Joni Mitchell i-a acordat un interviu lui Morrissey pentru revista Rolling Stone

octombrie 11, 2015

În martie 1997, Morrissey și Joni Mitchell au discutat despre muzică, viață, a fi sau nu vegetarian. Interviul a fost publicat în revista Rolling Stone. Întâlnirea istorică dintre cei doi compozitori-artiști a avut loc în Los Angeles. David Wild, redactor al revistei Rolling Stone, a încercat să îi dea lui Morrissey câteva posibile întrebări pentru Joni Mitchell. Desigur, Morrissey a ignorat majoritatea sugestiilor jurnalistului și nu s-a putut abține să nu o tachineze pe Joni pentru că fumează și mănâncă carne. Oricum, după cum a declarat jurnalistul revistei Rolling Stone, nici nu se aștepta ca artistul britanic să țină cont de sugestii.

Morrissey: Îți mulțumesc că ai acceptat acest interviu! Sunt onorat! Este adevărat că revista Rolling Stone a votat albumul The Hissing of Summer Lawns ca fiind cel mai slab din acel an?
Joni Mitchell: Așa țineam și eu minte că au spus, dar după ce am căutat, am aflat că era pe primul loc în topul Celor mai proaste titluri de album (râde). Oricum, au fost cam duri cu acel proiect.
Morrissey: Tot Rolling Stone a publicat un „arbore” al cuceririlor tale. E adevărat?
Joni Mitchell: Da… Eu nu l-am văzut niciodată, dar am impresia că m-au nimit „Old Lady of the Year”. Îmi amintesc că am suferit din cauza asta.
Morrissey: Ți-a păsat de așa ceva?
Joni Mitchell: Da, din nefericire mi-a păsat și m-a afectat.
Morrissey: Dar aveai multe aventuri?
Joni Mitchell: Păi, la vremea respectivă toată lumea avea multe aventuri…
Morrissey: Și acum ai la fel de multe aventuri?
Joni Mitchell: Nu, nu. Ca să fiu sinceră, când m-am implicat într-o relație am preferat să mă dedic acelei relații, atât cât a durat. Dar se întâmpla des să fiu pe drum, în turneu, și călătorind singură, s-au întâmplat unele „întâlniri”. Asta se întâmplă și în cazul bărbaților și al femeilor, toți au astfel de „escapade”.
Morrissey: Presa încă se mai referă la tine ca „femeie compozitor”? Nu-mi place deloc acest termen.
Joni Mitchell: Este limitativ.
Morrissey: Este ca și când tu nu ai compune cu adevărat. Sugerează că termenul „compozitor” aparține doar bărbaților.
Joni Mitchell: Mereu m-au „lipit” de grupuri de femei. M-am întrebat adesea de ce nu se spune despre Dylan că aparține grupului „Bărbați în Rock”? Să știi că nu sunt o feministă în adevăratul sens al cuvântului. Poate am devenit într-o mică măsură după ce am înaintat în vârstă.
Morrissey: În Anglia, în prezent, feminismul nu este o mișcare populară.
Joni Mitchell: A fost o mișcare ineficientă de la bun început. Îmi amintesc cum am auzit prima dată acest cuvânt, „feminism”. Obișnuiam să iau cina des cu Warren Beatty și Jack Nicholson și ei s-au amuzat foarte mult când au descoperit că eu nu auzisem de „feminism”. Deși era un termen la modă în presa vremii.
Morrissey: Nu ți se pare că în era modernă interviurile din pop și rock trebuie să fie confesionale? Altfel, publicul nu este interesat…
Joni Mitchell: Eu pun mult adevăr în piesele mele, dar încă sunt întrebată dacă există înțelesuri ascunse. Nu există așa ceva. Un tip a încercat timp de 15 minute, să mă facă să recunosc că piesa „The Sire of Sorrow (Job’s Sad Song)” este de fapt autobiografică. I-am spus: „Cred că Dumnezeu a scris-o. Eu am plagiat-o din trei traduceri diferite pe care le-am pus cap la cap”.
Morrissey: Dar nu ți se pare că tocmai pentru că muzica ta este confesională, tu trebuie să dai mult mai multe explicații decât un artist care face muzică de tip „fast-food”, nefolositoare?
Joni Mitchell: Nu mă consider un artist „confesional”, deși mi-a fost pusă această etichetă. După ce am fost numită așa în presa de specialitate, am citit poeți „confesionali”, precum Sylvia Plath, dar opera lor nu mi s-a părut atât de onestă pe cât se vroia a fi. Pentru mine important este să nu faci confesiuni. Piesele mele sunt mai mult o autoanaliză… De exemplu, albumul Blue a șocat pe toată lumea prin intimitatea versurilor. Era foarte ciudat pentru scena pop a vremii respective când toată lumea trebuia să arate că este mai mare decât viața. Eu mi-am spus: „Ei bine, dacă tot vor să mă venereze, măcar să știe pe cine venerează”.
Morrissey: Am impresia că, în ziua de azi, publicul consideră un interviu complet nefolositor dacă artistul nu face niște dezvoluiri senzaționale, dacă nu își dă jos pantalonii în public…
Joni Mitchell: Ceea ce face presa americană și nu numai americană, îmi amintește de tortura orientală. Când vrei să „speli creierul” oamenilor, începi și adresezi cât mai multe întrebări intime.
Morrissey: Presa britanică a scris despre faptul că Sex Pistols l-au concediat pe primul lor basist, Glen Matlock, pentru că îți asculta muzica. Știai acest lucru?
Joni Mitchell: Nu (râde)
Morrissey: Mi s-a părut interesant că între Sex Pistols și Joni Mitchell exista o asemenea adversitate…
Joni Mitchell: Păi, nu exista. Când l-am cunoscut pe Johnny Rotten, l-am plăcut imdiat. Era mai tânăr decât mine, dar semăna cu mine, într-un fel, era așa cum eram eu în liceu: conștient de moda vremii, cu coșuri de față, palid și căuta mereu să evite soarele. Nici eu nu am fost vreodată în mainstream, deci din punctul acesta de vedere pot fi un „punker”.
Morrissey: Versurile tale sunt foarte echilibrate. Există cuvinte pe care nu le-ai folosi niciodată?
Joni Mitchell: Nu am astfel de prejudecăți… O excepție ar fi cuvintele care provin din psihologie, acești termeni au distrus limba engleză: neurotic, ego. Îmi amintesc că la un moment dat , am avut probleme cu cuvântul „Dumnezeu”. L-am întâlnit pe Bob Dylan la o petrecere și l-am întrebat: „Foloseși mereu cuvântul „Dumnezeu” în piesele tale. Ce înseamnă „Dumnezeu” pentru tine?”. Mi-a spus: „E doar un cuvânt pe care-l folosesc oamenii”. I-am spus: „Da, dar îl folosești și tu. Ce înseamnă?”. Nu a putut să-mi dea niciun răspuns. După vreo 3 ani ne-am întâlnit din nou și Dylan a venit la mine și mi-a spus (n.r. – i-a imitat vocea lui Dylan): „Joni, mai ții minte că m-ai întrebat despre Dumnezeu și Diavol? Uite, îți explic acum” Și s-a lansat într-un discurs lung despre creștinism… I-am spus: „Nu, nu. Nu te-am întrebat despre Diavol. Eu cu Dumnezeu aveam probleme”.
Morrissey: În fața căror textieri ți-ai scoate pălăria?
Joni Mitchell: În fața lui Bob Dylan. Uneori și în fața lui Leonard Cohen și Buffy Sainte-Marie.
Morrissey: Eu cred că tu ești cel mai bun textier din toate timpurile.
Joni Mitchell: Oh, Dumnezeule!
Morrissey: Și cred că nu ești apreciată la adevărata ta valoare.
Joni Mitchell: Depinde cu cine sunt comparată. Uite, de exemplu, Dylan poate face lucruri pe care eu nu le voi putea face niciodată. Înainte, atunci când m-am lansat eu, un compozitor compunea muzica și un textier scria textul. Astăzi, unul singur compune muzica, scrie versurile și le interpretează. De aceea avem mult mai multă mediocritate în jur.
Morrissey: Am să îți spun un nume. Dacă vrei să comentezi bine, dacă nu, nu mă supăr. Chrissie Hynde.
Joni Mitchell: Am fost la un concert de-al ei în New York și ea a spus pe scenă: „Zilele trecută am cântat în California și au fost multe femei în sală care mă aclamau. La naiba! N-am intrat în showbusiness ca să fiu aclamată de femei!” A doua zi, am avut și eu un concert în New York și a venit și Chrissie. Nu-mi amintesc exact ce consumase, dar băuse cam mult și tot concertul a strigat: „Rock it, Joni!”. Mi-a plăcut foarte mult. Știu că în seara respectivă a avut o problemă cu Carly Simon. Din câte am înțeles, Carly i-a spus să tacă din gură, iar Chrissie a strâns-o puțin de gât. (râde)
Morrissey: De ce crezi că rasa umană tratează atât de rău animalele?
Joni Mitchell: Păi, hai să ne uităm la cultura noastră. Ne ghidăm după Biblie. Povestea originală pune accentul pe femeia păcălită de șarpe, o interpretare stupidă a acelei povești.
Morrissey: Ai văzut filmul Babe?
Joni Mitchell: Da, mi-a și plăcut foarte mult.
Morrissey: De ce crezi că oamenii simt nevoia să mănânce animale?
Joni Mitchell: E o moștenire culturală. Eu mănânc carne, dar îmi iubesc în continuare pisicile.
Morrissey: Dar ți-ai mânca pisicile?
Joni Mitchell: Dumnezeule, nu! Asta se numește canibalism.

sursa: Rolling Stone