Nicu Alifantis, un povestaș al muzicii și un muzician al poveștii (22.10.2016)

Articol de Vlad Pârău, Sibiu
Sâmbătă, 22 octombrie 2016, am avut delectarea ca Nicu Alifantis să poposească și la Sibiu, prilej să îl putem vedea „pe viu”, deși îl cunoșteam din cântecele sale, din postările sale pe Facebook și din participarea sa de anul acesta la emisiunea „Psihologul Muzical„, unde a petrecut o noapte întreagă alături de ascultătorii de pretutindeni. Pretextul venirii la Sibiu, de această dată, l-au constituit postările feisbuchisite, adevărate mini-eseuri, pe care cantautorul și povestașul Nicu Alifantis le-a adunat într-o culegere cu titlul „Alifantis Face Carte„. Lansarea sibiană a cărții s-a petrecut, firește, într-o librărie de tradiție, care a împlinit recent 25 de ani de existență: Librăria „Humanitas – Constantin Noica”, situată  „pe centrul Centrului”, taman la mijlocul străzii pietonale din Centrul istoric al burgului.
Câteva zeci de oameni pasionați s-au adunat în jurul lui Alifantis la subsolul librăriei, pe sub boltele de cărămidă roșie, printre cotloanele cu cărți, într-un spațiu-tavernă care îndeamnă la poveste și visare, ba chiar la o ieșire din spațio-temporalitatea cotidianului. După cum el însuși a spus: „Sunteți puțini, dar buni!”, referindu-se la faptul că sala era plină, dar publicul era mai puțin numeros decât la un eveniment muzical. Nicu Alifantis nu a uitat să își aducă și instrumentele muzicale, oferind un mic recital, dar asta după lansarea cărții, după ce a povestit despre momentele și evocările ce stau la baza ei, după ce a răspuns întrebărilor și curiozităților din partea publicului. Totul s-a încheiat cu o sesiune de autografe (și fotografii), pe lângă cartea ce a făcut obiectul lansării găsindu-se de cumpărat mai multe cărți (Scrisori nedesfăcute, Șotron – cartea dedicată copiilor), mai multe C.D.-uri (Cântece de șemineu, Mozaic, Nichita, Madame mon Amour, Mitică Popescu) și chiar un disc de vinil (Cântece de șemineu). M-am făcut și eu cu un C.D. pe coperta căruia am primit următoarea dedicație: „Muzica este răspunsul la o întrebare care nu a fost pusă încă„. Sincer, cine cântă știe foarte bine lucrul acesta: cântecul tău e o afirmație „neîntrebată”, dar care stătea pe buzele tuturor celor ce se regăsesc în ea.
Să revenim, însă, la poveste, partea cea mai captivantă a întâlnirii… La întrebarea de ce multe dintre cântece valorifică poezii ale altora (Nichita Stănescu, Ioan Nicolescu, George Țărnea, Dinu Olărașu, Alexandru Andrieș ș.a.) și doar câteva dintre ele, poezii ale lui Nicu Alifantis, răspunsul a fost: „Sunt un mare consumator de poezie. Poezia mă cheamă și îmi cere muzica. Fiecare poezie are muzica ei. Dibăcia mea a fost de a o extrage„. Cu toate acestea, Alifantis scrie versuri, lucru vizibil în cărțile publicate, dar mărturisește că e greu să revii asupra propriului text la un moment ulterior celui al creației: „Descărcarea se întâmplă atât de mare și de intensă, încât a doua oară nu se mai poate„. Nicu Alifantis aparține zodiei Gemenilor: „I-am separat pe cei doi Gemeni din mine – unul e mai artist decât se cade pământeanului, iar celălalt, mai pământean decât ar trebui să fie artistul„. O posibilă explicație pentru delimitarea activității sale literare de cea muzicală. Artistul își amintește că prietenii au fost cei care l-au împins înainte, dându-i pe față laboratorul poetic intim ce ar fi riscat să rămână doar un schimb de trăiri între oameni cu suflete apropiate. În acest context îl menționează pe regretatul Valentin Nicolau care, în perioada când conducea Editura Nemira, i-a alcătuit o carte fără știrea lui, sărindu-i astfel în întâmpinare într-un moment de cotitură. „Un gest fabulos! Toți oamenii pe care i-am cunoscut au însemnat enorm de mult pentru mine. Am învățat de la ei, le mulțumesc că m-au băgat în seamă„. Artistul recunoaște, în glumă, și faptul că „Nu sunt atât de mare fan Alifantis. Mă ascult foarte rar, mă ascult greu. Mă plec în fața dvs. că aveți nervii necesari„. Însă e adevărat și faptul că artistul trebuie să își separe întrucâtva persoana de operă, Alifantis cel din „producțiile” sale devenind cu timpul ceva diferit de Alifantis-omul, poate o imagine îmbogățită prin trăirile publicului receptor. „Produsul capătă viața lui proprie și începe să o încurce pe a ta!„.
Nicu Alifantis a mai povestit și despre momentul „Cenaclul Flacăra” din viața lui, despre Florian Pittiș, Bob Dylan și viața de student. Studenție care, pentru el, nu s-a întâmplat la vârsta cuvenită, din cauza obtuzității și discriminării de care făceau uz anumiți factori de decizie din perioada comunistă. Inițial dorise să dea la Conservator în 1975 și a fost picat în două rânduri de către directorul de atunci sub pretext că n-ar avea ureche muzicală, motivul real fiind afirmarea lui în cadrul Cenaclului „Flacăra”, care, într-o epocă dominată de cenzură, îți dădea posibilitatea de a avea apariții la TV și la Electrecord (probabil privite dezaprobator de către cei „cu facultate” în muzică). Din acest motiv, o bună perioadă de timp artistul nu și-a mai dorit să continue cu studiile universitare, însă în 2007 a fost convins de prieteni să aplice pentru studii de licență în Management cultural în cadrul secției Teatrologie de la UNATC. Contextul este insolit, deoarece seniorul Alifantis a devenit student aproape în același timp în care fiicele sale erau la vârsta studenției. Mulți dintre colegii săi studenți îl credeau profesor și mulți dintre profesorii săi erau mai tineri decât el. Fapt care l-a  determinat mai abitir pe Alifantis să „dea în mintea copiilor”, având intenția declarată de a nu fi străin de niciuna dintre experiențele vieții studențești: a stat pe treptele facultății cot la cot cu-ai săi colegi, au mâncat împreună la cantină, au călătorit cu trenul în baza reducerii acordate prin „carnetul de student”. Experiențe pasionante pentru un suflet mereu tânăr care nu încetează de a se reinventa la orice vârstă! Vorba unei ziceri: Om sunt și nimic din cele omenești nu îmi sunt străine.
În 2010 a terminat studiile, dar și-a amânat lucrarea de licență din cauză că i s-a oferit posibilitatea să cânte în deschiderea concertului lui Bob Dylan de la București. Nicu Alifantis a luat această întâmplare ca pe o mare șansă, considerându-se un norocos că a putut „respira același aer cu marele Bob Dylan” (asta în contextul în care nu a putut „socializa” pe viu cu Dylan din cauza caracterului mai „rezervat” al acestuia și a condițiilor de securitate impuse de echipa lui). Discuția despre Bob Dylan a ocupat o mare parte din timp și datorită subiectului încă fierbinte al nominalizării artistului la premiul Nobel „pentru literatură” și a atitudinii non-conformiste pe care a afișat-o acesta. Nicu Alifantis punctează că Bob Dylan se află deasupra literaturii și a muzicii (ba chiar a societății – n.n.), el fiind un simbol al unor fenomene culturale și sociale prin care „lumea începea să-și dea mâna” și un model pentru mai multe generații (și pentru acea lume post-belică, pentru generația tinerilor „frumoși și liberi” născuți după a doua conflagrație mondială și care se revendicau anti-război și în dezacord cu nedreptățile de pe Glob – n.n.). Nicu Alifantis a dezvăluit anumite aspecte ce l-au surprins în preajma echipei lui Bob Dylan: instrumentele și dotările, faptul că artistul nu vine în Europa cu avionul, preferând călătoria pe apă, dorința lui de discreție/intimitate și regula că nu poți vorbi cu Dylan decât dacă vine el la tine, dar și simpatia pe care i-a arătat-o marele artist când l-a văzut cântând la ukulele. O personalitate complexă, cu un caracter atipic! Sau, mai simplu: Bob Dylan „el însuși”…
Mi-a plăcut naturalețea cu care povestea Alifantis, faptul că simte și exploatează subiectele care „fac carte”, lucru ce îl transformă într-un inegalabil povestaș, dar și felul în care răspunde și povestește ascultătorilor: simplu, echilibrat, cuprinzător ( doamnele ar adăuga: cuceritor). În partea muzicii life, mi-a plăcut la el tehnica impecabilă și starea de pace și seninătate pe care o transmite, dovadă că își trăiește cântecele și îi face pe cei prezenți să rezoneze cu emoția transmisă. M-a impresionat „Cântic di sărmăniță„, un cântec de leagăn în aromână pe care artistul l-a compus în amintirea bunicii sale, dar și cântecele de toamnă pe care le-a ales atât de inspirat în concordanță cu anotimpul de afară, deși artistul a evitat să cânte melodii de-ale sale foarte cunoscute, bazându-se pe intuiție și pe simțirea momentului. Nu a fost un recital amplu, însă a fost unul cuprinzător, urmat de promisiunea unui concert în toată regula pentru anul viitor la Sibiu.
Întotdeauna când urci treptele din subterana librăriei „Humanitas” ai sentimentul că te întorci de undeva din afara timpului. Constați câteodată că la intrare îți rămăsese pe retină lumina zilei, dimpreună cu imaginea ca de „carte poștală” a străzii pavate cu piatră cubică, mărginite de copaci, de case de epocă ce au „ochii orașului” în ferestrele din acoperiș, după care, la plecare, când urci treptele spre suprafață, te izbește imaginea ferestrelor înnegrite de bezna de afară și, abia atunci, recapeți noțiunea timpului care a trecut. Asta din cauză că acolo jos, în taverna literară, timpul și comuniunea umană capătă alte dimensiuni. Întâlnirea cu Alifantis s-a scurs ca un timp al păcii și al tihnei. Concluzia mea e că menirea artistului este de a scoate la iveală acea transfigurare senină, acea înduioșare luminoasă care se ascunde în fiecare om, dincolo de suprafețe, la palierul sensibilității. Dacă ai făcut să vibreze acea coardă ascunsă și oamenii să rezoneze cu Ideea, atunci te poți numi, cu adevărat și pe drept cuvânt, artist.
Nicu Alifantis nu e doar un artist al muzicii, el este un om care se povestește pe sine, aducând poezie muzicii, dar și multă muzică, povestirii. Adică, un Menestrel !