Andrei Partos: Mulţi cititori ne întreabă de ce nu ai şi tu, în “P.R. & S.”, articole. E un mister şi tocmai de aceea ar fi bine să-l lămurim acum.
Florian Pittş: E adevărat că “P. R. & S.” a fost una dintre primele publicaţii care mi-au propus colaborarea. Între timp lista s-a tot lungit, în prezent existând vreo 50 de titluri de reviste care îmi solicită acest lucru. Dar, aşa cum am spus-o şi atunci, timpul meu este foarte limitat. Dacă am 5 minute libere le dorm.

AP: Şi totuşi, colaborezi la câteva.
FP: La două. Ele au găsit un sistem foarte convenabil pentru mine. Au şi o redacţie mai mare, mai mulţi redactori decât “P.R. & S”-ul. Mă refer la “Timpul” din Iaşi şi “Cuvântul” din Bucureşti. Deci vin la mine în cabină, înainte de spectacol, în singura mea perioadă liberă (de la 17.00 la 17.30) şi-mi iau declaraţii înregistrate pe casetă.

AP: Tema este dinainte stabilită?
FP: Nu, e la latitudinea mea.

AP: Deci dacă a fost vorba de Neil Young, pur şi simplu ai…
FP: Da, a venit vorba despre Neil Young şi aşa s-a născut serialul. De fapt, discuţiile cu Marcel Fluieraru de la “Timpul” sunt absolut minunate, sunt adevărate şuete despre rock. Uneori ele se desfăşoară la “Carul cu bere”. În acest caz nu cred că vine cu ceva pregătit. Repet, pur şi simplu a venit vorba despre Neil Young şi s-a născut…

AP: Un mini-serial. Iar pentru alte publicaţii n-ai mai avut timp?
FP: Nu, absolut deloc. Tot din acest motiv nu am cum să anunţ înainte cu două săptămâni ce voi face la următoarea emisiune “Pittiş-show”, pentru că hotărârea o iau tot sub impulsul momentului, uneori chiar în ziua emisiunii cum s-a întâmplat în duminica în care am prezentat formaţia D AIA din Petroşani.

Duminică dimineaţă am ascultat caseta lor, mi-a plăcut şi am hotărât să schimb programul. Şi cu emisiunile TV se întâmplă la fel. Cei doi harnici redactori- Miles şi Davis- Mihai Godoroja şi Minel Stoica- alcătuiesc programul iar eu îl văd chiar în seara respectivă. O parte din materiale sunt date de mine din timp. Băieţii, însă, au ajuns să-mi cunoască cât de cât gusturile şi înclinaţiile, şi încă nu au ajuns la provocări în ceea ce mă priveşte. Chiar pot spune că, deocamdată îmi fac plăcere cu ceea ce selectează. Dar eu văd emisiunea doar seara, de aceea şi fac mereu precizarea că este live. Prefer aşa pentru că atunci când se înregistrează, doza de lene este mai mare la realizatori.

AP: Lenea lor nu este şi a ta.
FP: Chiar şi a mea. Pentru că îmi ştiu spatele asigurat (în cazul greşelilor), ştiu că am posibilitatea să reiau şi atunci relaxarea este mai mare. Într-o emisiune live corpul îţi funcţionează la cu totul şi cu totul alţi parametri.

AP: Ţi se par suficiente minutele acordate unei astfel de emisiuni de sâmbătă noapte?
FP: Dacă aş fi telespectator, probabil că nu mi s-ar părea suficinte. Pentru mine este o continuare logică a vieţii pe care o duc şi atunci mi se par suficiente. Ele încheie cele 24 de ore ale unei zile.

AP: Probabil se va găsi cineva să ne întrebe de ce nu mergem şi noi la “Carul cu bere”.
FP: La “Carul cu bere” merg să mănânc atunci când nu am timp să să-mi încălzesc singur mâncarea şi să spăl vasele. Asta cu atât mai puţin. Deşi se numeşte “Carul cu bere” pentru mine este “Carul cu hrană”.

AP: Să înţelegem că nu are cine să-ţi încălzească mâncarea şi să-ţi spele vasele?
FP: În general, da.
AP: A, nu întotdeauna.
FP: Nu, nu întotdeauna.

Florian Pittiş: „În momentul de faţă nu cred că mai există un minus informaţional”

AP: Noi deţineam alte informaţii, dar dacă aşa zici tu, aşa e bine să ştie şi cititorii. În legătură cu temele pe care, să zicem că le-ai scrie tu, dacă ai avea timp, cu ce ai începe? Unde crezi tu că există un minus informaţional?
FP: În momentul de faţă, minus informaţional nu cred că mai există. Puse cap la cap, publicaţiile care apar la noi acoperă destul de bine zonele. Şi totuşi, mai puţin acoperită este zona analizei, a semnificaţiilor, acea “Mecca”, în sensul în care vorbea Macedonski, ţinta care se tot îndepărtează pe măsură ce ne apropiem de ea. Aici cred că trebuie făcut ceva, trebuie discutat. Dar nu în genul acelor mese rotunde plictisitoare de altădată şi chiar de astăzi, ci nişte discuţii într-un stil mai viu, mai vehement.

AP: Deci nu e o zonă anume în care tu să resimţi, hai să nu-i spunem minus informaţional, ci poate o lipsă de date pentru cei care nu au trăit o anumită perioadă muzicală.
FP: Nuuu! Ca dovadă iată revistele ancorate în apetitul actual al muzicii rock- “Rocker”, “Rockmania”- s-au întors şi ele la numele sacre şi la stabilirea ierarhiei valorice adevărate în muzica rock. Motivul? Poate că au epuizat materialele informative de actualitate, sau s-a umplut paharul.

E adevărat că mult timp muzica rock şi cea pop au fost considerate ca fiind o artă de consum şi deci tot ce este actual este bun, nu interesează trecutul, nu interesează viitorul cid oar prezentul şi deci pentru ei tot ceea ce ste astăzi are valoare. De aceea adolescenţii îşi caută idolii lor, reprezentanţii generaţiei lor, la fel de vehement cum i-am căutat şi noi la vremea respectivă. Nu este nimic rău în asta dar rock-ul nu mai este un fenomen oarecare, nu mai este la începuturi. Rock-ul are deja o istorie.

AP: Şi fără istorie nu poţi cunoaşte clipa.
FP: Normal. Nu doar că nu poţi cunoaşte clipa, nu te poţi bucura din plin de ea, lipsindu-ţi şi această dimensiune istorică. Nu este vorba de a te înclina în faţa istoriei ci doar de a o cunoaşte. Nu trebuie să-ţi faci idoli din trecut, să rămâi închistat. Revoluţia, libertatea se află în afara zidurilor închisorii şi n-are nici un sens să înlocuieşti o poliţie a muzicii uşoare cu poliţia Beatles.

AP: Deci aşa explici şi faptul că tot mai mulţi adolescenţi simt nevoia de date, de cât mai multe informaţii legate chiar şi de viaţa personală a idolilor lor pe care ei nu i-au întâlnit sub nici o formă, îi descoperă abia acum prin avalanşa casetelor, a discurilor de pe piaţă.
FP: Este minunată această dorinţă a lor. E normal ca ei să-şi dorească cât mai multe amănunte despre ei. De ce? Pentru că neredând o imagine cât mai exactă despre idolii lor, despre preferinţele lor adevărate, despre minunăţiile sau prostiile pe care aceştia le scot din gură, ajungem să facem din ei nişte entităţi abstracte, nişte idei, la fel cum s-a întâmplat şi cu Eminescu, în momentul de faţă, nu mai este un om, ci o simplă idée ş asta e păcat.

AP: Dacă ar fi totuşi să scrii, cu ce ai începe? Ştiu că deţii un calculator, e normal pentru că fără date n-ai putea să faci analiza despre care vorbeai. Deci, presupunând că intri profesor la clasa întâi, care ar fi primii paşi pe care i-ai face?
FP: Cred că aş începe prin a căuta răspunsul la întrebarea “de ce ei de acolo, din Occident, şi mai ales din Anglia şi SUA, pot şi noi cei din România, nu”. Să fiu mai explicit. Clubul “Cavern” unde s-a lansat Beatles şi care nu este mai mare decât Clubul Arhitecturii, a ajuns celebru în lumea întreagă. Clubul Arhitecturii a fost şi el celebru doar la noi şi pentru o perioadă scurtă. Zona Greenwich Village, unde s-a născut mişcarea cântecelor de protest, este o zonă ce nu depăşeşte ca perimetru, Lipscani-Blănari-Şelari. Din punct de vedere al populaţiei din această zonă suntem chiar pe picior de egalitate. Diferenţa este că în aceste două zone se întâmplă lucruri diferite.

AP: Deci analogia Greenwich-Lipscani până unde stă în picioare şi de unde încep să apară diferenţele?
FP: În Greenwich-Village există vreo două sute de mici restaurante cu două trei mese unde cântă un nume mare din zona folk, pop sau rock. Pe Lipscani sunt vreo două sute de… întreprinderi particulare, legale sau nu. Asta e problema. În două zone asemănătoare se întâmplă lucruri diferite. Acolo comerţul este pe locul doi. Greenwich a devenit un loc spiritual, unde ai oricând posibilitatea să treci pe lângă un Dylan (probabil că am şi trecut pentru că atunci când am fost acolo era şi el din nou locuitor al acestui cartier). Sau să treci pe lângă un negru care cântă la unul dintre restaurante şi acest negru să fie chiar John Lee Hooker. Desigur, este vorba şi de o tradiţie. E greu să găseşti un răspuns, o soluţie la întrebarea “de ce ei da şi noi nu?”

Pittiş: „Rock-ul îţi cere sinceritate, îţi cere adevăr, adevărul tău”

AP: Nici n-am vrut să ajungem la o astfel de paralelă între ei şi noi, ci doream să ştiu dacă tu ai începe cu o istorie raportată, să zicem, la condiţia noastră, la posibilităţile muzicii noastre, la felul de a trăi al tineretului de la noi.
FP: Păi, probabil aş începe cu cuvinte; “La început a fost cuvântul”, nu-i aşa? Dar în orice caz cu cuvinte, nu cu vorbe.

Ce înseamnă muzica rock la urma urmei? Ăsta ar fi un punct de plecare. Ce înseamnă altceva decât chinul artistic de a răspunde la întrebarea filosofică “cine sunt eu?” Ce-ţi cere muzica rock? Îţi cere sinceritate, îţi cere adevăr, adevărul tău. Nu-ţi cere pentru nimic în lume să imiţi pe nimeni. Dimpotrivă acesta este socotit un lucru josnic. Ţi se cere să te exprimi pe tine, deci să devii autor total. Tu să-ţi compui cântecul, textul, tu să fii interpretul. Deci înseamnă să te sondezi pe tine, să te descoperi pe tine.

Ar mai fi o problemă pe care ar putea să o ridice unii, ei cântă în limba engleză, iar noi în altă limbă. Ei bine, tocmai aici e cheia. Să ajungi până la descoperirea acelei melodii născută din combinarea fenomenelor. Să nu uităm că în deschiderea concertului Rolling Stones, atunci în anii 70, au cântat Locomotive GT şi n-au cântat în limba engleză. Să nu uităm că un mare nume al rock-ului a fost Cieslaw Niemen a cărui piesă “Strange is the world” e mult mai strălucitoare în varianta poloneză. Asta înseamnă că a reuşit să pătrundă în adevărata sonoritate a limbii poloneze. Cam asta s-a numit mai târziu etno-rock, introducerea blestemelor pe care le avem în noi, în sânge, în apa pe care o bem, în aerul pe care-l respirăm.

La noi, Phoenix a făcut acest lucru. Dublul album “Cantofabule” este o pledoarie în acest sens, adică nu cred că e atât de mult nevoie de cuvinte purtătoare de sens, cât de folosirea vocii umane în chip de instrument.

AP: Revenind la rock. El s-a născut deci din această nevoie de a exprima starea. Una dintre motivaţii…
FP: Una! Motivaţiile sunt multe. Care-i diferenţa între poezia scrisă şi adevărata poezie? Poezia… trebuie neapărat pusă în cuvinte sau e vorba de o stare? Poţi fi poet şi fără să scrii poezii. Poţi fi poet fără să fi făcut o operă artistică în viaţa ta şi să duci totuşi o viaţă poetică.

AP: E-n zona filosoficului deja…
FP: În cultura bombă- Bomb Culture– se spune că acest curent a născut rock and roll-ul iniţial şi apoi muzica rock, dar sămânţa fiind rock and roll-ul. De fapt s-a născut din acest conflict de generaţii. Generaţia care a apucat îngrozitoarea dată de 6 august 1945, ziua lansării bombei atomice de la Hiroshima, între oamenii care nu mai vedeau nici un viitor şi cei care au ajuns la o înţelegere sau s-au născut după această dată şi pentru care acea clipă fatidică numită moarte nu există, sau este atât de îndepărtată încât, în mod sigur, nevăzând-o nu există.

Orice adolescent doreşte să accelereze ceea ce se întâmplă cu el, să fie nu numai cunoscut, ci să dobândească şi statutul de om respectat. A apărut deci această vehemenţă: noi însemnăm ceva, noi avem idolii noştri, noi avem forma noastră de a trăi, voi nu existaţi. La început, textul spunea ceva, dar până la urmă s-a ajuns la repetarea unei propoziţii dusă până la extrem.

S-a ajuns la distrugerea limbajului, pentru că limbajul ajunsese în acea vale înfloritoare în care degeaba se mai adăugau cuvinte pline de înţeles pentru că nu mai spuneau nimic nimănui. Erau goale. Aşa cum se întâmplă şi în muzica noastră uşoară. Cu cât vehiculăm noţiuni filosofice din ce în ce mai abstracte, cu atât lucrurile devin mai “interesante” şi mai… “pline de succes”. “Un albastru infinit” de exemplu. Cu cât e conceptual mai filosofic, băgat într-o melodie mai uşor de reţinut, cu atât creşte şi senzaţia că pricepi aceste lucruri, că te-ai apucat şi de filosofie şi ai o oarecare mulţumire, eşti şi tu “mare”.

Distrugerea limbajului a pornit de la lucruri deosebit de simple, cât se poate de simple, cum sunt textele Beatles de la început. “Iubeşte-mă! Ştii că te iubesc.” Atunci, ce faci? Păi, iubeşte-mă şi tu. Love me do. Spus puţin mai altfel, pentru că din câte ştiu eu, corect este “Do love me”. Este cu întăritor. Când spun “I love you”- te iubesc- este ceva, dar când spun “I do love you”, este cu întărire dar subliniat de 5 ori. Este un joc de cuvinte păstrat tot din perioada distrugerii limbajului şi din (mă repet) jocurile de cuvinte, extraordinare ale lui John Lennon.

AP: Ai sărit perioada de până la Dylan…
FP: Nu, nu, nu. Doar punctez nişte momente de vârf pentru că suntem într-o discuţie preliminară încă. Deci Dylan. Această minune care pe lângă ritmul rock and roll-ului, pe lângă armoniile extraordinare, a adus gândirea , textul în rock, construind corpul rock-ului. Acestea ar fi cele trei puncte principale până la naşterea conceptului de muzică rock, dintr-o dată altceva decât rock and roll-ul de până atunci.

Dylan a fost un precursor din toate punctele de vedere, inclusiv din modul în care circulă poeţii astăzi. Ne place, nu ne place, întărim noi în continuare, ştiu e magia cuvântului scris, dar în mod sigur, în momentul de faţă, circulă mai mult decât poeţii, scriitorii. Un disc Dylan circulă în orice caz în mai mare măsură decât o carte de versuri. Dylan îşi scrie volumele de poezii în albumele pe care le scoate şi nu este singurul.

AP: Ai spus că Dylan a introdus sau a adus cele necesare conceptului de rock, pornind de la rock and roll-ul iniţial. Totuşi Dylan este cotat de foarte multe ori interpret şi compositor folk. Ca să nu existe confuzii, încearcă să faci o delimitare.
FP: N-am cum să delimitez atâta vreme cât folk-ul face parte integrantă din muzica rock. De altfel, cum am mai spus în nenumărate rânduri eu sunt împotriva acestor etichete.

„Etichetele există din dorinţa noastră de a sistematiza poate, de a uniformiza” 

AP: Dar ele există.
FP: Ştiu, ştiu că ele există din dorinţa noastră de a sistematiza poate, de a uniformiza. Dacă punem o uniformă pe cineva, suntem mai siguri şi de el şi de noi; eu sunt folkist, eu sunt metalist… Eu cred că mai presus de toate suntem oameni. E mai mult decât o muzică, este un spirit, este în mod clar un mod de a fi.

Un rocker este şi un individ care n-a ascultat în viaţa lui muzică rock, care se ocupă cu sculptura de exemplu. Am spus-o cât se poate de clar (n-am cum să dezvolt acum ideea) că Shakespeare este un autor rock pentru că tot ceea ce face muzica rock astăzi, el a făcut la vremea lui. Dar vom dezvolta idea asta probabil cu altă ocazie şi îmi voi argumenta idea.

AP: Ideea aceasta a modului de a fi este foarte importantă, pentru că sunt foarte mulţi astăzi care trec pe lângă fenomenul muzical, declarându-se totuşi ca făcând parte din mişcarea rock.
FP: Da, ştiu. Există la adolescenţi această împărţire în metalişti, depechari. Îmi aduc aminte de ceea ce se întâmpla până când am fost eu în clasa a IV-a. În fiecare recreaţie erau nişte bătăi îngrizitoare între clasele noastre paralele din şcoala elementară. Asta se întâmpla între anii 1951-1954, când ne băteam liberalii cu ţărăniştii.

În vremea aia nu aveam metalişti şi depechari. Apoi conceptul s-a schimbat ne-am făcut „beligani” şi „birlici”, care-i mai mare actor. Radu Beligan sau Birlic? Eu eram şeful birlicilor. Ajungând în clasa a IV-a, ne băteam pentru poeţi. Care poet este mai mare? Eminescu sau Alecsandri? Pe vremea aia eu eram şeful Alecsandrii-lor, că pe el îl înţelegeam mult mai bine atunci.

„Nu toti cei care poarta parul lung, se imbraca in blugi, in camasi cu flori si au flori in plete, sunt automat hippy”

AP: Analogia am înţeles-o. La nivelul de atunci, de exemplu a fost o perioadă în care ştiu că tu eşti ancorat afectiv şi la care mulţi se referă- perioada hippy. Conceptele de atunci sunt şi azi valabile?
FP: Bineînţeles. Hippy reprezintă la fel, un concept descoperit, relevant mai degrabă de divinitate, de lucruri care zac în noi încă de la existenţa omului pe Pământ. Fenomenul hippy nu e decât o întărire a acestor lucruri. Ele de multe ori au fost simţite, puse în practică prin diferite texte religioase.

Dacă citeşti istoriile apărute pe timpuri în editura politică, vei descoperi acolo o mulţime de lucruri, de secte nonviolente care au făcut fel şi fel de chestii extraordinare încă de pe vremea pirateriei. Un exemplu: un grup de quakeri se duceau spre Africa. Au fost atacaţi de piraţi. Quakerii erau nonviolenţi nu aveau voie să pună mâna pe armă. I-au întâmpinat pe piraţi cu tot ce aveau mai bun, le-au arătat vasul. Până la urmă, pur şi simplu piraţilor le-au căzut armele din mână.

Deci iată o manifestare hippy cât se poate de clară, întâmplată pe la 1500-1600, asta n-o mai ţin minte exact. Ei bine, cu asta n-am dat un remediu universal împotriva violenţei, spun doar că poate exista şi aşa ceva.

AP: Dar asociezi ca inseparabile mişcarea hippy de acest tip de atitudine, filosofie de viaţă şi de muzica din acea perioadă?
FP: Cu mişcarea hippy este ceva mai special. După câte ştim noi, din 2000 în 2000 de ani, Pământul intră sub un alt semn zodiacal. În jurul anului 0, Pământul a intrat sub semnul zodiacal al Peştilor. A fost nevoie să se schimbe religia, de la religia zeilor s-a trecut la religia creştină. Ştim bine că în Noul Testament, Peştii joacă un rol important.

În jurul anului 2000, Pământul va intra sub semnul zodiacal al Vărsătorului. Caracterizarea acestei perioade nu va mai fi „iubeşte-ţi aproapele” sau „iubiţi-vă şi înmulţiţi-vă”, ci „bucuria de a fi şi de a face împreună”. Punct. Atenţie, nu ceva anume. Activitate fără scop. Deci bucuria de a fi şi de a face împreună. Atât se spune.

Cam cu 33 de ani înainte de anul 2000, când această mişcare hippy, care n-a spus altceva decât acelaşi lucru, a ajuns la punctul culminant, a urmat bineînţeles, uciderea pruncilor, adică tăierea părului, tăierea blugilor şi aşa mai departe. Spre acel loc, San Francisco, California, în care s-a născut mişcarea hippy, n-au venit trei magi, ci magi din întreaga lume. După aceea mişcarea hippy a dispărut: fuga în deşert. Aşa cum am spus, încă din 1975, de când îmi trec astfel de gânduri prin cap, în jurul anului 2000, probabil că ea va fi înălţată pe cruce.

AP: Dar înainte de mişcarea hippy şi chiar simultan cu ea, au fost existenţialiştii. Ar putea fi şi ei încadraţi în fenomenul rock?
FP: Înainte de hippy au fost biblicii, care au pregătit terenul, un fel de profeţi cum ar veni. De data asta nu mai e vorba de un Cristos, ci de o mişcare. Fiecare adept este un nou Cristos. „Bucuria de a fi şi de a face împreună”.

AP: Este cumva un semn de pierdere a identităţii?
FP: Probabil. La urma urmei Biblia ce a însemnat? Ea a fost scrisă de nişte oameni dar care şi-au pierdut identitatea şi a rămas această operă colectivă.

AP: Faci analogia cu ce s-a petrecut în perioada hippy?
FP: Nu. Sunt doar nişte gânduri care-mi trec mie prin cap. Nu ştiu cât pot să argumentez mai departe, e doar o idee care poate fi combătută.

AP: Cum asociezi atunci acestă stare de a fi, de a face împreună, de a trăi momentul cu o muzică anume?
FP: E normal ca o astfel de stare să nască o muzică anume. Cei din mişcarea hippy au fost etichetaţi, din nou etichete, că prin ceea ce propun ei, fac o contracultură sau o cultură alternativă. Dar ei n-au spus niciodată „Plecaţi voi ca să venim noi; trebuie să distrugem ceea ce există în jurul nostru”. Nu. Ideea lor era: „noi existăm, ne bucurăm că existăm”. Atât!

„Dacă voi vă alegeţi modul ăsta de viaţă, în oraşele pline de beton, de sticlă, de tehnologizare şi de poluare, treaba voastră. Noi vrem să luăm totul de la început, să reinventăm lumea.” Asta a fost. Nu doreau să distrugă lumea existentă ca să construiască una nouă. Doreau să fie lăsaţi în pace aşa cum şi ei îi lăsau pe ceilalţi în pace. Fără nici un fel de problemă. Normal că o astfel de stare să nască o muzică anume.

Greatful Dead, de exemplu, innebuneau într-adevăr comunitatea hippy cu bucăţile interpretate în concert, şi care, de obicei, pentru noi europenii plini de angoase, sunt de multe ori de neînţeles, sau pentru trăitorii de astăzi, pentru că ei trăiau momentul. Oricum, Greatful Dead a fost o formaţie, care în concert era de mii, de mii de ori mai puternică decât tot ce a existat pe disc. Ce plutiri extraordinare de sunete există. Deci trecem de limba engleză pentru o înţelegere de altă natură, mai presus de limbă.

AP: Strict starea…
FP: Exact. Cam în aceiaşi perioadă, oamenii care vorbeau limbi diferite, se întâlneau, îşi zâmbeau, puteau sta ore întregi împreună spunând din când în când unul dintre ei „Hendrix, eeh!”. Erau mulţumiţi şi fericiţi. Se putea ajunge şi la altceva, chiar la o comunicare de-a dreptul telepatică. Au existat şi astfel de cazuri.

Unul dintre marii hippy care a existat şi există încă la noi- Nicu Vladimir– este în stare să vină la ziua mea de naştere, de exemplu, să stea opt ore, fără să scoată un cuvânt iar, la sfârşit să spună: „m-am simţit extraordinar” sau să nu spună nimic.

AP: Tu percepi aceste gesturi, comportamentul respectiv ca fiind fireşti?
FP: Da. Nu programate, ci fireşti. Nu erau o provocare, o provocare era însăşi existenţa lor. Provocări? Au existat provocări hippy, mai precis o propunere sub semnul întrebării a existenţei celorlalţi.

Îmi amintesc de tinerii hippy care stăteau la colţ de stradă şi întindeau mâna trecătorilor spunându-le „bună seara” sau „bună ziua”, iar trecătorii se speriau şi traversau grăbiţi pe trotuarul celălalt. Nu cerşeau nimic, întindeau mâna şi spuneau doar bună ziua. Atât. Ei au născut celebrul Sit In, acel mod de a protesta nefăcând nimic, decât aşezându-te jos pe stradă, fără nimic altceva. Pe vremea aceea nu existau legi care interziceau şederea pe carosabil. Pe urmă au apărut şi astea.

AP: Din elementele pe care ei le-au răspândit, pentru că nu erau toate noi, tu nu surprinzi nimic, nu neapărat nociv, dar negativ?
FP: Atata timp cat aceasta miscare a fost hulita, batjocorita, trunchiata, neinteleasa mai mult sau mai putin voit, am fost pentru o perioada destul de lunga de partea cealalta a baricadei,simtind nevoia de a deveni un avocat, daca vrei. Trebuia sa existe cineva care sa apere aceste lucruri.

Ceea ce este uimitor la aceasta miscare revolutionara, spre deosebire de toate celelalte miscari revolutionare, este ca ea nu s-a nascut pe baza unui program. Ce s-a intamplat pana acum? Un grup de oameni, ganditori inaintati,destepti cu o privire adanca asupra viitorului alcatuiau un program si trageau masele dupa ei. Aceasta miscare nu s-a nascut dupa un program.

Nici pana azi nu cred ca s-a facut un program al miscarii hippy. Aceste lucruri au fost simtite dintr-o data de o generatie in mod spontan si nu doar intr-o zona anume ci peste tot in lume. Acest par lung a devenit declaratia de independenta a tinerilor iar muzica rock- esperanto-ul lor de comunicare de la sine inteles. N-a stabilit nimeni ca asta este si… asta va fi.

Bineinteles ca a existat si acea miscare de ardere a ordinelor de chemare la armata la care au luat parte atatia indivizi. Si Cassius Clay, din acest punct de vedere a fost un hippy, pentru ca a refuzat sa plece la armata in Vietnam. Mai mult decat atat inaintea miscarii hippy, prin 1964-1965, existau in Amsterdam, grupuri care-si spuneau provos-provocator, si care erau un fel de hippy. Pe langa lupta impotriva razboiului, punand deci pacea inainte de toate, au luptat si impotriva poluarii, incercand sa desfiinteze transportul in Amsterdam, prin nasterea unei actiuni numite Bicicletele albe.

In noaptea de sambata spre duminica, intre miezul noptii si ora 2.00 se vopseau, in parcul din Piata Centrala, in cadrul unei procesiuni, biciclete. Astfel, bicicleta devenea un bun public. Oriunde vedeai o bicicleta alba puteai sa te urci pe ea si sa te duci pana unde doreai. Puteai sa o lasi in fata casei, o lua altcineva. Puteai sa vii la procesiunea respectiva si cu propria bicicleta. Daca o vopseai in alb devenea bun public.

AP: Deci in perioada respectiva si observ ca si astazi te declari un avocat al apararii…
FP: Da, ajungem din nou la partea negativa.

AP: Altceva doream sa spun. Discutia noastra se refera la o perioada pe care si tu si eu am trait-o intens dar pe care cititorii nostri nu o cunosc pentru ca nu prea s-a povestit…
FP: Da… Cand in Praga au iesit cu flori in fata tancurilor si aruncau in ele cu cocoloase de hartie…

AP: Sa nu uitam Franta. N-as vrea sa fortez politicul asupra acestei miscari dar totusi s-au suprapus aceste perioade. Se pare ca o legatura exista…
FP: Eu cred cat se poate de clar ca cei care au simtit in ei aceasta stare hippy n-au luat parte la violentele care au avut loc in Franta in 1963. Au fost indivizi care se aflau la jumatatea drumului care incercau sa se adapteze miscarii hippy dar transformarea nu a fost facuta complet. E infiorator acest parcurs… sa te adaptezi la o doctrina sau sa-ti impui sa ajungi un alt individ decat esti, in loc sa te descoperi pe tine.

E foarte usor sa imiti exterior un alt om. Nu e vorba de o pierdere a identitatii, asa cum spuneai mai devreme, in cadrul unei uniformizari. Nu toti cei care poarta parul lung, se imbraca in blugi, in camasi cu flori si au flori in plete, sunt automat hippy. Desigur ca sunt multi farisei. Pana si Isus a pus mana pe bici pentru a-i da afara din Templul lui. Sigur ca e impotriva omului sa faci asa ceva, sa iei oamenii cu forta si sa-i bagi intr-o astfel de miscare.

Confucius, dorind sa lumineze oamenii si nereusindu-i lucrul acesta, s-a dus la marele lui invatator, Lao-Tzi, si i-a spus: „Nu-mi iese treaba cu luminarea lumii. Ce am eu de facut?” El a raspuns: „Dragul meu, porumbelul nu este alb pentru ca se spala iar corbul nu este negru pentru ca se vopseste. Pestii traiesc in rauri si lacuri. Pe uscat ei mor.” Si asta se pare ca l-a lamurit pe Confucius cum e cu iluminarea oamenilor. Ei bine, cam asa se intampla si in miscarea hippy. Se intampla si azi.

Exista o multime de lipitori, o multime de nechemati. Nechemati din ce punct de vedere? Din aceiasi dorinta de a-i imita pe altii, in loc sa se descopere pe sine, uitand ca in mod cat se poate de normal, un om poate fi hippy si umbland in costum si cravata si foarte bine tuns, pentru ca este vorba de o stare de a fi, nu de niste semne exterioare.

Cum spunea Mircea Eliade intr-un interviu aparut in revista Sinteza laudand miscarea hippy, ca este „ultima incercare a omenirii de a se identifica cu Cosmosul”. Or lucrul asta nu tine de o practica anume. Uneori exercitiile yoga fac rau celor care nu stiu sa le faca. La luminarea yoghinilor poti ajunge si fara chinuirea trupului. Sunt atatia ganditori care au murit spunand: „lumina, lumina, mai multa lumina”. Vezi Goethe, Blaga… Fara sa fi fost yoghini. Deci au urcat Hymalaya si pe o alta cale decat singurul drum cunoscut. Asa si cu miscarea hippy.

Cum spuneam si mai devreme: „Ce-nseamna rock-ul si ce inseamna hippy?”, „Cunoaste-te pe tine insuti!”. Acel ideal socratic, filosofic, teribil de nobil. Fanii in acest moment traiesc vicios printre acesti idoli. Ei nu mai traiesc viata lor ci se identifica cu idolul, exact ca la un meci de box, exact ca la un meci de fotbal. Daca echipa pierde, nu a pierdut de fapt echipa, ci chiar ei. Viata lui este egala cu viata celuilalt. Si atunci ei nu mai traiesc. Ei traiesc vicios prin altii…

AP: E nevoie de un model care exista in copilarie si care se continua in social…
FP: Exact.
AP: Asa se explica starea de acum. Deruta de aici vine: nu mai avem modele. De ce nu mai este lume la fotbal, ca inainte, de ce nu mai e lume la concerte ca inainte?
FP: Fiindca nu mai sunt modele. Modele apropiate. Sa fie aici, sa pui mana pe ele. E adevarat ca, in contextul actual, marele contact distruge modelul. Tocmai de aceea la teatrul unde ma duc incerc sa creez din nou mitul vedetei. Oamenii pe care-i am angajati acolo vor fi ingrijiti sa duca viata unei vedete. Atata vreme cat e 3000 de lei biletul, nu-mi inchipui ca o sa dea cineva 3000 de lei ca s-o vada pe actrita pe care o poate vedea si la coada la cartofi sau facand semne disperate sa prinda un taxi sau s-o vezi in metrou.
(Pop Rock & Sport, nr 29/ iulie 1992) 

Alte articole

Vali Sterian, Moţu Pittiş, Andrei Partoş şi Radu Sava despre The Rolling Stones de la Budapesta (1995)

Secretele numerelor – La concret- FLORIAN PITTIS – articol de Lamia Beligan (1993)