiosul talent al lui Eric; astfel, noiembrie 1965 – iulie 1966 a fost o perioadă de şcolarizare muzicală.
La o vârstă încă fragedă, Eric era un fel de Dumnezeu deja pentru o bună parte a tineretului britanic, care nu mai văzuse asemenea virtuozitate de la Jimi Hendrix. O întreagă mişcare muzicală răsărea pentru a consolida ceea ce au început The Beatles, The Rolling Stones, The Who şi multe alte grupuri. Eric a găsit uşor modalitatea de a reacţiona la această idolatrizare, retrăgându-se în muncă şi modestie.
„În momentul în care am fost primit în formaţie, aveam impresia că sunt un om de bază, mai ales că din prima zi am participat la alegerea materialelor şi a repertoriului. John a simţit, se pare, că suntem caractere apropiate. Era colecţionar de discuri şi avea o colecţie la care doar puteam visa. Când mă duceam la el dădeam drumul la ce apucam şi pentru fiecare cântec ascultat strigam „Pe asta trebuie să o cântăm şi noi”. De această perioadă este legată una dintre cele mai nostime aventuri ale mele, după care puţin a lipsit să-mi termin cariera în Grecia! Şi anume, după multe concerte, câţiva dintre noi am decis să pornim la drum cu o camionetă în jurul lumii. Bineînţeles că am luat cu noi şi instrumentele şi, când ne aflam în Grecia, ne-a găsit un manager care avea o formaţie locală ce cânta pe terasele hotelurilor, mai ales din repertoriul The Beatles. Ne-a rugat să cântăm înainte de începerea concertului grupului său şi ne oferea o sumă destul de frumuşică. Neşansa a făcut ca jumătate din membrii formaţiei greceşti să moară într-un accident de automobil. Am cântat partea noastră şi apoi eu am cântat şi cu grecii pentru că piesele Beatles le-am prins repede. Apoi managerul a pus gheara pe mine şi mi-a oferit o sumă substanţială ca să rămân cu ei, aşa că încă trei săptămâni am distrat oaspeţii din Grecia. La sfârşit a trebuit totuşi să fug”.

Eric influenţează în bine albumul înregistrat în perioada aprilie 1965-iulie 1966, şi anume John Mayall’s Bluesbreakers With Eric Clapton, acest album rămânând un moment de referinţă în istoria grupului. În august 1965, venirea în J.M’s B a lui Jack Bruce şi prietenia ce se leagă între el şi Clapton, îl determină pe cel din urmă să avanseze ideea unui grup cu un stil aparte.

„Când m-am întors la Mayall, la chitară bas cânta Jack Bruce şi o făcea într-adevăr foarte bine. În curând, el a plecat să cânte la Manfred Mann, iar la noi a venit John McVie. Eu mă simţeam însă mai bine cu Jack, cel cu care aveam să formez mai târziu grupul Cream. Simţeam că atunci când cânt cu un basist care şi compune singur partea sa, pot interpreta ceva cu totul nou şi personal. Între timp, am înregistrat cu Mayall un album numit Bluesbreakers pe care îl consideram ca o înregistrare a cântecelor noastre de rutină, până am priceput că oamenilor le place foarte mult. Totuşi, eram influenţat de experienţa muzicală alături de Jack, până când întâmplarea a făcut să-l întâlnesc pe Ginger Baker (ex- Organization). Eram parcă sortit să pornesc la drum cu Ginger. A venit la mine după un concert, spunându-mi că formaţia lui se destramă şi că ar vrea să lucreze cu mine. Am fost de acord cu condiţia să-l cooptăm şi pe Jack Bruce. El şi Ginger erau de naturi total diferite, aşa că de la prima întâlnire s-au certat la cuţite. Dar s-a dovedit că tocmai din această cauză în muzică ei se înţeleg foarte bine, iar lupta dintre ei s-a transmis şi pe plan muzical. În acest fel a luat naştere grupul Cream”.

Avându-l ca manager pe mai vechiul prieten al lui Clapton din vremea când cânta la Roosters, pianistul Ben Palmer, grupul Cream obţine primul mare succes de public în concertul de la Winsdor Festival în 1966, imediat după înfiinţare. Primul disc, Fresh Cream, scos chiar în 1966, evidenţiază clar stilul liderului Clapton: influenţele blues ce duc la improvizaţii solistice, dublate de forţa lui Ginger şi de ritmul clar al lui Bruce, fac din Cream puntea de legătură între etapa rockului anilor 1960 şi heavy-metalul de mai târziu. Cream înseamnă pentru Clapton primele mari succese comerciale: Sunshine Of Your Love şi White Room urcă în Top 10 UK, iar turneul întreprins în 1967 în USA, îl saltă şi din punct de vedere financiar. Eric a zguduit din temelii sălile de concert cu solo-uri înnebunitoare şi America l-a trecut încă de pe atunci în rândul celor mai buni chitarişti ai lumii. Dan Neer, unul dintre cei mai populari DJ în USA, îşi aminteşte de acea perioadă: „Fratele meu a lipit pe peretele camerei un imens poster cu Cream şi am privit ani de zile cele trei feţe pe fond argintiu: Clapton, Bruce, Baker. White Room, Sunshine Of Your Love, Strange Brew au fost o nesfârşită sursă de exasperare pentru mama: „Dan, opreşte zgomotul acela!”. Mie nu-mi păsa, ea nu înţelegea. Muzica lui Eric Clapton era remarcabilă. El i-a făcut pe mulţi aspiranţi la titlul de chitarist să-şi cumpere o pedală wah-wah. A fost în acea perioadă unul dintre cei care au readus blues-ul în ţara lui de origine”.
Cream a avut o influenţă hotărâtoare în muzica power care a urmat după ei. Tipul de „band” format din trei super-muzicieni a fost copiat de multe talente, iniţiind moda aşa numitului power-trio.
În 1968, cei trei decid să se despartă şi scot ultimul album, intitulat Goodbye. Concertul de adio, la Royal Albert Hall din Londra, seamănă regrete în inimile admiratorilor. Amintirea Cream-ului va persista ani buni în memoria rock-ului britanic, după desfiinţarea acestuia au mai apărut încă 6 albume, culegeri şi înregistrări live, ultimul chiar în 1978.

Perioada care urmează îl găseşte pe Eric cu mintea plină de proiecte. Statutul de rock-star, câştigat cu Cream, îl îndreptăţeşte să spere la mai mult. Împreună cu Ginger Baker reuşeşte să îl atragă pe Rick Grech (ex-Family) şi pe Steve Winwood (ex-lider la Traffic) cu proiectul unui supergrup, ce prinde viaţă în februarie 1969 sub denumirea Blind Faith. Ca orice super-grup format numai din staruri ale momentului, Blind Faith are un start lansat, dar nu are viaţă prea lungă. Existenţa este marcată de un singur mare succes: albumul Blind Faith (1969) – un milion de discuri vândute şi un mare concert în iunie 1969 la London Hyde Park în faţa a 100.000 de oameni.
Despărţirea survine şi din cauza faptului că Eric căpătase deja o mare încredere în propriile posibilităţi şi nu a vrut să se supună pretenţiilor de lider ridicate de Winwood.
Din ianuarie 1970, când Blind Faith se destramă, fiecare dintre cei patru urmându-şi propriile ambiţii, Clapton are o perioadă de 5 luni plină de show-uri, restrânse ca număr de spectatori, dar având alături multe staruri ale vremii: Billy Preston, B.B. King, Ron Wood, Aretha Franklin. Tot acum începe să colaboreze cu Delaney & Bonnie. Această colaborare s-a soldat în principal cu încurajările primite de la Delaney Bramlett cu privire la o carieră solo. Ca urmare, în august 1970 apare albumul Eric Clapton. Radioul american a transmis Let It Rain, After Midnight, Blues Power şi continuă şi azi să le mai transmită. After Midnight, a lui J.J. Cale, a ajuns până pe locul 8 în Marea Britanie. În paralel, cu Delaney & Bonnie scoate albumele On Tour şi Together şi, printre altele, concertează în 1970 la London’s Lyceum ca invitaţi ai grupului John Yoko’s Plastic Ono Band.

Cu toate gândurile lui spre o carieră solo, Eric formează Derek & Dominoes împreună cu Whitlock, Radle, Gordon şi Mason de la Delaney & Bonnie. Ei, cu producătorul Tom Dowd, în decembrie 1970 scot Layla And Other Assorted Love Songs. Tot Dan Neer îşi aminteşte de primele lui emisiuni de la radio: „Albumul Layla And Other Assorted Love Songs a fost în mod constant transmis la radio. Cântecul ce dădea titlul, Layla, scos ca single în 1971, nu a urcat prea mult în top, deoarece ascultătorii preferau atunci piesele mai în forţă. Dar Layla a devenit un fel de imn al postului pe care transmiteam eu. Era dată de cel puţin două ori pe zi. Odată cineva m-a întrebat: „Nu te plictiseşti să o asculţi de atât de multe ori?”, iar eu i-am răspuns pur şi simplu că nu. Acest album a suscitat şi un interes deosebit în afara sferei muzicii. Se spune că el ar fi rezultatul unei poveşti de dragoste între Eric şi Patty Boyd Harrison, soţia lui George Harrison”.
Următorii câţiva ani au fost întunecaţi pentru Eric. A întreprins un turneu foarte dezordonat în SUA cu Derek & Dominoes. O vreme a avut mare succes dar – după cum chiar Eric mărturiseşte – Derek & Dominoes s-a dezintegrat din cauza drogurilor.
Mai are timp pentru un concert în Bangladesh în august 1971 cu George Harrison, Ringo Starr, Bob Dylan, Loads More, Carl Radle (a apărut şi albumul live Concert For Bangladesh) şi Eric intră în noaptea neagră a stupefiantelor. Doar ajutorul câtorva buni prieteni şi o cură intensivă la electroacupuntură cu dr. Meg Patterson îi redau sănătatea.

În ianuarie 1973, Pete Townshend este cel care îi organizează un concert de revenire la sala Rainbow din Londra, Clapton fiind ajutat în acest concert, printre alţii, de Steve Winwood, Ron Wood (ex-Faces), Jim Capaldi (ex-Traffic). Dintr-o dată, după o pauză de aproape 3 ani, Clapton era din nou pe scenă, cântând superb. Este de notat că apariţiile de scenă ale lui Townshend în afara grupului The Who, pot fi numărate pe degete. Aşa de mare era admiraţia pentru Eric, încât Townshend nu numai că a organizat repetiţiile şi spectacolul dar, de asemenea, l-a acompaniat şi la chitară ritmică. Înregistrările concertului au apărut în acelaşi an pe un disc intitulat Eric Clapton Rainbow’s Concert.
Cariera solo începe practic în 1974 cu ajutorul (la primele ieşiri) grupului scoţian The Average White Band.

În anul următor (1973), înregistrează albumul There Is One In Every Crowd, în aceiaşi formulă. Albumul conţine hitul Swing Low Sweet Chariot (http://www.youtube.com/watch?v=-5ASC20TIwY), o melodie tradiţională din folclorul negru american, care urcă până pe locul 19 în UK. Dar din punctul de vedere al succesului la public, bluesul lui Elmore James, The Sky Is Crying (http://www.youtube.com/watch?v=4kaW-SrSNfM), este primul. Albumul ajunge doar până pe locul 21 în topul Billboard.
Urmează, tot în 1975, albumul de blues live E.C. Was Here, care conţine două piese din perioada Blind Faith, Presence Of The Lord (http://www.youtube.com/watch?v=09eIhkoJGCo) şi compoziţia lui Steve Winwood, Can’t Find My Way Home (http://www.youtube.com/watch?v=VT-SFgkVlno), plus patru bluesuri clasice Have You Ever Loved A Woman? – http://www.youtube.com/watch?v=MUpc0YNkkJ0 , Driftin’ Blues – http://www.youtube.com/watch?v=iao3hf3qvLk, Rambling On My Mind – http://www.youtube.com/watch?v=-vucmuyS5Vs şi o melodie din repertoriul lui Bobby Blue Band, Further On Up The Road –http://www.youtube.com/watch?v=_l8H37cah2s , o piesă mult îndrăgită de Clapton.
Tot în acest an, casa de discuri Decca scoate un album de culegeri cu înregistrări din perioada Yardbirds, intitulat The Blues World Of Eric Clapton. Pe 31 iulie 1976, susţine un concert memorial la Crystal Palace Garden Party în Londra şi formaţia sa acompaniament include un membru nou, Sergio Rodriguez, la percuţie, care de altfel apare şi pe discul scos în aceiaşi vară intitulat No Reason To Cry, mărind la şapte numărul membrilor formaţiei.

Pe discul mai sus amintit apar mai mulţi invitaţi, cum ar fi Georgie Fame, Ron Wood, Bob Dylan, Rick Danko, Robbie Robertson şi Richard Manuel (ultimii trei din The Band). Albumul debutează cu piesa grupului The Band, Beautiful Thing, o piesă lentă în măsura ¾, cu o parte vocală leneşă şi armonii vocale excelente susţinute de Marcy Levy şi Yvonne Elliman. Un strigăt de „Oi!” conduce la piesa următoare Carnival, şi o selecţie ritmică foarte strânsă constituie o fundaţie solidă pentru ca Eric Clapton şi George Tarry să-şi ţeasă solo-urile de chitară în spatele aceloraşi armonii strălucitoare. Urmează compoziţia lui Dylan, Sign Language –http://www.youtube.com/watch?v=M7t0whz_rC0 , cu domnul Zimmermann cântând aproape la unison cu Clapton, iar apoi Dylan cântă al doilea vers singur. De asemenea, avem un solo de chitară cu bun gust în mijlocul cântecului care, cu toate că nu este creditat pe copertă, aparţine probabil lui Robbie Robertson. Urmează angajamentul lui Eric la piesa County Jail Blues (http://www.youtube.com/watch?v=0s9EaiZl4y4) a lui Big Maceo şi E.C. cântă într-un registru neobişnuit de jos. Semnată de Rick Danko, All Our Past Times (http://www.youtube.com/watch?v=6flI3zNDvYY), încheie prima faţă. Partea a doua a discului începe cu piesa Hello Old Friend (http://www.youtube.com/watch?v=72oq1jqejhA), cu părţi vocale electrizante de la Levy şi Elliman şi o contribuţie semnificativă a organistului Dick Sims. Melodia lui Otis Rush, Double Trouble (http://www.youtube.com/watch?v=lf-O2Fi5nMI), un blues în 12 măsuri, toate în game minore. Sunetul în această piesă este similar cu tonul aspru pe care Clapton l-a avut pe albumul cu Bluesbreakers din 1966. Pe lângă faptul că include cea mai bună parte vocală a lui Clapton de pe album, această piesă arată că după excursia lui Eric în diferite stiluri, când e vorba de blues lent, e fără egal. Urmează Innocent Time, scrisă de Eric cu Marcy Levy. E un cântec lent cu iz country, cântat în duet de Eric şi Levy, la sfârşitul ultimului vers Marcy Levy sare într-o octavă superioară încât îţi vine greu să crezi că e o voce umană. Urmează piesa Hungry scrisă de Levy şi Sims, o piesă percutată cu riff-uri solide pe fundal şi un zid măreţ de armonii la coruri. Ultima piesă este compoziţia lui Clapton, Black Summer Rain, un număr melodios, lent, cu o parte vocală potrivită şi un solo de chitară drăguţ.
În 27 noiembrie 1976, de Thanksgiving Day, Clapton apare ca invitat la concertul de adio al grupului The Band, ce a avut loc la San Francisco, concert imortalizat pe peliculă de Martin Scorsese şi intitulat Ultimul vals, film care în 1979 a rulat şi pe ecranele noastre.

În 1977 apare albumul Slowhand, titlu împrumutat de la porecla lui Clapton din timpul activităţii cu Yardbirds, unul dintre cele mai bune albume solo ale lui Clapton. Discul a urcat până pe locul 2 în topurile americane, iar piesele Lay Down Sally (http://www.youtube.com/watch?v=EivR78mrRFE) şi Wonderful Tonight (http://www.youtube.com/watch?v=fC04ZZploBE) au fost hiturile albumului, ajungând pe locul 3, respectiv 16 în SUA. Albumul mai conţine şi o versiune bună a piesei lui J.J. Cale, Cocaine (http://www.youtube.com/watch?v=Q3L4spg8vyo).

În 1978, apare o culegere Best Of şi albumul Blackless, care, precum precedentele, conţine blues clasic (Early In The Morning – http://www.youtube.com/watch?v=Aw_AiIALvuQ), două piese semnate de Bob Dylan (Walk Aut In The Rain şi If I Don’t Be There In The Morning), o piesă reluată de la J. J. Cale (I’ll Make Love To You Anytime), o piesă în forţă, Tulsa Time – http://www.youtube.com/watch?v=omwpY42J1Fk , aparţinând lui Danny Flowers, câteva compoziţii proprii, dintre care se remarcă Golden Ring (http://www.youtube.com/watch?v=bZwM4b0Sm7g), şi chiar o piesă pop, Promises (http://www.youtube.com/watch?v=ljy50FTP2bU).

Anul 1979 trece fără nicio apariţie discografică, Clapton dedicându-se vieţii de familie, ’79 fiind anul căsătoriei sale cu Patty Boyd, fosta soţie a lui George Harrison. În 1980, apare un dublu album live, intitulat Just One Night, iar în 1981 albumul Another Ticket şi un album culegere din perioada Yardbirds, intitulat Steppin’ Out, scos la casa de discuri Decca, urmat în 1982 de un album „best of”, Time Pieces vol I, şi în 1983, Time Pieces vol II.
În 1981, în timpul unui turneu mamut în SUA (60 de concerte) Eric a fost spitalizat cu diagnosticul ulcer. Excesul de concerte şi viaţa grea de turneu îşi spuneau cuvântul. Dar totul e bine când se termină cu bine.
În 1983, apare, în formula Duke Dunn (bas), Jamie Oldacker (tobe), Roger Hawkins (tobe), Chris Stainton (clape) şi Albert Lee (chitară), albumul Money And Cigarettes, care a fost mai slab cotat. Dar cine are răbdare să se aplece serios asupra lui, poate găsi câteva nestemate.
Anul 1983 mai trece cu concerte la Royal Albert Hall şi Madison Square Garden şi cu A.R.M.S Benefit Concert Group, alături de o super trupă, din care amintesc pe Steve Winwood, Jimmy Page, Jeff Beck, Bill Wyman.

În 1985, albumul Behind The Sun marchează adevărata revenire a lui Clapton în SUA. Dan Neer ne povesteşte: „A fost prima mea ocazie să stau de vorbă cu Eric pe îndelete. În paranteză fie spus, multe dintre colegele mele s-au oferit să-mi fie asistente la acest interviu. A avut răbdarea şi amabilitatea să-mi povestească toată cariera lui muzicală până în acel moment. Era încântat să înceapă o colaborare cu un vechi şi stabil prieten, Phil Collins. Forever Man a făcut înconjurul studiourilor de radio în SUA. L-am revăzut şi mai târziu în turneu şi soţia mea a fost mişcată până la lacrimi de varianta live a piesei Behind The Sun. De fapt, şi cu mine s-a întâmplat cam la fel. Eric era simplu şi emoţiona din nou prin muzica lui”.
1986 erupe cu August, în colaborare cu Phil Collins. Eric concertează din nou, de data aceasta cu Phil la tobe, Nathan East la bas şi Greg Philinganes la clape. La Madison Square Garden a dat un show strălucitor şi „Eric-mania” a reînceput. La WNEW-FM Radio/SUA a început să se transmită o piesă de-a lui la 2-3 ore. Albumul Crossroads a început să se vândă din nou, atingând cifra de 650.000 de unităţi. Imediat, o nouă versiune a piesei After Midnight a început să capteze atenţia auditorilor. Eric a început din nou să simtă că e în zona fierbinte a preferinţelor. Un turneu cu Mark Knopfler a ridicat publicul în picioare. Wonderful Tonight a redevenit repede o temă pe care o fredonau toţi îndrăgostiţii. Iar faptul că această piesă are şi o versiune live extraordinară în 24 Nights, nu poate decât să ne bucure.
Journeyman (1990) este o nouă lovitură a lui Eric. Şi urmează un mare turneu. Lucrurile merg din ce în ce mai bine pentru el, iar talentul său părea că a ajuns la acea maturitate visată de orice artist. Imaginea sa de „sharp dressed man”, în hainele create de Giani Versace, face ca multe femei să-şi piardă capul în faţa lui. Clapton culege roadele unei lungi cariere ducând muzica sa la un nivel superior.

Cam aici se încheie istoria lui Clapton. Putem spune asta pentru că restul este PREZENT. Marele chitarist continuă să ne încânte şi azi, uimind prin longevitatea lui. Longevitate datorată muzicii şi caracterului său. De la Layla şi până la Never Make You Cry, trecând prin Presence Of The Lord sau Double Trouble, de la E.C. Was Here până la August (album denumit aşa după luna în care s-a născut fiul său), Clapton a scris şi a cântat doar muzica lui interioară, neţinând cont niciodată de latura comercială. În 1985, prin LP-ul Behind The Sun, el a adus ceva nou în muzica sa: vocea. N-a crezut niciodată în abilitatea sa vocală până în acel an, care s-a înscris ca o cotitură în muzica sa, prin creşterea încrederii în calităţile sale vocale. Orice tulburări intervenite în viaţa lui, Clapton le-a depăşit prin retragerea în muzică. Poate că asta explică şi faptul că muzica sa a fost întotdeauna o introspecţie sufletească şi genul preferat a fost bluesul. Când se descrie pe sine ca un om slab, Clapton nu e tocmai exact. E slab doar în problemele mărunte şi în perioadele sale calme, când apar adevărate necazuri devenind un tip foarte tare. Şi asta explică şi reuşita sa în depăşirea perioadei drogurilor sau a dispariţiei premature a unicului său fiu, Conor. Privit mai atent, Clapton intrigă uneori şi prin ţinuta sa la apariţiile în public. Eleganţa sa în comportament, tipic britanică, e dublată întotdeauna de o anume eleganţă vestimentară. Jachetele, cămăşile, jeans-ii Levis, pantofii din piele de crocodil au devenit aproape o tradiţie la el. Eric a studiat prestanţa şi eleganţa muzicienilor de jazz ai anilor ’60-’70 şi a rămas cu ea în sânge. Amestecul tuturor acestor aspecte prezentate i-au asigurat lui Clapton o carieră îndelungată. Credinţa că muzica cu cel mai mare succes e cea izvorâtă dintr-un suflet sincer faţă de ascultători, l-a făcut pe Eric să-şi păstreze nealterat stilul de-a lungul anilor.

Chiar şi în Europa de Est muzica lui Eric a fost întotdeauna primită cu multă căldură. Curentele pro-Clapton se manifestau masiv în ciuda lipsei totale a show-urilor lui în spatele „cortinei de fier”. O singură dată Eric a dorit să se convingă personal de realităţile din est şi de existenţa fanilor lui acolo şi a programat în 1979 două concerte la Varşovia. A fost pentru el o experienţă care i-a adus lacrimi în ochi. După o primire mai mult decât călduroasă, atmosfera a fost efectiv „spartă” de intervenţia violentă a poliţiei, care încerca să oprească un grup de fani care dansau în faţa scenei. Şi din nou caracterul lui Clapton a ieşit la iveală, vorbind despre acest eveniment a spus scrut: „Cum aş mai putea cânta, când în faţa mea sunt loviţi tineri care n-au altă vină decât că le place muzica?”. A suspendat al doilea spectacol şi a plecat din Varşovia.
Astfel a dovedit din nou că este un tip neîndurător, când este cazul. Personificarea unui om matur, de 45 de ani, dar şi „micul copil dintr-un om mare”, ca să folosim cuvintele lui John Lennon.
Prezentul reprezintă o nouă eră pentru Eric Clapton. El se află din nou în atenţia marelui public meloman şi – practic vorbind – nu prea are timp să se plictisească.
1991 a fost un an cu un Eric Clapton de neuitat. A început cu obişnuitul concert din ianuarie la Royal Albert Hall din Londra. „Am o mulţime de tabieturi – spune Eric – şi chiar dacă unul dintre aceste tabieturi înseamnă să dau câte un concert în fiecare an la Albert Hall, nu văd de ce aş renunţa la micile mele plăceri”. S-a cântat 24 de nopţi la rând şi a fost un adevărat CONCERT. Clapton a folosit 4 aranjamente: quartet, big band, blues band şi orchestră. Şi-a impus o treabă foarte dificilă, aceea de a repeta cu patru feluri de muzicieni şi totodată de a cânta practic în patru stiluri diferite. A fost o muncă grea da cu siguranţă a meritat efortul.
E ceva inerent britanic în această sală Royal Albert Hall, arhitectura sa îndrăzneaţă, căldura prietenească emanată, bazată pe apropierea dintre scenă şi auditoriu. Mulţi artişti ce au concertat şi în imensele săli americane sau pe mari stadioane, iubesc această sală pentru aerul ei de „british home”. Compatibilitatea lui Clapton cu această sală e dată, probabil, şi de esenţa lui pur britanică. Un colindător al drumurilor lumii, el a rămas aşa cum a fost, oriunde s-a aflat, în atitudine, stil de lucru, chiar în umor, un adevărat englez.
Scena este singurul loc unde Eric s-a simţit într-adevăr bine şi unde, împreună cu publicul, a realizat în fiecare din cele 24 de nopţi, o experienţă aproape magică. Aceste show-uri au fost înregistrate pentru un dublu LP cu variantă video, album intitulat 24 Nights.

„Ideea de a-l înregistra pe Eric live mi-a venit când l-am văzut cântând la Ritz în 1980, câţiva ani înainte de a realiza împreună Journeyman. Am vrut ca sunetul să fie cel mai bun posibil şi am cerut părerea lui Hugh Padham şi a altor câţiva prieteni şi toţi mi-au spus „apelează la Effanel-Music”, sunt cei mai buni. Aşa că, împreună cu inginerul de sunet John Harris şi cu asistentul său Ian Craigie, am amenajat o cameră de control sub scenă (mica noastră peşteră) şi cu două „48 track digital machines” am înregistrat minunatele concerte. Noutatea a fost că – spre deosebire de alte înregistrări live – sunetul muzicienilor „de sus” venea direct în sculele noastre, fără vreo altă complicaţie electronică. Aproape jumătate din 24 Nights a fost înregistrat astfel. Restul a fost înregistrat de Steve Chase şi mixat de expertul Alex Haas. Sper ca dublul LP realizat să reflecte dragostea şi grija pe care le-am investit în el”. (Russ Titelman, producător)
Royal Albert Hall este în mod cert scena favorită a lui Eric Clapton şi întregistrările live de pe 24 Nights au fost personal selectate de el din înregistrările anilor 1990 şi 1991.
Dublul album este împărţit în patru secţiuni. Prima, interpretată în quartet cu Steve Ferrone (tobe), Nathan East (bas), Greg Philiganes (clape) începe cu Running On Faith de pe albumul Journeyman. Apoi ei interpretează trei clasice Cream: White Room, Badge şi Sunshine Of Your Love. Ultima îl include şi pe Phil Collins la tamburină şi, întâmplător, este ultima piesă made Cream, cântată pe aceiaşi scenă în noiembrie 1968 la concertul lor de adio.
Următoarea secţiune este interpretată în aranjament „big band” când, pe lângă quartetul primei părţi mai apar o serie de talente precum Ray Cooper (percuţie),Chuck Leavell (clape), Phil Palmer (chitară), Tessa Niles şi Katie Kisson (voce). Cele mai bune piese ale acestei părţi sunt o interminabilă Wonderful Tonight, la fel de bună ca Old Love în variantă extinsă, ambele punctate de super solo-uri ale lui Clapton şi cu o extraordinară susţinere instrumentală a grupului de muzicieni.

Pentru a treia parte a discului, Eric s-a întors la rădăcini şi s-a lăsat în voia amintirilor, împreună cu cea mai bună trupă de blues pe care v-aţi dori să o auziţi. Chitariştii Buddy Guy şi Robert Cray împreună cu pianistul Johnnie Johnson, basistul Richard Cousins şi tobarul Jamie Oldacker au transformat Royal Albert Hall într-un club din Chicago. Cele mai reuşite piese sunt fără îndoială Have You Ever Loved A Woman, Layla.
În a patra parte, şi ultima, orchestra Filarmonicii Naţionale dirijată de Michael Kamen, dă pieselor clasice ale lui Clapton o nouă dimensiune şi adâncime, făcând din ele, în acest aranjament, nişte unicate. Edge Of The Darkness, Bell Bottom Blues şi Hard Times a lui Ray Charles, fiind interpretate cu un nou suflu.
Ca un suvenir al acestor nopţi magice, nu se putea ceva mai reuşit decât acest duble LP cu ajutorul căruia concertele lui Eric ne vor rămâne pentru totdeauna în memorie.
Anul 1991 a fost ocupat cu multe ieşiri în public, compoziţii, coloane sonore pentru film, colaborări cu alţi artişti. În septembrie 1991, a avut ocazia să cânte împreună cu basistul său Nathan East la The Palace, în Hollywood, pentru show-ul TV, Sunday Comics. În octombrie 1991 a colaborat cu Elton John la piesa The Border Song.

A încheiat anul 1991 cu un turneu în Japonia împreună cu George Harrison. Acest turneu a apărut ca un răspuns la multele întrebări adresate lui Clapton de iubitorii de muzică din toată lumea privind relaţiile lui cu Harrison. Clapton l-a convins în cele din urmă pe acesta, că un turneu împreună ar fi cel mai bun răspuns. S-au oprit asupra Japoniei datorită uşurinţei realizării unui turneu într-o astfel de ţară şi totodată depărtării de reflectoarele Europei şi Statelor Unite. Show-urile, în care s-au putut auzi pe lângă piese de rezistenţă ale lui Clapton şi piesele Beatles ale lui Harrison, au avut un succes deosebit şi vor rămâne mult timp în memoria Japoniei. De altfel, revista Performance, l-a desemnat drept turneul internaţional al anului.
O secţiune aparte în cariera muzicală a lui Clapton a constituit-o muzica pentru film.
Lui Eric i-au plăcut filmele încă din copilărie şi această atracţie continuă şi azi. În cariera sa, compunerea muzicii de film a început destul de târziu. 1985 a fost anul în care el a produs muzica filmului Edge Of Darkness – BBC. Talentul său a fost răsplătit cu un premiu, Bafta-Award, iar filmul a crescut în valoare şi datorită backgroundului melancolic şi melodios.
Coloana sonoră reprezintă o muncă grea şi de durată pentru un muzician, presupune multă răbdare, vizionarea până la saturaţie a unor imagini, cu chitara în mâini, gata să dubleze în cel mai fericit şi mai sugestiv mod caseta video. Compozitorul trebuie să se implice în scenă pentru a putea realiza, după caz, o atmosferă liniştită sau una dinamică, violentă.

La fel de bine cum a realizat coloane sonore, Eric a contribuit cu piesele sale şi la filme ca Back To The Future, The Colour Of Money, Water. A cântat cu Phil Collins pentru Buster şi de asemenea, cu Bob Dylan pentru filmul Hearts Of Fire. Alte filme la care coloana sonoră este opera lui sunt: Lethal Wheapon (1, 2 şi 3) şi Homeboy al lui Mickey Rourke.

Ultimul film care poartă la muzică semnătura lui Eric Clapton este Rush, produs în 1991. În regia lui Lili Fini Zanuk (care a mai regizat Driving Miss Daisy), acţiunea filmului se petrece în 1975 şi povesteşte aventurile romantice şi nu numai a doi poliţişti aflaţi pe urmele unor traficanţi de droguri. Ei sunt obligaţi să se drogheze pentru a putea pătrunde în interiorul bandei, lucru ce-i costă foarte scump. Sobra şi meditativa chitară a lui Clapton completează în mod fericit acţiunea şi imaginile filmului.
Anul 1992 a început bine pentru el, când a fost nominalizat pentru un premiu Grammy la categoria cea mai bună voce rock masculină pentru dublul LP 24 Nights şi pentru single-ul său Tears In Heaven, care a avut mare succes în topuri pe ambele maluri ale Atlanticului.
O excelentă realizare a începutului de an 1992 a fost şi un memorabil concert înregistrat pentru seria Unplugged de la MTV şi cântat fără nici un fel de instrument electronic (all acustic). La eveniment au asistat 300 de fani care şi-au câştigat biletele la un concurs organizat de BBC-Radio 1. După câteva cuvinte spuse de prezentator, Eric şi formaţia sa au intrat în scenă în aplauzele furtunoase ale spectatorilor. Eric s-a aşezat în mijlocul scenei cu Nathan East în stânga şi Andy Fairweather în dreapta. În stânga în spate, stătea Steve Ferrone, lângă acesta Ray Cooper, iar în dreapta lui Andy, Chuck Leavell şi cele două „voci” feminine Katie Kisson şi Tesa Niles. Au început cu o piesă instrumentală, Signe, şi au urmat bluesurile Before You Acuse Me şi Hey Hey. Atmosfera de club probabil i-a amintit lui Eric de începuturile lui în cluburile din Surrey. Câteva piese sensibile şi aproape intime, Circus Has Left Town, My Father Eyes şi Lonely Stranger, împreună cu Tears In Heaven. Acestea au făcut din grupul de pe scenă şi public, un tot vrăjit de frumuseţea partiturilor. Şi în continuare, poate surpriza serii, a fost o versiune în ritm de vals a piesei Layla.

Când într-o mică pauză tehnică, Eric a atacat un Rollin And Tumblin, toată trupa din spate a prins ritmul din zbor, iar publicul, încântat la auzul unei piese „made Cream” a participat efectiv. Eric a fost atât de încântat de acest moment, încât la sfârşit l-a întrebat pe cameraman dacă a înregistrat. Din fericire, acesta o făcuse!
După terminarea oficială a filmărilor, Clapton a mai cântat, doar aşa pentru public, Worried Life Blues şi un emoţionant Old Love. A fost un concert istoric, o rară şi frumoasă seară.