„Ne aflăm în fața unui geniu. Lucian Pintilie”

Articol de Monica Andronescu publicat în Ziarul Metropolis
„Eu am sentimentul că mă mut. Într-un alt spaţiu. Nu pot încă să-l definesc. E o nouă locuinţă. Toate amintirile strigă după mine să nu le uit.” Sunt cuvintele care încheie, ca un strigăt, volumul „Bricabrac” de Lucian Pintilie, pe coperta 4, ca o promisiune pentru universul nebun şi genial cuprins în cele peste 700 de pagini.
Festivalul Național de Teatru, 2017. Lucian Pintilie, alături de Marie France Ionesco – căreia îi dedică acest volum apărut într-o nouă ediție adăugită la Editura Nemira, în colecția Yorick – vine la ArCuB, la lansarea extraordinarei sale autobiografii: „Bricabrac. De la coșmarul real la realismul magic”. E o după-amiază de octombrie și mai sunt doar câteva zile până pe 9 noiembrie, când va împlini 84 de ani. Stă în față, pe primul rând, și-i ascultă pe Marina Constantinescu, Ion Caramitru și Victor Rebengiuc care vorbesc cu infinită căldură despre existența lui în teatru și în film. Își ascultă propria viață repovestită, amintiri din ani de mult trecuți, povești despre spectacole care pentru noi, astăzi, sunt istorie. Iar sala e plină de mulți oameni tineri, care în acest „Bricabrac” vor descoperi istoria unei lumi.
(…)
„Toate amintirile strigă după mine să nu le uit”, citește Marina Constantinescu vorbele lui Lucian Pintilie de pe coperta de la „Bricabrac”. „De fapt, această carte are un fel de muzicalitate, pentru că în toate descrierile, în toate micile intense amintiri și inventare, toate amintirile se strigă și pare că Lucian Pintilie nu a uitat absolut nimic. Cartea începe fabulos, cu el la un festival de film, văzând două colege pe plajă, era foarte cald, iar el stătea gol într-o cameră și deja era frământat de „Revizorul”. Ghemuit, frământat, atunci începe pregătirea „Revizorului”, scenă cu scenă.  Cartea mi se pare foarte valoroasă și prin felul în care el ridică complet cortina și îl poți intui și simți în modul cel mai concret pe Lucian Pintilie cu verbul lui plin de imagini, cu o imaginație atât de liberă, cu eul lui puternic, demn, foarte vertical.
(…)
La finalul acestei întâlniri, emoționat până la lacrimi, Lucian Pintilie se ridică în picioare și se întoarce spre sală. Mulțumește. Mulțumește de mai multe ori. Și apoi, cu greu, șoptește într-un microfon pe care i-l ține Victor Rebengiuc: „Să nu murim proști!” Și finalul din „De ce trag clopotele, Mitică?” se ivește reinventat atunci, pe loc, în sala de la ArCuB, în toată frumusețea lui grotescă…
Puteți citi articolul în întregime aici:
https://www.ziarulmetropolis.ro/ne-aflam-in-fata-unui-geniu-lucian-pintilie/