MOJO MUSIC MAGAZINE: LED ZEPPELIN – Page, Plant şi Jones vorbesc deschis despre trecut, prezent şi viitor

Articol tradus de Iulia Radu din Mojo Music Magazine februarie 2007

0
74

JIMMY PAGE-PĂSTRĂTORUL FLĂCĂRII

El a protejat întotdeauna cu mândrie moştenirea trupei. În 2007, când se pregătea să îi conducă din nou pe scenă, Jimmy Page a vorbit deschis despre trecutul, prezentul şi viitorul formaţiei Led Zeppelin, dar şi despre filmul care aproape i-a destrămat, The Song Remains The Same.
Reporter: În 1973, aveam Gimme Shelter al trupei The Rolling Stones, Don’t Look Back al lui Dylan şi Born To Boogie al lui Marc Bolan… Ce-şi propunea Led Zeppelin cu filmul său?
Jimmy Page: Filmele amintite de tine nu erau pe felia noastră şi nu au stat la baza realizării acestui film. Evident că filmul nostru nu era o premieră, dar l-am scos pentru că exista cerere. Toată lumea vroia să ne vadă şi pur şi simplu nu puteam răspunde tuturor, aşa că ne-am gândit că cei care nu au avut ocazia să ne vadă live în concert pot merge la cinema pentru a vedea unul din concertele noastre.
Reporter: În 1973, Led Zeppelin nu reuşise încă să câştige simpatia criticilor. Revista Rolling Stone avea numai cuvinte urâte la adresa voastră. Dar filmul The Song Remains The Same a dovedit cât de populari eraţi în America.
Jimmy Page: Chiar din primul moment în care am cântat în America, în 1968, Led Zeppelin a câştigat în popularitate pentru că spectatorii care veneau la concerte vorbeau foarte frumos despre noi şi îşi aduceau prietenii la concert. Presa nu ne-a susţinut deloc la vremea respectivă. Doar spectatorii. În primii doi ani am stat câte 6 luni pe an în America. Nu puteam să rămânem mai mult de 6 luni pentru că atunci ne-ar fi recrutat în armată şi ne-ar fi trimis în Vietnam. Aşa că după 6 luni ne întorceam acasă pentru că ideea de a cânta la chitară pe front nu ni se părea prea amuzantă. America a fost scena ideală unde să facem filmul. Când eram în State cântam chiar mai bine pentru că ne plăcea să ne dăm mari. (râde)

Reporter: Exista o competiţie adevărată cu The Stones sau The Who?
Jimmy Page: Trebuia să fii atent la ceea ce făceau ceilalţi, dar asta mai mult ca să fii informat şi nu neapărat pentru că vroiai să intri în competiţie (începe să râdă). Pentru că în momentul în care aflai ce fac celelalte trupe, îţi dădeai seama că Zeppelin vinde mai multe discuri, mai multe bilete la concerte şi cântă mai mult decât oricine altcineva. Aşadar, ce competiţie?
Reporter: Ce-ţi aminteşti despre concertele de la Madison Square Garden?
Jimmy Page: Am avut 5 seri sold-out acolo şi am filmat 3 dintre ele. Modul meu de a mă pregăti pentru filmare era să nu dorm câteva nopţi înainte.
Reporter: Am auzit o poveste potrivit căreia nu ai dormit 5 nopţi după încheierea turneului…
Jimmy Page: Da, îmi amintesc. Trebuie să înţelegi că a cânta în Led Zeppelin era visul oricărui muzician. Era… euforic. Noi cântam aproximativ 3 ore în fiecare noapte şi nu ai cum să scapi imediat de adrenalină. Probabil că muzicienii din alte trupe vă vor spune că se poate, dar noi, pentru a domoli adrenalina trebuia să petrecem în continuare. Şi nici nu-ţi dădeai seama când ai pierdut o noapte de somn. Nu eram singurul care stătea treaz nopţi la rând.
Reporter: Greşim dacă spunem că ai profitat de fiecare ocazie pentru a trăi viaţa la maximum?
Jimmy Page: Nu, deloc! Ha-ha! Nu vroiam să pierd nicio ocazie pentru a mă distra. Cine ar fi dorit să doarmă când erau atâtea lucruri interesante de făcut?! Trăiam viaţa din plin.
Reporter: Cum a fost la premiera filmului în New York?
Jimmy Page: Cred că fiecare avea o sticlă de brandy pentru că aveam mari emoţii. Îmi amintesc că sala a avut o reacţie extraordinară, dar eram conţienţi că trupa a mai evoluat în cei trei ani care trecuseră de la concertele de la Madison Square Garden. Cel mai mare regret al meu a fost că nu am putut controla calitatea sunetului.

Reporter: Cum erau relaţiile între membri trupei după vizionarea filmului?
Jimmy Page: Să spunem aşa: după prima vizionare a filmului şi după ce am văzut „secvenţele de fantezie” ale fiecărui membru al formaţiei, ne tachinam reciproc şi nu se mai putea supăra nimeni. Recunoşteam fiecare că uneori ne purtam prosteşte. Lucrurile încă mergeau între noi.
Reporter: În anul în care a apărut filmul The Song Remains The Same, trupele punk au numit Led Zeppelin un „dinozaur al muzicii”. V-a păsat în vreun fel?
Jimmy Page: Ne-am dat seama că există punk după ce a apărut filmul. Dar nu am dat atenţie atitudinii lor. Prin astfel de declaraţii ei îşi făceau reclamă. Cum privesc acest lucru acum? Păi, John Lydon (alias Johnny Rotten) a făcut un cover după Kashmir… (râde). Partea bună a acestei muzici este că avea o energie deosebită şi se întorcea la rock’n’roll. În 1977, eu şi Robert mergeam să îi vedem pe cei de la The Damned. Ne simţeam foarte bine, chiar dacă publicul îşi dădea coate şi ne privea ca pe nişte intruşi. Adevărul e că atunci când trupa The Damned începea să cânte… era absolut fantastic. Puteai simţi un zid de sunet care te presa de pereţii încăperii.
Reporter: Asta v-a făcut să vă doriţi să cântaţi din nou în cluburi? V-a făcut să vă gândiţi că poate Led Zeppelin a devenit prea mare?
Jimmy Page: Nu m-am gândit niciodată că Led Zeppelin a devenit prea mare. Am vrut să cântăm din nou în cluburi şi am şi făcut acest lucru. Dar era ridicol. Se blocau străzile, rămâneau foarte mulţi oameni pe afară…. Îşi pierduse tot farmecul… Prea mulţi oameni vroiau să ne vadă şi rămâneau pe afară… (face o pauză şi începe să râdă) Oh, Doamne, acum îmi dau seama cum sună tot ce am spus mai devreme…
Reporter: Cum aţi decis să faceţi această reuniune?
Jimmy Page: La începutul anului am decis acest lucru. În mai sau iunie am avut prima repetiţie doar să vedem dacă mai există vreo legătură între noi şi ne-am dat seama pe loc că nu a dispărut vraja. Entuziasmul pe care l-a adus Jason a fost extraordinar. Am cântat câteva piese Zeppelin cu John cântând la bas, la keyboards. Am încercat mai multe variante.
Reporter: V-a surprins interesul extrem de mare pentru reuniunea Led Zeppelin?
Jimmy Page: Păi, n-am crezut că nu o să vină nimeni la concert… În 2003, când am lansat DVD-ul, managementul şi casa de producţie au fost şocaţi să constate că există atâta interes pentru trupă. Mă aşteptam să existe cerere pentru bilete, dar nu credeam că cererea va fi atât de mare. E minunat să constat că Led Zeppelin mai înseamnă ceva astăzi pentru oameni.
Reporter: Şi… ce se va întâmpla în continuare?
Jimmy Page: Am suficient material pentru un album solo, dar nu am înregistrat nimic. O să mai aştept până voi lua o decizie finală. Mi-am pus toată energia în această reuniune. Îmi pare rău pentru oamenii care ar fi vrut să ne vadă împreună, dar care nu vor avea această ocazie. Dar în acelaşi timp îi înţeleg şi pe băieţi când spun că nu vor să susţină un turneu.

JOHN PAUL JONES-VIAŢA SECRETĂ A UNUI SUPERSTAR

John Paul Jones şi-a trăit viaţa departe de lumina reflectoarelor. Nici când era pe scenă nu îi plăcea să iasă în evidenţă. Cum s-a simţit tăcutul basist în 1994 când Page şi Plant au cântat împreună? „Trădat”, recunoaşte el. Şi acum? „Muzica ne-a adus împreună”, spune el zâmbind.

John Paul Jones: „Punctul forte al formaţiei Led Zeppelin nu erau piesele, ci interpretarea live”

Reporter: Cum erau relaţiile în trupă la început?
John Paul Jones: Am mai cântat cu baterişti buni, dar mi-am dat seama imediat că Bonzo e cel mai bun din lume. Era o bucurie să cânt alături de un baterist atât de muzical, ştia foarte bine ce are de făcut. Jimmy avea o privire globală, avea viziune, şi sigur că fiecare şi-a adus contribuţia. La început, scriam piesele împreună. Spre deosebire de alte trupe, punctul forte al formaţiei Led Zeppelin nu erau piesele, ci interpretarea live. The Who aveau piese. Astăzi, deşi au mai rămas doar doi membri din formula originală aproape că nu contează acest lucru în concerte. Dar în cazul Led Zeppelin, dacă vin alţii şi cântă piesele se pierde mult din emoţie, din show.
Reporter: Cum au evoluat lucrurile în trupă?
John Paul Jones: Robert a compus mereu piese, în plus, el era singurul care scria versuri. Nimeni altcineva nu făcea acest lucru. După unul dintre turnee, eu şi Bonzo am plecat la familiile noastre, iar în acest timp Page şi Plant au scris piesele pentru Led Zeppelin III, aşa s-a născut parteneriatul de compoziţie. Toţi patru eram foarte uniţi. Dar pentru că Jimmy şi Robert ieşeau mereu în faţă în concerte ei aveau cele mai multe fotografii. Robert îmi spunea mereu să ies în faţă, dar eu nu o făceam pentru că nu mai auzeam tobele. Îmi place să stau lângă baterist aşa că mereu stau mai în spate. E nevoie de contact vizual. Nici monitoarele de atunci nu mă ajutau prea mult. Dar la fel de adevărat este că nici astăzi, cu toată tehnologia de care beneficiem, mie tot îmi place să stau lângă tobe.

Reporter: Ai dat mai puţine interviuri decât Jimmy şi Robert. De ce?
John Paul Jones: Lor le place să vorbească. Oricum, soliştii aşa sunt construiţi, e treaba lor să vorbească. Şi majoritatea jurnaliştilor vroiau să vorbească cu ei, ceea ce pe mine nu mă deranja deloc. Nici Bonzo nu vorbea prea mult. Mă credeţi sau nu, era şi el timid.
Reporter: Este adevărat că în 1973 ai avut o discuţie cu managerul vostru Peter Grant şi ai ameninţat că vei părăsi formaţia dacă turneele nu sunt aranjate astfel încât să evite vacanţele şcolare? Chiar erai hotărât să pleci?
John Paul Jones: Probabil că da. În general nu ameninţ fără acoperire. Toată trupa era de acord că ar trebui să lăsăm un pic de spaţiu în timpul vacanţelor. S-a întâmplat de câteva ori să fiu împins în faţă pentru a vorbi cu managerul şi a exprima dorinţele trupei. Dacă nu o făcea altcineva atunci mă băgam eu.
Reporter: Vă temeaţi de Peter Grant?
John Paul Jones: Nu, deşi nu pot să vorbesc şi în numele celorlalţi. A avut dispute o dată sau de două ori cu Bonzo… Dar ştiam că are cele mai bune intenţii pentru trupă şi de cele mai multe ori avea dreptate. Eu nu vroiam să cauzez probleme trupei, dar nu vroiam să-mi pierd nici familia. La început aveam extrem de multe turnee. Eram cu toţii obosiţi, simţeam presiunea asupra noastră şi am ajuns într-un punct în care pur şi simplu nu mai puteam. Când m-am alăturat trupei nu credeam că vom rezista atât de mult, mă gândeam că vom sta în trupă doi sau poate trei ani şi apoi eu o să-mi văd în continuare de cariera solo şi voi scrie muzică de film. M-am gândit că o să fie amuzant, distractiv să fiu într-o trupă timp de câţiva ani şi simţeam nevoia să fac ceva distractiv din punct de vedere muzical, să cânt live, să compun alături de alţi muzicieni şi apoi să mă întorc la mult mai serioasa muncă de studio.

ROBERT PLANT – RĂZVRĂTITUL DIN ZONA COUNTRY

În timp ce Led Zeppelin se pregăteşte de cel mai mare show din 2007, ce caută solistul Robert Plant în Nashville alături de Alison Krauss?
Reporter: Când ai fost pentru prima dată la Nashville?
Robert Plant: În 1969. Lumea era foarte diferită atunci, iar compania în care eram eu nu era agreată de autorităţile locale, aşa că promoterii ne-au spus să stăm în hotel până la ora concertului. Aveam doar 20 de ani şi m-a impresionat absolut totul acolo, dar am fost şi intimidat. Oraşul avea un aer conservator. În Memphis avusesem un incident după ce, la începutul concertului, Primarul ne-a dat cheile oraşului, iar publicul a reacţionat într-un mod pe care poliţiştii nu l-au înţeles. Forţele de ordine au acţionat cu brutalitate asupra spectatorilor fapt care m-a determinat să am altercaţii cu poliţiştii. Aşa că la început am primit cheile oraşului iar până la finalul concertului eram arestaţi la domiciliu.
Alison Krauss: Am venit în Nashville pentru prima dată în 1983. Aveam 12 ani. Am mers la un concert de bluegrass şi pur şi simplu m-am îndrăgostit de acest loc.

Reporter: Amândoi aţi fost atraşi de muzica veche încă de tineri. Robert, reputaţia conservatoare a muzicii country te-a făcut să iubeşti mai mult folk-ul şi blues-ul?
Robert Plant: Un cântec este un cântec. Clasificările sunt nerelevante. Când eram tânăr eram mişcat de ceea ce auzeam. În Marea Britanie puteai asculta din country-ul american, pe Don Gibson sau pe Connie Francis sau pe Patsy Cline. Dar eu fiind bărbat am fost împins spre Howlin’ Wolf, Robert Johnson şi Elvis. Îmi plăcea şi vocea lui Don Gibson, dar după ce îi vezi şi îi asculţi pe Son House, Skip James şi Bukka White ţi se schimbă viaţa. Să învăţ cum să fiu masculin mi se părea mult mai interesant decât Connie Francis.

Reporter: Robert, re-editarea The Song Remains The Same apare în acelaşi timp cu albumul pe care îl lansezi alături de Alison. La ce te-ai gândit când ai revăzut acele imagini?
Robert Plant: Din multe puncte de vedere sunt încă surprins de energia şi de schimbul de forţe care avea loc în Led Zeppelin. Adică, uitaţi pentru o clipă de timpurile respective şi daţi atenţie impactului şi în special muzicalităţii dintre cei trei colegi ai mei. Pentru că uneori mă gândesc că eu am avut o contribuţie mai importantă în studio şi în compoziţie decât am avut pe scenă, live.
Reporter: Având în vedere că te-ai descurcat de minune când ai luat un interviu pentru revista Mojo trupei Def Leppard, ce l-ai întreba pe Robert despre reuniunea Led Zeppelin?
Alison Krauss: Cum e când auzi rifful şi începi să cânţi?
Robert Plant: Sunt în transă. Şi e ciudat… Sună foarte intens şi respect frumuseţea aceasta…
Alison Krauss: Te simţi ca şi când ai fi „acasă”?
Robert Plant: Da! Este spectaculos, puternic şi frumos… şi se întâmplă într-o singură seară!
sursa: Mojo Music Magazine 2007

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here