Interviu tradus din revista Mojo Music Magazine / decembrie 2010
Zece show-uri în 11 zile… După toate încercările de a-l „ucide” pe Alice Cooper în timpul concertelor, v-aţi putea imagina că un turneu lung şi aglomerat, l-ar putea da gata. Dar nu. Artistul se află în turneu în Statele Unite. Noi l-am prins pe Vincent Furnier în Los Angeles pentru un interviu.
Vince/Alice spune că el nu trebuie să-şi ridice moralul pentru un astfel de turneu: „De fapt, eu nici măcar nu mă gândesc la concert. Nu am fumat niciodată, nu mai beau de mult, aşa că nu am nici un motiv să fiu stresat. Dorm 4 sau poate 5 ore pe noapte. În cadrul acestui turneu am văzut băieţi mult mai tineri decât mine care sunt mult mai obosiţi decât mine”.
Forma lui atât de bună se datorează şi faptului că joacă golf 6 zile pe săptămână, fie că este sau nu în turneu. „Totul în viaţa mea a avut de-a face cu excesul. Golful are acelaşi efect, pentru mine, ca alcoolul”.
Reporter: În prezent lucrezi la o continuare a albumului tău de debut, Welcome To My Nightmare (1975), cu Bob Ezrin, care a produs toate albumele clasice ale trupei Alice Cooper. Cum ţi-a venit această idee?
Alice Cooper: Da, Welcome To My Nightmare (râde). De fapt, eu lucram la un alt album, The Night Shift şi încercam să-l fac pe Bob să fie interesat de producţia albumului. Nu mai lucrasem împreună din 1983, dar fiind în aceiaşi cameră la momentul potrivit, am început să râdem şi să discutăm despre albumul Welcome To My Nightmare, şi la un moment dat ne-am întrebat: „Ce-ar fi dacă Alice ar avea un alt coşmar?”. Şi, iată că în prezent avem 3 piese noi. Eu chiar şi când nu mai lucram cu Bob, foarte rar s-a întâmplat să scriu o piesă şi să nu i-o dau mai întâi lui. Pentru mine, el este un fel de guru al compoziţiei.
Reporter: Şi care este coşmarul de data aceasta?
Alice Cooper: Toate lucrurile care îi provoacă coşmaruri lui Alice. Precum disco… şi toate celelalte lucruri care mă sperie… cum ar fi, de exemplu, acele. Fiecare piesă face parte din coşmar, şi din punct de vedere muzical, toate se leagă. De asemenea, băieţii alături de care am început în Alice Cooper, Neil Smith (baterie), Dennis Dunaway (bas) şi Mike Bruce (chitară ritm) cu toţii cântă pe cele 3 piese. Şi nici nu a fost nevoie să le spunem să păstreze sound-ul din anii 1970, aşa au cântat ei de la sine. Şi se întâmplă ca toate acestea să aibă loc în preajma aniversării a 40 de ani de când Bob ne-a văzut în Kansas City şi a decis să devină producătorul nostru.
Reporter: Chitaristul Glen Buxton a decedat în 1997, dar se vor reuni membri originali ai trupei Alice Cooper pentru un concert după ce va fi lansat albumul?
Alice Cooper: Păi, deja am făcut-o. În fiecare an, în decembrie, sunt gazda unui eveniment de caritate, numit The Christmas Pudding Show. Cu toţii suntem pe scenă timp de o oră şi jumătate şi cântăm toate hiturile – Eighteen, No More Mister Nice Guy, School’s Out – şi e ca şi când nu ne-am fi oprit niciodată. Am făcut asta de 4-5 ori şi o vom face şi anul acesta. Întotdeauna am spus că nu se pune problema „dacă” ci „când”.
Reporter: În copilărie, ai suferit de astm, iar familia ta a decis să se mute din Detroit, unde clima este rece şi umedă, în Phoenix, unde este cald şi aerul este uscat. Ai petrecut luni în spital din cauza unei peritonite. Cum te-au afectat aceste lucruri?
Alice Cooper: Într-un mod foarte ciudat. Când am ajuns la spital şi au văzut câtă otravă au scos din mine, din cauză că aveam peritonită, doctorul era şocat că eu am supravieţuit. Atât eu cât şi părinţii mei am pus acest lucru pe seama faptului că părinţii mei s-au rugat necontenit. Dumnezeu a avut alte planuri cu mine. Chiar a fost un miracol.
Reporter: La Cortez High School din Phoenix, i-ai întâlnit pe viitorii tăi colegi de trupă Dennis, Glen şi Neil. Voi făceaţi parte şi din echipa ziarului şcolii. Să înţeleg că pe atunci era mai puţin „School’s Out” şi mai degrabă „School’s Cool”?
Alice Cooper: Eu adoram şcoala. Dar nu-mi plăcea să muncesc. Întotdeana iubitele mele îmi făceau temele. Aţi văzut vreodată Ferris Bueller’s Day Off? Eu eram Ferris Bueller. Eu conduceam şcoala! Eu eram într-o trupă, eu eram clovnul clasei. Mergeam la şcoală pentru că toţi prietenii mei erau acolo.
Alături de câţiva dintre prietenii tăi, ai participat la un „talent-show”, unde i-aţi imitat pe cei de la The Beatles şi aţi câştigat. Ce a însemnat trupa The Beatles pentru tine?
Alice Cooper: Dennis şi cu mine eram şi studenţi la arte. Eram fani Salvador Dali. Dennis era un foarte bun grafician, iar eu mă străduiam să fiu. Într-o zi pictam şi ascultam Top 40 la radio, când dintr-o dată am auzit piesa She Loves You. A fost ca un şoc electric. Atunci ne-am zis că mai bine ne facem muzicieni decât pictori sau graficieni.
Reporter: Trupa a devenit până la urmă Alice Cooper – via The Earwigs And The Spiders – şi aţi început să cântaţi în L.A, în 1967. Cum aţi ajuns la casa de discuri a lui Frank Zappa?
Alice Cooper: Nicio altă companie nu ne-a vrut. După ce ne-am mutat în L.A., locuiam la hotelul The Landmark unde locuia şi Miss Christine. Ea era dădaca luiDweezil, fiul lui Zappa! Christine i-a spus lui Frank: „Nu vrei să asculţi Alice Cooper? E o trupă din Phoenix şi seamănă destul de mult cu noi”, fapt care l-a intrigat pe Frank. A venit să ne vadă la The Cheetah Club, la petrecerea pentru ziua de naştere a lui Lenny Bruce. Acolo au mai cântat şi The Doors, Jefferson Airplane, Paul Butterfield, şi apoi am apărut noi! Am început cu Out In The Streets a trupei The Who, iar până la piesa a doua s-a golit camera. Noi parcă eram desprinşi dintr-un desen animat horor, era sânge fals peste tot, arătam ca nişte clovni nebuni şi aveam o atitudine nasoală. Nu ne deranja nici puţină violenţă, aşa că am prezentat şi o scenă, bazată pe West Side Story, cu bătaie cu cuţite. Tot ce v-am spus până acum era contrar regulilor din L.A. Mai rămăseseră 5 oameni la recitalul nostru. Unul eraFrank Zappa, celălalt era Shep Gordon, care ne-a devenit manager. Frank a spus: „Orice care poate goli o sală atât de repede, trebuie să semneze cu mine. Haideţi să-mi cântaţi piesele voastre”.
Reporter: V-a spus să veniţi la ora 7 şi voi aţi înţeles la 7 dimineaţă…
Alice Cooper: Frank dormea rar, trăia într-un studio cu cafea şi ţigări, aşa că 7 dimineaţa nu ni s-a părut ciudat. În plus, eram atât de nerăbdători! Noi ne-am dus la subsol şi am început să cântăm. Frank a coborât cu cafeau în mână şi ne-a întrebat: „Ce faceţi?”. Dar noi am continuat să cântăm. Poate cel mai frumos compliment pe care l-am primit, a fost când Frank ne-a spus: „Nu înţeleg”. Din punct de vedere muzical, a spus el, aveţi 6 piese de 2 minute, dar aveţi 35 de schimbări în ele şi nicio revenire la temă. Eu l-am întrebat: „Şi acesta e un lucru rău?”. „Oh, nu”, a spus el, „e minunat, îmi place faptul că nu înţeleg”. A vrut să înregistrăm live pentru că era de părere că nimeni nu va crede că noi putem cânta asta live. Aşa că Pretties For You a fost înregistrată în 3 zile.
Reporter: Apropo de înregistrarea piesei Pretties For You, fumaţi iarbă în baia studioului, iar Frank Zappa – fiind un recunoscut militant împotriva drogurilor – v-a certat?
Alice Cooper: Nu cred că era vorba despre noi. Trupa bea doar bere. Pe atunci nimeni nu lua droguri. Eram speriaţi de poliţia din L.A., am fi fost primii care am fi intrat în panică dacă cineva ar fi fumat lângă noi. Băieţii din trupă au mai încercat unele droguri, din când în când, dar mie mi-a fost întotdeauna teamă să iau ceva asupra căruia nu aveam control. De aceea beam alcool, acolo aveam control. Oricât de ciudaţi eram pe scenă, am fost întotdeauna naivi când a venit vorba de droguri.
Reporter: Deci… băieţii din Alice Cooper, erau de fapt nişte tipi de treabă…
Alice Cooper: Eram toţi copiii americani din familii bune. L-am inventat pe Alice pentru că nu era nici un personaj negativ în rock’n’roll. Când Jim Morrison intra într-o încăpere, toată lumea făcea un pas spre el. Când intram noi, toată lumea făcea un pas înapoi. Mereu mi-a plăcut genul acesta de notorietate!
Reporter: Episodul cu găina de la Toronto ţi-a cimentat notorietatea.
Alice Cooper: Shep a ajut la producerea acestui festival (Toronto Pop), la care au participat Gene Vincent şi alte trupe de rock modern. A fost pe un stadion şi au venit 50.000 de spectatori. Shep nu a vrut să fie plătit pentru munca depusă. A avut o singură condiţie: Alice Cooper să cânte în prime time. Aşa că am intrat pe scenă după John Lennon şi Yoko şi înainte de The Doors. La vremea respectivă, show-ul nostru era în culmea ciudăţeniei lui. Erau fulgi peste tot pe scenă şi următorul lucru pe care mi-l amintesc este o găină vie pe scenă. Vă puteţi imagina aşa ceva? Cine din public s-a gândit: „O.K., am la mine cheile, drogurile şi găina…”. Eu sunt din Detroit, n-am fost la o fermă în viaţa mea, găina are aripi şi m-am gândit că poate să zboare, aşa că am luat-o şi am aruncat-o înspre public cu intenţia de a o elibera, de a o face să-şi ia zborul. Dar a zburat 3 metri şi s-a oprit în primele rânduri de spectatori care au rupt-o în bucăţi. Acolo unde a aterizat găina stăteau oameni în cărucioare. În ziua următoare, toate ziarele scriau: „Alice Cooper smulge capul unei găini!”. Frank Zappa ne-a spus: „Să nu spuneţi nimănui că nu aţi omorât-o. Deşi vă spun că urăsc acest gest, credeţi-mă, de fapt, îl iubesc”. El a înţeles şi a iubit partea aceasta şocantă, terifiantă. Am început şi noi să înţelegem că cu cât şocam mai mult cu atât deveneam mai mari. Dacă puteam cupla acest lucru cu piese bune, deveneam de neoprit.
Reporter: Deviza voastră era „distracţie, sex, moarte şi bani”. Ce era atât de rău cu pacea, dragostea şi înţelegerea?
Alice Cooper: Erau pur şi simplu plictisitoare. Din punctul meu de vedere, muzica din San Francisco era plictisitoare. De exemplu, Grateful Dead. Era despre dragoste, să ne ţinem de mâini, să ne iubim unii pe alţii. Nouă ne păsa mai multe de maşini Ferrari, de blonde şi să fim la fel de zgomotoşi precum The Who.
Reporter: L-aţi întâlnit pe John şi pe Yoko la Toronto Pop în 1969. Cu ce aţi rămas în urma acelei experienţe?
Alice Cooper: Am fost foarte emoţionaţi. The Doors şi Frank Zappa au fost primii care ne-au luat sub aripa lor protectoare în L.A. The Beatles erau nişte sfinţi, erau standardul în rock’n’roll. Ne-am dat seama că dacă intrăm în această frăţie, trebuie să fim mai buni. De fiecare dată când scriam ceva care semăna cu o piesă Beatles, ne bucuram. Dar niciodată nu am fost ca ei. Eram o trupă hard-rock, şi dacă ne-am fi apropiat de cineva, ne-am fi apropiat de The Yardbirds, ei erau în zona progresivă.
Reporter: Bob Ezrin a avut o mare influenţă asupra trupei…
Alice Cooper: Bob a fost la fel de implicat ca şi mine în crearea imaginii lui Alice Cooper. Pe lângă implicarea în piese. Eighteen era un jam pe care ne făceam noi încălzirea, nu era nici măcar un cântec, şi Bob ne-a spus: „Acesta e un hit”. Şi noi l-am întrebat cum aşa, el ne-a spus să o simplificăm. I-a adăugat o bucată la pian, fapt care ne-a şocat pe toţi: „nu poţi pune pian într-o piesă Alice Cooper”. Dar el a făcut ceea ce a trebuit. După ce am ascultat prima dată Eighteen, pur şi simplu nu ne venea să credem!
Reporter: După ce show-urile voastre au devenit din ce în ce mai controversate, te-ai temut vreodată pentru viaţa ta?
Alice Cooper: Nu, pentru că beam prea mult. Ne simţeam indestructibili! Puteam să o ţinem aşa la nesfârşit, noapte şi zi, fără mâncare, fără să dormin. Atâta timp cât aveam bere, eram OK.
Reporter: Descrie o noapte în oraş pentru tine.
Alice Cooper: Locul nostru preferat în L.A. era Rainbow. Mergeam acolo în fiecare seară pe la 22.00. Cred că eu şi Bernie Taupin ajungeam primii, apoi venea Mickey Dolenz, şi restul care se aflau în oraş. Ocazional venea şi John Lennon, mai venea şi tânărul Bruce Springsteen, şi Lou Reed. Apoi aşteptam să vedem în ce vine costumat Keith Moon. Îmi amintesc că a venit îmbrăcat precum Hitler, Regina Angliei sau o cameristă franţuzoaică.
Reporter: După despărţirea de colegii de trupă, ai continuat cariera solo, dar problemele cu băutura au fost din ce în ce mai mari.
Alice Cooper: Da, dar am fost foarte productiv şi nu am întârziat niciodată. Niciodată n-am ajuns târziu la vreun interviu, n-am uitat versuri, nu mi-am ieşit din fire la vreun show tv. Nu aveam trăsăturile unui beţiv.
Reporter: Ţi-ai resuscitat cariera în perioada hair-metal. Cum priveşti acei ani acum?
Alice Cooper: Atunci aveam concerte şi trăiam din legenda lui Alice Cooper, dar nu vedeam nici un motiv pentru a intra în studio; nu simţeam că am vreo poveste de spus. Dar am observat că trupele făceau în sfârşit show, mă refer la formaţii gen Bon Jovi, Van Halen şi Motley Crue. De fiecare dată când auzeam un cântec care îmi plăcea, auzeam numele lui Desmond Child. Aşa că m-am întâlnit cu el şi am scris Poison şi albumul Trash! Dar apoi, în anii 1990 iar am simţit că nu mă mai interesează nimic până când m-am gândit să încerc ceva mai heavy, mai brutal, care s-a materializat în 2001 prin albumul Brutal Planet.
Reporter: Când va fi timpul să pui capăt?
Alice Cooper: Nu m-am gândit la asta. Dar dacă Alice Cooper este în oraş şi nimeni nu vine să-l vadă, atunci este timpul. Sau dacă nu mai suport să cânt aceleaşi piese, sau dacă Alice nu mai seamănă cu Alice, atunci este timpul să mă retrag. Doar că nu văd încă la orizont acest moment.
Reporter: Ai regrete?
Alice Cooper: Probabil crezi că mi-aş dori să nu fi fost un alcoolic şi să nu-mi fi pierdut acei ani, dar şi ei sunt parte din ceea ce sunt astăzi şi nu am cum să îi regret. În momentele în care pic într-o depresie sau pur şi simplu nu mă simt bine, îmi spun: „Ai învins deja cel mai greu demon, acesta e un fleac”. Simt că pot înfrunta orice.
Reporter: Ai vreo ambiţie?
Alice Cooper: Încă nu am fost nominalizat la vreun Grammy. Acesta cred că ar fi un lucru drăguţ. The Rock And Roll Hall Of Fame este la orizont. Mi-ar plăcea să scriu o piesă cu Burt Bacharach.
Sursa: Mojo Music Magazine, decembrie 2010
- EXISTĂ UMOR, SATIRĂ DE CALITATE! - aprilie 7, 2024
- DE 6 ANI ÎN FOC DE P.A.E. (3 APRILIE 2024) - aprilie 3, 2024
- Bookfest Timișoara 2024 - aprilie 2, 2024
