Fotbal (sau așa ceva): Generația snowflake (7.06.2019)

iunie 8, 2019

140

Era o vreme când mă uitam la fotbal. Era o vreme când, după 90 de minute aveam vocea atât de răgușită încât abia mai puteam articula cuvintele. Era o vreme când refuzam să ies afară la joacă dacă avea meci echipa preferată. Era o vreme când mă uitam la toate meciurile din campionat, socoteam câte puncte trebuie să facă X când juca cu Y astfel încât echipa preferată să nu fie afectată. Era o vreme când stăteam lipită de aparatul de radio dacă meciul nu era televizat. A trecut atât de multă vreme de când făceam toate aceste lucruri, încât uneori am impresia că s-au întâmplat în altă viață. Nu pot identifica momentul în care am încetat să mă mai uit la fotbal. Știu, însă, motivul. A dispărut pasiunea, bucuria jocului. A dispărut ideea de spectacol. Au dispărut galeriile, echipele… La ce să mă mai uit?! Habar n-am cum am ajuns în această situație! Pur și simplu, nu-mi dau seama cum și când au reușit să scoată pasiunea și bucuria din fotbal…

Am renunțat, mi-am văzut de viață și mi-am ferit neuronii de neplăceri și enervari suplimentare. Toate au fost bune și frumoase până aseară când am urmărit meciul Norvegia – România.

Trec peste faptul că atunci când băteam mingea pe maidan cu prietenii aveam parte de faze mult mai spectaculoase decât ce am văzut aseară. Ce m-a șocat, însă, a fost atitudinea de prințese a jucătorilor noștri.

În primul rând, aleargă toți ca niște manechine, pe vârfuri să nu cumva să se spargă. Să nu-și rupă vreo unghie. Să nu facă buba în genunchi. Apoi, stau mereu cu mâna pe sus și cer fault. Din orice. Și dacă suflă adversarul mai tare spre ei. După orice atingere, sunt 90% șanse ca jucătorii noștri să plonjeze în iarbă. Nu pot să înțeleg de unde vine tendința asta de a te opri din joc și a cerși ceva: fault, off-side, atenție, orice. De ce?! Sunt veșnic nemulțumiți și ofensați de cele mai banale lucruri.

Ați văzut cum pun ai noștri stop?! Mă rog, vorba vine, stop. Sare mingea din ei ca din colțul mesei. Nici ei nu știu unde se duce exact. Ba mai mult decât atât, au fost momente în meci când habar n-aveau unde sunt coechipierii lor. În condițiile astea, cu greu ne putem numi ECHIPĂ. Am văzut 11 oameni care parcă se întâlneau pentru prima dată.

Băi, fotbalul ca fotbalul, dar ai noștri au mare grijă de imaginea lor. Ce tatuaje interesante! Pe gât, pe ceafă, pe brațe. Ce tunsori! Uitându-mă la ei aveam impresia că au venit la expoziție, nu la un meci de fotbal.

Veți spune, probabil, că rezultatul contează. Ba nu! Ce am văzut aseară a fost o insultă la adresa ideii de spectacol fotbalistic. Sunt convinsă că dacă îi iei pe cei 11 jucători de națională și îi pui să joace pe maidan, nu vor face față entuziasmului unor puști de școală generală sau de liceu.