Gary Moore: „Ajunsesem într-un punct în care pur şi simplu eram sătul de tot circul acesta cu hard-rock-ul, așa că m-am întors la blues”

aprilie 3, 2014

354

Rareori s-a întâmplat ca un muzician să se aventureze într-o atât de abruptă schimbare de stil (şi mai ales să şi reziste el însuşi acestei schimbări), aşa cum a făcut-o Gary Moore: cel de-al treilea album al său, înregistrat în timpul unui turneu în toamna anului trecut, se numeşte Blues Alive. Iată ce ar avea de spus artistul despre acesta…
În holul hotelului Halcyon aflat în Londra, în Holland Park, hotelul milionarilor – densitatea celebrităţilor pe metrul pătrat este foarte mare. La parter, Jimmy Page şi David Coverdale iau parte la o conferinţă de presă cu privire la noul lor disc, iar două etaje mai sus stă Gary Moore şi dă interviuri. Ceea ce nu e chiar de la sine înţeles, pentru că nu mai e deloc simplu să obţii un interviu de la el, de când i s-a năzărit că el e bluesman şi nu vrea să aibă de-a face cu revistele hard-rock. În fine, până la urmă zeul neîndurător s-a milostivit de noi şi ne-a primit în audienţă… spre marea noastră surpriză.
La 40 de ani, irlandezul nostru pare destul de sictirit, dar în orice caz politicos şi binevoitor, găsindu-şi timp să ne răspundă şi la întrebări mai puţin importante, chiar dacă expresia feţei lui este o dovadă vie a faptului că omul se simte mult mai bine în faţa a 10.000 de spectatori, decât în faţa unui unic jurnalist. Îmi strânge mâna cu timiditate, se aşază într-un colţ pe cea mai îndepărtată canapea şi, la fiecare întrebare mă priveşte la fel de îngrozit, ca un şcolar nepregătit să răspundă când este scos la tablă. Abia spre sfârşitul interviului îmi dau seama ce tip haios e, ştie o mulţime de bancuri şi e în stare să se amestece în conferinţa de presă Coverdale-Page şi să-i bombardeze pe cei doi veterani ai rockului cu „observaţii amabile”. Asta datorită faptului că Moore este mai vechi în meserie decât Coverdale, pe care îl cunoaşte de foarte multă vreme: „Oh, Dorothy”, glumeşte Moore referindu-se la pseudonimul „Dorothy”, la care Coverdale a renunţat de ani de zile… „Da, tipul are o gură ca o moară stricată… Ştii ceva? Hai să mergem jos la conferinţa de presă şi întreabă-l tu pe Coverdale cum îi mai merge lui Dorothy…” Restul propoziţiei se pierde într-un imens hohot de râs, de neînţeles pentru mine…
„E prima oară când aud că aş fi declarat că nu mai vreau să dau interviuri”, mi-a spus el la începutul discuţie noastre, privindu-mă contrariat.
„Cred că este vorba de o neînţelegere. Da, e drept că am refuzat să acord un interviu unei importante reviste englezeşti de rock, dar asta pentru că nu mă simţeam eu bine în compania lor. Dar să ştii că nici ei nu prea s-au purtat cu mănuşi, aşa că n-a fost cine ştie ce pierdere pentru niciuna dintre părţile implicate… Altfel, n-am probleme cu revistele de rock”.
Da, păi ar fi şi de mirare. Căci Moore însuşi a scos 10 albume de hard-rock, ca să nu mai vorbim de anii când a fost la Skid Row (a nu se confunda cu trupa lui Sebastian Bach, apărută cu mulţi ani mai târziu), Colosseum II şi Thin Lizzy. De altfel, faptul că Moore s-a îndreptat spre blues în 1990 are legătură cu începuturile carierei lui:
„Încă de la primele mele exerciţii la chitară manifestam înclinaţii spre blues, şi dacă în 1968, nu l-aş fi întâlnit pe Phil Lynott, aş fi rămas la blues. Lui Phil i-a trebuit mult timp să mă convingă să mă alătur lui, pentru că la gustul meu pentru blues, Skid Row nu se prea potrivea. Când m-am hotărât, cu 3 ani în urmă, să mă reorientez către blues, a fost pentru mine ca o întoarcere acasă”.
Cu toate acestea, pentru fani a fost greu de înţeles de ce un tip ca Moore, recunoscut ca profesionist în materie de hard-rock se poate hotărî să schimbe stilul într-un mod atât de radical în direcţia bluesului, stil care culminează cu albumul Blues Alive de anul acesta. Gary ridică din umeri:
„Ajunsesem într-un punct în care pur şi simplu eram sătul de tot circul acesta cu hard-rockul. Cu 5 ani în urmă avusesem pentru prima dată această convingere. Guns’n’Roses nu existau pe atunci, de Seattle nu auzise nimeni, în Los Angeles se plimbau toţi proştii, iar Def Leppard erau, cel puţin aici, în Anglia, măsura tuturor lucrurilor. Începeam să mă plictisesc de moarte. Nu mă mai inspira nimic. De aceea întoarcerea mea spre blues a fost inevitabilă”.
Când spunem blues, în general ne gândim la monştri sacri ca B.B. King şi Johnny Lee Hooker. Cum se face că un irlandez născut la Belfast, se simte atras de blues de la cea mai fragedă vârstă?
„N-ai auzit niciodată spunându-se că irlandezii sunt negrii Europei? Noi, în Irlanda, am suferit tot felul de oprimări. Dar trebuie avut în vedere şi faptul că în Belfast, unde am crescut eu, erau o mulţime de muzicieni de blues. Pe atunci, fiindcă nu eram încă major, mă strecuram prin uşile din spate ale cluburilor, ca să-l ascult pe Rory Gallagher sau Van Morrisson. Mai ales „bluesbreaker”-ii mă fascinau pe atunci. Până în momentul acela, chitara avea pentru mine un rol secundar. Bluesbreker-ii erau primii care cântau cu distors şi foloseau chitări Gibson şi amplificatoare Marshall. Pentru vremurile acelea era o adevărată senzaţie, nu mai existase niciodată aşa ceva. Eram fascinat cu totul!”
Faptul că bluesul nu a fost pentru Gary Moore doar un hobby, se poate observa foarte bine pe albumul Blues Alive, care oferă un blues pur, fără trucuri şi efecte speciale, în schimb cu multă dragoste pentru perfecţiune şi detaliu. Apare pe disc şi trupa lui live, formată din keyboarderul Tommy Ayre şi basistul Andy Pyle, The Midnight Horns, precum şi două cântăreţe pentru backing. „Tribul” său, cum îi numeşte drăgăstos Moore pe cei 10 oameni cu care lucrează.
Iată ce ne spune el despre album:
„Blues Alive conţine piese de pe ultimele mele două albume, Still Got The Blues şi After Hours, precum şi o versiune după Parisienne Walkaways şi un cover după piesa lui Johnny „Guitar” Watson, Too Tired. Hotărâsem apoi să fac un show complet şi să-l editez pe disc neprelucrat. Până la urmă, însă, am făcut o selecţie din cele 9 show-uri, dar e atât de bine realizată, încât dă senzaţia unui singur show. Concertele sunt din LA şi de la Royal & Albert Hall şi Hammersmith în Londra. M-am hotărât să fac o selecţie, pentru că vroiam cea mai bună versiune a fiecărui cântec, fără să mai şlefuiesc ceva în studio. Toate versiunile de pe Blues Alive sunt aşa cum au fost cântate în realitate”.
O realitate de care perfecţionistul Moore are tot dreptul să fie mândru. Overdubs, deci „piese şlefuite” în studio, sunt pentru puriştii bluesului o povară.
„Fiecare şlefuire în studio înseamnă muncă în plus fără sfârşit. Cum ai potrivit chitara nu se mai potriveşte basul, apoi bateria nu mai sună cum trebuie, partea vocală trenează – la sfârşit obţii într-adevăr perfecţiune, dar nu mai e o versiune live. De aceea nu-mi plac deloc aceste „overdubs”. Dacă se strecoară vreo greşeală, fuck it, ei şi? De-aia e live!”
Un ajutor substanţial a primit Moore pentru Blues Alive de la un om cu experienţă, idolul său Albert Collins a fost de faţă când Moore a cântat Too Tired.
„Too Tired l-am înregistrat la Albert Hall, acolo îi plăcea mult lui Albert Collins. George Harrison a venit în clubul Town & Country din Londra pentru o versiune după That Kind Of Woman, precum şi o versiune după While My Guitar Gently Weeps. Ambele videoclipuri vor apărea cât de curând”.
De ce trebuia să fie un al treilea album live? Moore nu se mai simte bine în studio?
„Bluesul este muzică live. Dacă merge lucrul în studio e minunat, dar un produs de studio, oricât de bun ar fi, e nimic pe lângă o versiune live, care conţine multe din entuziasmul momentului, multe sunt improvizaţii, ai mai mult timp pentru detalii – pur şi simplu, live cânţi mai bine. Publicul te introduce în realitatea imediată mai bine decât ar putea-o face orice producător. E un adevărat fond valoros acolo, din care pot rezulta cele mai bune lucruri”.
Cum se simte un perfecţionist ca Moore într-o apariţie live, când ştie că orice greşeală ar face, aceasta se conservă fără milă pe bandă? Este adevărat că la 5 minute înainte de începerea show-ului eşti nervos?
„Nervos? Îmi vine să mă urc pe pereţi! Şi nu cu 5 minute, ci cu 6 ore înainte! Cu 5 minute înainte nu mai vreau s-o văd nici pe nevastă-mea în garderobă, sunt leorcă de transpiraţie şi tremur tot! Habar n-ai tu ce mult îl admir pe Albert Collins. În garderoba lui sunt petreceri până în ultima secundă dinaintea show-ului. Abia în momentul începerii se ridică femeiuşca de pe genunchii lui, şi el pune sticla de whiskey deoparte. L-am observat odată pe Johnny Winter: îşi aprinde o nouă ţigară şi intră în scenă ca un om obişnuit care se duce la ora 8 la lucru. Oameni ca Winter sau Collins susţin cam 300 de concerte pe an, pentru ei nu mai e ceva ieşit din comun”.
Fanii începuturilor tale muzicale vor trebui să constate dezamăgiţi că Parisienne Walkaways este singura piesă care a mai rămas din repertoriul live de pe vremuri. Nu mai ai nicio intenţie să cânţi live piesele tale devenite clasice?
„Nu, subiectul e închis. Am ascultat de curând After The War şi nu mi-a plăcut absolut deloc. Nici nu-mi amintesc cum se mai cântă astfel de piese. Şi nici nu-mi mai doresc să interpretez piesele vechi. Vezi, hard-rockul e ok cât timp eşti tânăr. Dar, ca la 40 de ani să-ţi sugrumi burta în pantaloni şi să faci pe tipul periculos în faţa unor puşti de 16 ani, nu e stilul meu. Aş arăta de parcă aş fi un desen animat după propriul meu model. Ca să fiu sincer nici nu cred că am fost un rocker valoros. Adică, trebuie să recunosc că alţii sunt mai buni. Hard-rockul nu mai corespunde mentalităţii mele. Sunt bucuros că acum s-a terminat. Dacă astăzi aş vrea să mai cânt piesele mele vechi, ar trebui să fac un mare efort”.

sursa: Pop Rock & Show nr 26/1993, text tradus de Manuela Boatcă din revista Rock Power