De ce e România altfel și în materie de cărți?
Pentru că dacă România e „altfel”, e altfel în toate privințele, așadar și în privința cărților. Acum, serios vorbind, cred că e altfel și din pricina contextului istoric, a epocilor prin care a trecut; efectiv, o țară e, azi, așa cum e ca urmare a istoriei ei, a multelor ei zile de ieri. Aș putea să dau și niște exemple precise: în definitiv, istoria cărții în România nu este foarte veche sau, în orice caz, nu e foarte veche istoria publicațiilor la care să fi avut acces multă lume. În timp ce primul periodic francez (Gazette de France) apare în 1631, primul periodic din Modova, Albina Romînească a lui Gheorghe Asachi, care avea câteva zeci de abonați, apare in 1827. Și alfabetizarea este de dată relativ recentă în România. Dincolo de acest start întârziat și dificil, vin 50 de ani de comunism, în care nu spun că nu a fost prețuită cartea – ea chiar a fost foarte prețuită –, ci că au fost ani de deconectare de la piața occidentală, de la ceea ce s-a întâmplat „dincolo”. Deconectare de la un „metabolism” firesc, practic. Și, în orice caz, vorbim despre cartea supusă cenzurii. Despre tiraje fixate nu prin cererea din piață, ci de către „centrala” editorială. Venind și mai aproape pe firul acestei cronologii extrem de sumare pe care am schițat-o, voi adăuga, neapărat, și că, din 1990 încoace, România este și printre cele mai mari exportatoare de cititori. Prin aceasta înțeleg zecile de mii de oameni, poate sutele de mii de oameni care citeau acasă, aici, în țară, care au plecat, și au devenit cititori în altă limbă.
Trebuia să fie altfel, ar fi putut să fie altfel? Sau, cumva, nu aveam încotro?
Da, cu siguranță, putea să fie și altfel, dacă în ultimii treizeci de ani educația ar fi beneficiat de o strategie dinspre factorii de decizie, dinspre guverne, dinspre Ministerul Educației, dinspre inspectoratele școlare. Cu siguranță, atunci și piața de carte din România ar fi arătat altfel. Dar, ca să dau numai un exemplu: în 2019, în România, am avut anunțat, cu oarece tam-tam, Anul Cărții. Și iată că Anul Cărții dă să se-ncheie exact așa cum a început, fără nimic concret făcut pentru carte. Cu o precizare – de acest nimic se face vinovat Statul; altfel, avem inițiative private, de la edituri, asociații, fundații, la oameni care sunt puși pe făcut binele și care coagulează în jurul lor binele. E minunat că se întâmplă acest lucru, dar ce fac ei e o intervenție la nivel de capilare, de vase sanguine mici – cu adevărat vindecătoare neputând fi decât intervenția pe vasele mari: artera, deci ministerul educației, artera, deci ministerul culturii…
Care să fi fost ”vârsta de aur” în postcomunismul românesc pentru piața de carte? Sau, am avut așa ceva, de fapt?
Depinde ce element vom privilegia pentru a-l considera suficient ca să ne dea dreptul să vorbim despre o „vârstă de aur”. Din punctul de vedere al tirajelor, e clar că primii ani de după 1989, 1990 până spre 1996, au fost niște ani extraordinari. S-a recuperat atunci foarte mult. Încă existau mulți cititori, cum să le spun?, fericit dependenți de carte! Aveam mult de recuperat și în ceea ce privea scriitorii români – Eliade, Ionesco, Cioran, dintre cei plecați, dar și Blaga, Noica, Vulcănescu și încă alții. Tirajele titlurilor lor depășeau în mod curent în 1990-91 o sută de mii de exemplare. Și aveam enorm de recuperat și pentru a ne sincroniza cu restul lumii libere în privința disciplinelor umaniste. Al gândirii libere, de fapt.
Primul deceniu a fost în totalitate benefic pentru piața de carte de la noi sau era și un semn al unei arderi de etapă, al unui comportament, ca în multe alte domenii, extra-ordinar?
Dacă facem radiografia completă, dincolo de partea aceasta luminoasă a tirajelor mari și a recuperării, ajungem la problema, foarte mare, a distribuției. Nu mă refer atât la numărul de librării – căci ele încă funcționau, dar erau într-o perioadă de reconfigurare –, cât la circuitul de difuzare, pentru că editurile nu reușeau să își recapete banii din cartea vândută. Tot atunci, o mare problemă a fost hârtia. Cărțile tipărite în primii ani după 1990 aveau în interior patru-cinci nuanțe de culori, iar calitatea hârtiei se apropia de aceea a hârtiei de ambalaj. Încet-încet, producătorii autohtoni au închis afacerea (fabrica de la Letea), iar importul de hârtie era foarte dificil; sistemul nu era nici pe departe cel care este astăzi. Începând cu anul 1994, Humanitas a început să tipărească la trustul Berthelmann din Germania, apoi editorii s-au orientat tot mai mult către tipografiile din Ungaria și… China. Prin urmare, dacă privim mai în adâncime, vedem că haosul era destul de mare. Încă un detaliu important: până în 1996, România nu avea o lege clară, o lege a drepturilor de autor. Exista și extrem de multă piraterie. Se trăgeau în tipografii tiraje duble și se vindeau la negru. Iar titlurile de succes se falsificau așa cum se falsifică bancnotele.
Puteți citi mai multe aici: https://www.lapunkt.ro/2020/02/interviu-lidia-bodea-cel-mai-bun-drum-dintre-drumurile-posibile/
- Șoșoacă și Becali îmi dereglează televizorul! – Video - mai 31, 2025
- ANCA GRATEROL, VEDETĂ ÎN GERMANIA! NOTE DUMINICALE 25.05. - mai 25, 2025
- SĂPTAMÂNA MEA PE FB. 5-11.05 - mai 13, 2025
Doua date importante 1631 Franta, 1821 Romania.190 ani diferenta.Bun, acum niveleaza internetul tot;-)).In cel mai bun mod posibil, in cea mai buna dintre lumi, cum ar zice Voltaire(Candid sau Optimistul) daca ar scrie azi.Pentru cine?….aia ar fi intrebarea.