Oltenii se respectă între ei. Tribut Gabriel Cotabiță creat de Aurelian Temișan la Teatrul Național (28.04.2025)

aprilie 30, 2025

113

Mi-am început săptămâna în cel mai frumos mod posibil. Luni seară, am fost la Teatrul Național din București unde a avut loc un spectacol tribut Gabriel Cotabiță, „Nu-ți spun adio”. O spun din start că am apreciat din prima această idee. Așa că profit să îi felicit pe Aurelian Temișan și pe Andrei Tudor (care a fost pe scenă cu Cardinal Show Orchestra) pentru modul în care au pus în scenă acest spectacol și pentru că s-au gândit să o facă!

De ce să nu o recunoaștem?! În peisajul muzicii românești sunt extrem de rare astfel de momente. Nu avem cultura tributurilor pentru alți artiști români, sunt destul de puține albume tribut pentru muzicieni români pe piață și la fel de puține concerte tribut. Tocmai de aceea ideea unui astfel de eveniment trebuie să fie susținută și aplaudată.

M-am bucurat să văd sala mare a Teatrului Național plină ochi. Încă o dovadă că publicul are nevoie de astfel de spectacole. Show-ul a început la ora 19.40 și m-am bucurat să văd imagini rare cu trupa în care a debutat Gabriel Cotabiță, Redivivus, secvențe din Cenaclul Flacăra. A fost un colaj video foarte bine realizat cu secvențe din diverse perioade din cariera lui Gabi. Mi-a plăcut foarte mult cum a sunat orchestra, mi-a plăcut atmosfera de pe scenă și din sală. Ideea de a aduce pe scenă holograma lui Gabriel Cotabiță a fost foarte bună (m-aș fi bucurat ca imaginea să semene mai mult cu Gabi, dar asta e doar o opinie personală). Poate aș fi renunțat la dialogul ușor patetic dintre Aurelian și „Gabi”. Dar momentul acela a fost special, iar duetul Temișan – „Gabi” pe piesa „Ave Maria” a mers direct la suflet. Mă așteptam să vină pe scenă și Adrian Daminescu (pentru a reface trioul care ne-a încântat în urmă cu 10 ani, la spectacolul Chapeau de la Sala Palatului).

A fost o bucurie să o zăresc în public pe Angela Similea pe care nu o mai văzusem de ani buni. I-am mai văzut în sală pe Stela Enache, Silvia Dumitrescu, Marius Țeicu, Andreea Andrei și Ionel Tudor, Viorel Gavrilă, Nicolae Caragea și Mihai Alexandru.

Au urcat pe scenă (în calitate de invitați care au cântat în duet cu Temișan): Alexandru Anghel (au interpretat piesa „Niciodată, Niciodată”), Bodo (Proconsul) (au cântat „Cât de mult ca bărbat poți greși”), Mihai Pocorschi (cu un moment extrem de apreciat dedicat perioadelor Holograf și VH2, care a inclus piese precum „Umbre pe cer”, „Dacă n-ai iubi”, „Trece vremea”) și Grupul Acapella (au interpretat „Balada timidului etern”. Mi-ar fi plăcut să văd pe scenă și pe alți artiști cu care Gabriel Cotabiță chiar a colaborat de-a lungul timpului. Într-un fel, selecția invitaților speciali a părut făcută pe repede înainte, ceva de genul: „hai să vedem care e liber și poate să cânte”…

N-au lipsit din setlist cântece precum: „Raiul e pe pământ”, „Domnișoară, nu pleca”, „Nu-ți spun adio” (care a dat și titlul spectacolului), „Prima iubire și ultima”, dar și un colaj cu „Te chem adolescență”, „Poate că da, poate că nu”, „Convențional” și „Prizonier”. Recunosc, mi-ar fi plăcut să le ascult în întregime, nu pe repede înainte. Seara s-a încheiat cu „Noapte albastră”.

Fac o mică paranteză pentru că simt nevoia să explic un pic cum stau lucrurile în ceea ce mă privește… Deși mi-au plăcut multe dintre cântecele lui Gabriel Cotabiță, nu am fost niciodată fanul lui și nu i-am urmărit cariera cu foarte mare atenție. I-am recunoscut, însă, întotdeauna valoarea. Adică știam că este un artist extrem de important pe scena muzicală românească. Am avut ocazia să îl văd de câteva ori live și de fiecare dată m-a impresionat pentru că transmitea multă emoție. Închid paranteza.

Am simțit nevoia să vă spun aceste lucruri pentru că aseară, am avut o mică revelație. Mi-am dat seama cât de mult contează omul în artă. Există unii artiști (și nu sunt mulți) care își pun atât de mult amprenta pe cântecele lor, încât este greu spre imposibil pentru alți artiști să le interpreteze credibil (oricât de talentați și buni ar fi). De la modul în care frazează, la gestică, atitudine și timbru vocal, toate acestea se împletesc atât de bine cu cântecele lor și se lipesc pe retina sufletului ascultătorilor, încât e greu pentru un alt artist să le abordeze. Aurelian Temișan este un solist pe care eu îl apreciez foarte mult, dar și-a asumat o misiune extrem de grea. Am ascultat în concert câteva cântece care pentru mine au fost (aproape) prime audiții (poate mi-or fi trecut cândva pe la ureche dar nu bag mâna în foc). Mă refer la „Niciodată, niciodată”, „Cântecul șomerului (Ce bine-i de mine)”, „Încearcă”, „Stai lângă mine”. Ei bine, acestea au fost preferatele mele în interpretarea lui Temișan. Poate pentru că nu exista termen de comparație și m-am conectat ușor la modul în care le-a interpretat Aurelian. La piesele arhi-cunoscute eu nu am reușit să intru în starea necesară și să mă bucur pe deplin de ele. Temi nu mi-a transmis emoția necesară. Nu cred că e vina lui. Poate că acele cântece au prea mult din sufletul lui Cotabiță în ele și eu nu am reușit să separ lucrurile.

Una peste alta a fost o seară reușită, în care publicul a aplaudat în picioare, a cântat refrenele îndrăgite, s-a bucurat sincer să revadă compozitori și soliști iubiți. Sper ca astfel de evenimente să devină o obișnuință pentru că avem nevoie. Nu trebuie să așteptăm să moară artiștii, ar fi de preferat să profităm cât timp sunt în viață. Felicitări organizatorilor și artiștilor care au urcat pe scenă!