Interviu cu Radu Paraschivescu: „Voiam să fiu Johan Cruyff”

septembrie 3, 2015

155

Interviu cu Radu Paraschivescu, realizat de Cristian Pătrăşconiu, publicat pe site-ul LaPunkt.ro

Cristian PĂTRĂŞCONIU: Când erai mic, ce ai vrut să te faci când vei fi mare?
Radu PARASCHIVESCU: Până prin gimnaziu, n-am vrut să mă fac nimic. Sau cel puţin nu ţin minte să fi fost implicat în vreun comerţ cu năzuinţe. Pe urmă am aflat despre diverşi oameni şi aspiraţiile lor duios-bizare. Mihai Fotino, de pildă, voia să se facă tren. Altcineva, nu mai ştiu cine, voia să fie de profesie musafir. Eu am avut un puseu de acest tip abia în clasa a şasea, când am decis că trebuie să devin zoolog. I-am datorat înclinaţia profesorului Francisc Zanvetor, care mi-a predat zoologie în clasa a şasea, şi care era un fel de Phileas Fogg altoit pe Scaramouche – eu aşa îl vedeam atunci. Uscăţiv, perciunat, mirosind a parfum vechi şi a intenţii virile, mereu ironic, dar niciodată caustic, cu un sacou de catifea reiată în reverele căruia se vor fi amestecat fire de păr şi lacrimi ale unor blonde fatale, zâmbind subţire ca briciul şi dându-ţi mereu şansa, printr-o întrebare suplimentară, să-ţi modifici nota şi să faci dintr-un 4 abia schiţat un 3 sigur şi demn. Pentru Francisc Zanvetor am vrut să mă fac zoolog şi, în prealabil, să dau la Facultatea de Zoologie. Când am aflat că pentru a te ocupa de animale trebuia să înveţi şi despre oameni, am virat spre alte ipoteze de visare.
C.P.: Reiau întrebarea, pe nişa sportivă: în sport, când erai mic, ce ai vrut să te faci când vei fi mare?
R.P.: Aici e simplu: voiam să fiu Johan Cruyff. Jucam şi tenis, dar moda febrilă a identificării cu Ilie Năstase nu mă prinsese. Cruyff, în schimb, abia apăruse în viaţa mea şi-i făcusem loc imediat. Copiii cu care băteam mingea pe stradă, între borduri, mă mai întrebau uneori: „Cine-i ăsta, bă? Noi de ce nu-l ştim?” Bănuiesc că nu-l ştiau fiindcă erau prea ocupaţi cu războaiele interne şi cu idolii locali. Când eram mic, mulţi voiau să fie „Dudu” (de la Dudu Georgescu, fireşte). Îşi scriau prenumele atacantului cu vopsea pe tricou şi se visau având detenta şi productivitatea lui. Dobrin nu prea se visa nimeni, chit că între cei doi erau ani-lumină în favoarea ultimului. Însă Dudu nu câştiga simpatie doar prin numărul de goluri marcate, ci şi prin ineditul prenumelui. Dacă l-ar fi chemat Ion sau Dumitru, nu ştiu dacă ar fi suscitat asemenea valuri de afecţiune. În ce mă priveşte, am rămas la Johan Cruyff, care mi se părea perfecţiunea în tricou şi şort. Ştia de toate – inclusiv să fie un geniu rebel şi insuficient înţeles. Cruyff a fost pentru mine (abia mai târziu mi-am dat seama) numele inteligenţei şi al rasei în fotbal. Un panglicar, un trişor la nevoie, un şmecher cu dribling de geniu, privire insolentă şi talentul de-a pluti permanent undeva în apropierea solului. Atingându-l foarte rar şi aproape mirat. Da, am vrut să fiu Johan Cruyff.

C.P.: Zoolog & Johan Cruff (cu inevitabilul număr 14 – oranj, nu?) aşadar. Putem să le numim cele mai pregnante „ipoteze de visare” ale copilului şi adolescentului Radu Paraschivescu? Dar altele, alte proiecţii – chiar dacă nu aşa de bine conturate cum au fost cele două?
R.P.: Exact, zoolog şi Johan Cruyff. Neapărat cu numărul 14 şi cu tricoul portocaliu purtat pe deasupra şortului. În mentalul meu (şi nu numai al meu), cine îşi vâra tricoul în şort, cum cerea regulamentul, era un conformist nemântuibil. Acestea au fost „pieile” din copilărie şi din adolescenţă. Sigur, lângă ele mai pot pune câteva ipoteze de visare – poate nu atât de bine conturate. Una vine din şcoala primară, când visam să fiu salvatorul şi apoi, fireşte, iubitul unei colege de clasă. Colega era acră şi năzuroasă, dar mie îmi plăcea de ea, ceea ce poate spune două-trei lucruri despre felul cum lucrează, încă din copilărie, masochismul. O chema Luminiţa şi fabricam diverse scenarii în care o salvam din mâinile unor nemernici, o duceam undeva la pol, ne ascundeam într-un iglu, iar acolo o încălzeam (în sensul cel mai curat al cuvântului) şi-i şopteam că nu mai are de ce să se teamă. N-am înţeles nici până azi de ce era nevoie de pol şi de iglu, dar mă rog. Au urmat unele identificări cu eroi din filmele de aventuri pe care le vedeam la televizor. De pildă, am vrut să fiu o vreme Thierry la Fronde, un cavaler francez din secolul al paisprezecelea a cărui armă principală era praştia şi care lupta împotriva stăpânirii engleze (acţiunea se petrecea în timpul Războiului de o Sută de Ani, pare-mi-se). În fine, când am intrat în literatura de aventuri, mi-am găsit eroul de care n-am ştiut să mă mai despart. Am vrut să fiu Athos din Cei treimuschetari. Din mai multe motive: nobleţea lui gravă şi misterioasă, felul cum se lăsa devorat de trecut şi cum conversa cu paharul de vin, înţelepciunea şi mai ales faptul că, spre deosebire de ceilalţi, el murmura. Nu ridica vocea decât foarte rar (aşa îl ţin minte din Dumas), nu se zborşea, ci murmura. Iar eu sunt un adept al murmurului. Urletele şi vorbitul tare îmi repugnă.
C.P.: Jucai ŞI tenis, spui. Asta înseamnă că nu jucai doar tenis. Atunci – mai ce? Şi mai ce? Şi cum anume – amator, în curtea şcolii, chiulind eventual de la ore, la club, în turnee? Cu trofee?
R.P.: Am bătut mai multe tipuri de minge la viaţa mea. Şi-mi pare rău că acum nu mai am timp şi curaj să mă bag la joc ca pe vremuri. La ultima tentativă am făcut ruptură musculară şi de-atunci stau cuminte. Dar am jucat mult fotbal, un pic de handbal, un alt pic de baschet, încă un pic de tenis şi un nou pic (al patrulea) de ping-pong. Voleiul nu-l pun, a fost doar o vremelnică distracţie de plajă. Asta chiar dacă un unchi care făcuse volei de performanţă mi-a spus la un moment dat: „să ştii că ai digitaţie”. În general, am jucat de plăcere, fără corsetul unui club sau al unei discipline de antrenament. Doar la fotbal era să mă profesionalizez – am jucat puţin la juniorii Sportului Studenţesc şi, înainte de asta, la Agronomia, unde a fost cât pe-aci să-mi rupă un cetăţean piciorul. Am chiulit intens ca să joc fotbal pe terenul şcolii şi aveam materii preferate de chiul: chimia, fizica şi biologia. Ca o ironie, în clasa a şaptea am chiulit un trimestru chiar la orele de educaţie fizică – fiindcă era iarnă şi se lucra în sală, iar eu nu suportam capra, lada şi celelalte aparate. Am fost lăsat corigent, deşi în fiecare oră veneam echipat şi jucam fotbal pe teren cu elevii care chiuleau de la alte ore. În turnee nu prea am fost. A existat un simulacru de turneu de tenis la care am participat la începutul anilor şaptezeci la Timişoara. Cred că era Cupa Scânteia Tineretului. Eram în vacanţă la Lugoj şi, împreună cu vărul meu, am reprezentat Lugojul, chiar dacă eu eram din Bucureşti. Încă nu aveam buletin şi am fost crezut pe cuvânt. Am pierdut amândoi în semifinale. A, uitasem, am mai participat la un turneu de tenis la Lugoj, tot prin anii şaptezeci. Am pierdut în finală. Ţin minte numele celui care m-a bătut: Tiberiu Abraham. Şi pe cel al învinsului meu din semifinale: Claudiu Remsing. Chiar aşa, ce-or mai fi făcând?

Puteţi citi interviul în întregime aici:
http://www.lapunkt.ro/2015/02/24/dialog-exclusiv-lapunkt-intre-radu-paraschivescu-si-cristian-patrasconiu/