EXCLUSIVITATI

ÎN SFÂRŞIT, L-AM VĂZUT PE CLAPTON…

decembrie 21, 2012

Cronică de Andrei Partoş

Eric Clapton era pe lista mea specială de priorităţi. O listă născută din 1989 încoace… adică din clipa în care aveam voie să visez legal… L-am văzut, am fost acolo… am respirat acelaşi aer (prea) cald de iunie. Pentru asta am fost şi sunt fericit. Voi lăsa, deocamdată, comentariile legate de cele scrise de mulţi iubitori ai muzicii pe forumuri, site-uri, ziare… Unii mi se par prea docţi şi reci, fără sentimente, cu intenţii didactice permanente… Să nu comparăm?! Ba da, comparăm mereu. Aşa e viaţa, chiar dacă ne mai furăm căciula şi spunem că n-ar fi aşa. Până la a face comparaţii, eu vă mărturisesc că am trăit intens acest moment, că nu mi-aş fi iertat absenţa. Că orice s-ar fi cântat era bine pentru mine.
Proiectul cu Steve Winwood îl ştiam, l-am difuzat la radio cu multe luni în urmă. Chiar din săptămâna în care a apărut dublul album live înregistrat la Madison Square Garden în 2009. La Bucureşti playlist-ul n-a fost identic cu cel de pe album. A fost „Tuff Luck” în loc de ”Little Wing”. „Vodoo Chile” (nu Child cum au scris colegii de la Adevărul!) a fost sub cele 16, 23 minute aşteptate, am avut „Layla”(ce bucurie!), dar a lipsit „Rambling On My Mind” (care apare şi pe „E.C. Was Here” din 1975). Apropo de acest album dintre paranteze, observ că e preferatul lui Clapton. A fost un disc live, care a ajuns pe 14 în Marea Britanie, iar în SUA pe 20. George Terry a executat atunci majoritatea solo-urilor de chitară. Poate Clapton şi-a dorit o revanşă în acest turneu. Au fost în concertul de la Bucureşti şi alte piese de pe acelaşi disc: „Presence Of The Lord” (piesa lui), „Driftin Blues” (Johnny Moore, Charles Brown, E. Williams) şi „Can’t Find My Way Home” (e piesa lui Steve şi a fost a 16-a în programul de vineri). De ce-mi plăcea mie Clapton? De ce-l aşteptam atît de mult? Pentru că se confundă cu prea multe pagini ale istoriei pop-rock, pe care am urmărit-o atent, încercând s-o înţeleg. Asta fac şi acum. Mă refer la pagini ocupate de The Yardbirds, John Mayall and The Bluesbreakers, Cream, Derek & The Dominos, la colaborări cu J. Lennon, B. Dylan, B.B. King şi tot ce mişcă pe Planeta Rock şi Blues.
Cu Winwood raporturile mele erau mai puţin afective. Sunt convins că ieşirea în lume, alături de Eric Clapton, l-a ajutat mult. Am prins perioadele lui cu Spencer Davis Group, momentul Blind Faith şi apoi la Traffic (piesa de final, „Dear Mr. Fantasy” e din perioada de glorie, în care compunea cu un alt greu, Jim Cappaldi). Piesele lui de solist, ca „Higher Love” (1986), sau „Roll With It” (1988), au făcut ravagii în topurile lumii, dar în acest proiect au intrat compoziţii mai vechi, din perioada Spencer Davis, cum ar fi „Gimme Some Lovin” (ar fi mers şi „Keep On Running” sau ”I’m A Man”, dar e treaba lor ce au ales). Multe trupe româneşti au introdus în repertoriul lor din anii 70 piesele amintite. Dealtfel datele bio-discografice despre Clapton şi Winwood le găsiţi acum mutate în Arhiva forumului nostru.
JURNAL DE VINERI, TRĂIRI, OBSERVAŢII
* Sunt încântat că am fost pe stadion şi-i mulţumesc şi de aici lui Marcel Avram pentru imensa plăcere produsă.
* Era o mare problemă pentru mine mersul la acest concert. Nu suport canicula! În plus, vineri eu am un program special, înainte de emisiune. Măcar o oră dorm. Dacă nu eram ajutat să ajung la timp acasă (mulţumiri sufletelor generoase!) nu puteam risca să merg. Dacă era vreo trupă în deschidere, o încurcam… M-am trezit vineri pe la 10,00 şi m-am culcat sâmbătă la 7,00… drum cu maşina la dus… stat în picioare de la 19,30 până la final (minus 5 minute), plecare în viteză… cros… maşină… acasă, luat sacul în spinare şi radio la 23,30…
* M-a suprins puţin formula găsită pentru jurnalişti. Adică nu primeai acreditare din timp. Doar la faţa locului. Eram pe o listă, care se afla în mâna unui jandarm. Dar urma un alt filtru şi acolo nu mai aveam nimic. Poate se vor găsi şi variante mai adecvate şi mai eficiente. E mult mai simplu un bilet, un sticker, un document nominal, pe care să-l poţi avea fără să fi nevoit să vii mai devreme. Unii jurnalişti mai şi muncesc.*
*Intrarea dinspre Ştrandul Tineretului e destul de incomodă ca aşezare, dar oamenii de la pază au fost amabili… Multă lume cunoscută… i-am zărit pe Holografi, pe Berti Barbera cu soţia, Dana Cristescu (avea locuri bune, aştept cronica din acel unghi!), mulţi oameni din vechea gardă a consumatorilor de muzică, foşti Costineştişti, mulţi oameni din ţară, prieteni de-ai mei din Italia, turişti din Germania, Ungaria, Anglia… am văzut şi un stand al colegilor de la MagicFM, cozi imense la bere şi răcoritoare… Nu s-au folosit jetoane, aşa că se pierdea mult timp cu restul… Confirm că preţul de la tricouri era cel menţionat de Stefana. Cel care-mi convenea cel mai mult era pentru copii sau persoane mici de statură… Am luat alt model, pentru colecţie. *Am văzut foarte multe doamne şi domnişoare, în grupuri mici şi medii… E un semn al emancipării şi independenţei femeii în România. E bine pentru viitorul muzicii.* Lume foarte civilizată… prietenoasă…
• Neinspirată trimiterea unei dudui total nepregătite să ţină un scurt discurs introductiv. S-a ales cu ironii şi mărunte huiduieli.* Concertul a demarat cu aplauze entuziaste, dar cu reacţii ponderate la piese. Sunetul a fost bun. Adică s-a reglat din mers. Conta şi locul de unde-l receptai. Cineva semnala că basul se auzea slab şi are dreptate. Dealtfel pe Youtube se poate sesiza şi acest aspect. Winwood a falsat niţel la vreo două piese, după care a intrat în normal. Ţinuta lui Clapton mi-a plăcut şi l-am invidiat puţin pentru plete… Unii au… M-au impresionat şi intervenţiile lui Chris Stainton la clape (unele de excepţie). La „After Midnight” (piesa lui J.J.Cale) eram convins că se încinge poporul. N-a fost chiar aşa. E posibil ca şi reţinerea celor din primele rânduri, de pe scaune, să-l fi iritat niţel pe Clapton. Au fost aplauze intense şi ovaţii după fiecare piesă, dar era evident că MAREA MASĂ nu cunoaşte piesele… că-l admiră pe Clapton şi atât. Dovada că era aşa, a venit la „Georgia”, superhitul impus de Ray Charles… Ei bine, reacţia în tribună, a fost totală… Steve a cântat foarte bine, cu multă trăire… E adevărat că artiştii n-au dialogat cu noi… În afară de „Thank You” n-am auzit nimic dinspre scenă… Unii nu simt nevoia… La „Crossroads”, am avut flashurile copertelor Cream, revedeam anii când le căutam cu disperare. Nu ştiu dacă alţii aveau aceleaşi trăiri, aşa că înţeleg şi unele reacţii de frustrare. Clapton a cântat apoi „Layla” şi a împăcat lumea… De altfel piesele care-l reprezintă, nu-s aşa multe, iar publicul din România le-ar fi vrut pe toate. Spre regretul multora, n-au intrat în acest proiect: „Lay Down Sally”, „I Shot The Sheriff” (al lui Marley), „Change The World”, „Tears In Heaven” sau „Wonderful Tonight”… Le-am menţionat pe cele exprimate de cei mai mulţi amici… Piesa lui Hendrix, „Voodoo Chile”, a fost abordată în spirit Clapton inconfundabil şi am simţit frisonul rockerimii, „Cocaine” (al doilea J.J. Cale în program) a fost cântat cu întregul stadion. Fără nicio invitaţie din partea artiştilor. A fost imnul nopţii! Mi-au plăcut mult vocile celor două doamne, Sharon şi Michelle, care aduceau puţin şi atmosfera soul, alături de rock şi blues.Şi erau singurele cu intenţii de a anima atmosfera! Din păcate lumea din spate nu le vedea…
• COMUNICARE, COMPARAŢII.
Am citit că-n unele concerte a existat altă atmosferă. Că şi cei de pe scenă au fost mai calzi. Se poate… Aici au venit pentru prima dată şi nu e vina românilor că au aşteptat atâta timp, că gajurile artiştilor de acum 15-20 de ani nu permiteau aducerea lor la noi. Vrem nu vrem să acceptăm, showbiz-ul e o mare afacere. Am scris-o şi la Dylan, o scriu şi acum. Merităm un salut de la absolut orice supervedetă a lumii! Faptul că unii sunt introvertiţi, alţii doar nervoşi, sătui de turnee, iritaţi de la căldură sau din cauza unei reacţii mai soft a publicului, nu-mi modifică opinia. Finalul de vineri a fost un fâs. Şi eu l-am văzut pe Clapton ieşind nervos… Nu-mi schimbă părerea despre el, despre muzica lui, a lor. Eu nu sufăr, dacă nu mă salută doi-trei oameni mari pe care-i venerez. Dar îi înţeleg pe cei, care o fac. Relaţia într-un show e bilaterală. Uneori dai mai mult decât primeşti. Dacă-l simţi pe celălalt rece, ai tendinţa să te adaptezi situaţiei. Cu o singură precizare, mereu omisă. Spectatorul plăteşte, artistul e plătit! Şi dacă 20 vedete mondiale vorbesc cu noi şi doar câţiva omit, înseamnă că nu suntem chiar aberanţi…
Da, compar… Aşa cum alţii ne explică ce e un blues clasic sau modern, sau ce trebuie să înţelegm dintr-o cântare sau alta. Compar cu starea publicului la cele două vizite ale lui Leonard Cohen, la Robert Plant, la Ten Years After, sau Ronnie James Dio, sau The Rolling Stones, sau ZZTop, sau Anastacia şi foarte mulţi alţii… Nu compar genurile muzicale, nu compar cântarea de stadion cu cea de club, ci numai RELAŢIA SCENĂ-PUBLIC!
O mică demonstraţie a diferenţelor de percepţie privind această relaţie, o găsim chiar pe site-ul lui Eric Clapton, părere scrisă de un fan care a făcut o comparaţie între show-urile de la Bucureşti şi Belgrad:

„… lack of unengaged energy, the coming end of the tour, whatever, this show, while the same set list as Belgrade, was a luckluster affair. In Belgrade, the show was fantastic. Great energy from the audience and the band seemed to be having a good time”.

ÎN LOC DE CONCLUZII
Dacă mâine mi s-ar propune să merg la un alt concert Clapton, aş răspunde DA! Fără ezitare. Asta ca să puteţi compara cu ce am scris la Dylan!
P.S. Preferintele publicului din Istanbul, din 13.06: Layla, Cocaine, Georgia. A fost ultimul concert al turneului, cu absolut aceeaşi listă ca la Bucureşti.