PUBLICĂM ÎN AVANPREMIERĂ

iulie 29, 2015

211

Am primit de la Ilie Stoian şi publicăm acest material inedit cu amintiri despre viaţa de turneu dinainte de ’89.

Bag seamă că, mai nou, se poartă amintirile, în rândul prietenilor mei din lista Fb. E frumos. Dar, ce mă cam sâcâie pe mine, este faptul că adevărul e ușor ocolit; lumea nu vrea să își amintească și despre lucrurile urâte. O înțeleg, pe lumea asta, dar nu înseamnă că eu trebuie să fac la fel, pentru că imaginea ar fi incompletă. Așadar, iată, vă povestesc o parte dintre amintiri, pentru a vedea cum era, cu adevărat, viața în turnee, în anii 80. Rândurile le-am scris la cererea lui Adi Ordean, acela care m-a rugat să contribui la o carte autobiografică pe care o va publica atunci când va crede de cuviință. Fie și dacă veți citi rândurile de mai jos, vă veți da seama că volumul lui Ordean va fi extraordinar de interesant. Până atunci, mulțumiți-vă cu o avanpremieră de la mine. Așadar, iată:
De ce? Iată de ce!

De fapt, lumea nu știa și nu știe nici acum, cum era cu adevărat. Omenii veneau la sală, vedeau concertul, aplaudau, unii veneau în culise după autografe, dădeau flori, plecau. A doua zi, dacă erai văzut pe stradă, reacțiile erau după mintea și felul fiecăruia: unii veneau să te felicite, alții doar îți zâmbeau, alții, mai timizi, păreau indiferenți, unii chiar erau indiferenți, dar mai erau și unii care se uitau la tine ca și când ar fi spus: ” ‘Ți-ai dracului dă artiști, ați venit voi, în orașul meu, să faceți pe deștepții!”, deși, tu nu făceai altceva decât să bei o cafea, stând liniștit pe terasa unui restaurant. Iar, astfel de reacții dureau cel mai mult, în primul rând pentru că aproape nimeni nu știa cum era cu adevărat să fii muzician rock, sau folk, în România, nu știa cât de greu îți este, cât de greu ne era.

În fond, de ce făceam, noi, tot ceea ce făceam? Care era motivația noastră? Răspunsul era simplu: asta ne era menirea. Dar, pentru organizatorii de concerte și turnee, motivațiile erau cu totul altele. La nivel general, nici atunci nu se cunoștea faptul că instituțiile de cultură erau obligate să se autofinanțeze, primind din ce în ce mai puțini bani de la buget. Cu alte cuvinte, într-o societate comunistă, atât teatrele, filarmonicile, casele de cultură etc. erau obligate să folosească ”șmecherii” economice pur capitaliste, pentru a-și asigura banii de salarii sau, să spunem, banii de motorină pentru centrala termică sau pentru autocar.

Pentru noi era și mai și. Având statut legal de artiști liber-profesioniști, fusesem nevoiți, înaintea primirii Atestatului pe care îl obțineai în urma unor examene periodice, să semnăm negații pe repartițiile pe care le primisem după terminarea studiilor, pentru ”încadrarea în muncă”. Iar, în mod aberant, unii dintre noi am fost nevoiți să dăm degații și ep diplome! Ca urmare, depindea de fiecare în parte să își găsească spectacole. Iar, spectacolele le obțineai în funcție de cât de bun erai, ca artist, dar și de legăturile pe care le aveai. În plus, potrivit legii, cu toții eram membri ai Asociației Oamenilor de Teatru și Muzică (ATM), condusă de actrița Dina Cocea, acolo unde ne plăteam contribuția la pensie și asigurările sociale. Ce mai tura-vura, eram niște capitaliști, într-o țară comunistă, adică, pentru unii oficiali ai sistemului, niște paria.

Iar, dacă am adus vorba despre ”legături”, desigur că era un mare avantaj să fii alături de Roșu și Negru, de Liviu Tudan, acela care conducea totul. În fond, pe bună dreptate și pe bun merit, el moștenise de la Nancy Brandes o marcă de mare prestigiu. El răspundea de totul și de toți și, la o adică, în capul lui s-ar fi spart borcanele. Oricum, cariera îi era cu mult mai veche decât a multora, fiind cunoscut de oricine din România, la nivel de director de teatru sau casă de cultură, dar și de autorități. Cu siguranță, era o mare vedetă, iar Roșu și Negru era o garanție, la fel cum era și Dida Drăgan.

Spun toate lucrurile acestea pentru a se înțelege mai bine mecanismul organizării unui turneu. Așadar, fiind nevoite să se autofinanțeze, instituțiile de cultură din România organizau și acțiuni colaterale. Invitațiile erau transmise lui Tudan și Dorian Ciubuc, inginerul de sunet și impresarul neoficial al formulei noastre de spectacol. Desigur, Liviu era acela care decidea, finalmente, totul. Dosarul turneului care avea să fie organizat cuprindea: titlul concertului (care trebuia să fie în linia propagandistică a vremurilor, pentru că, altfel, nu ar fi fost aprobat), repertoriul fiecărui artist, programul pe ore al fiecărui concert, situația cazărilor, numărul de bilete puse în vânzare, sumele care trebuiau plătite artiștilor, cheltuielile de transport, macheta afișului etc.

Apoi, dosarul era înaintat la Consiliul Culturii din județul organizatorului local, fie el teatru, filarmonică, sau casă de cultură. Se putea întâmpla ca un turneu sau un concert să nu fie aprobat. Se putea întâmpla ca turneul să fie aprobat, dar să nu se aprobe tipărirea afișelor; nu se cădea ca, în orașul X, să apară pe pereți afișe pe care scria ”Concert Rock”, au gândit de câteva ori niște idioți! În asemenea situații, se mâzgăleau niște coli care erau puse la avizierul stradal al locului în care urma să cântăm, lucru de ajuns, de fapt, pentru că informația se răspândea imediat, sălile fiind mereu pline.

Dar, erau și interdicții clare, iar astea erau decise direct de la nivelul Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ele se aplicau în perioadele în care se organizau Conferințe Naționale ale PCR iar, când venea vremea unui Congres al partidului, în luna ”mărețului eveniment” era interzis orice spectacol cu muzică rock. Românii nu trebuiau să asculte în acea lună decât cântece patriotice semnate de un George Grigoriu, Marius Țeicu, sau alții ca ei! Cu timpul, lucrurile deveniseră din ce în ce mai dificile, aprobările dându-se tot mai greu. Oricum, constatasem o diferență clară, în rău, a modului în care responsabilii comuniști tratau muzica rock, în anii ’80, față de anii ’70, când mi-am făcut propriile turnee cu fostul meu grup, Progresiv ABC. Dar, mai ales după iarna cruntă din 1984, în care Ceaușescu a decis printre altele reducerea programului de televiziune la doar două ore pe zi, organizarea unui turneu cu muzică rock și folk era o adevărată aventură. Și totuși, Tudan și Dorian reușeau, pentru că lumea voia să o asculte pe Dida, voia să asculte ”Alfabetul”, ”Fabula” lui Adi Ordean, sau, de ce nu, ”prostiile” mele și ale lui Basarabeanu!

Locuri și distribuții

Bineînțeles, pe băieți îi știam dinainte, fie și pentru că eu și trupa mea, Progresiv ABC, repetam la Ateneul tineretului, din București, acolo unde mai repetau, la sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80 Roșu i Negru sau Iris. Însă, î 1982, am făcut primele turnee alături de Roșu și Negru, după ce trupa mea ”s-a spart”. Mergând totul bine, în vara lui ’83 m-am trezit cu un telefon de la Dorian Ciubuc: ”Ilie, te roagă Liviu să vii mâine până la sală, că vrea să discutați ceva.” A doua zi, ajuns la Clubul APACA, acolo unde, la subsol, își aveau sala de repetiții, i-am găst pe toți. Liviu a început direct:

”Uite, Ilie, ne-am gândit să facem o formulă de spectacol pe care să o vindem în turnee, o formulă care să dureze câțiva ani și care să aibă cap de afiș pe Dida Drăgan, noi, iar, pentru deschidere, îți propunem să vii tu, să acoperi cam 25, 30 de minute. Accepți?” ”Sigur că da!”, am răspus, chiar dacă asta însemna să îmi dau demisia de la T4, Casa de Cultură din București la care lucram, locul care, după desființarea Clubului de la Ora 7, în 1981, devenise centrul mișcării rock din România, și chiar dacă, prin alăturarea de Roșu și Negru, reveneam în zona oarecum nesigură a permanentului provizorat material pe care îl oferea viața de artist profesionist. Apoi, Liviu a adăugat: ”Uite, în trupă a venit și Adrian Ordean, și pornim cu toții la treabă”. Iar, ”toți”, însemnau: Didina, Dorel Vintilă Zaharia-Baba, la tobe, Florin Ochescu, chitară, Adi Ordean la chitară, Tudan, la bass și voce, și eu. Peste trei luni, la propunerea mea, ni s-a alăturat actorul Alexandru Basarabeanu-Basu.

Perioada plină începea în septembrie și dura până la finalul lui mai, adică, aproape cât o stagiune de teatru. Vara, erau câteva deplasări bătute în cuie: Serbările Mării și Serile de Muzică și Poezie, ambele la Costinești, acestea fiind organizate de Comitetul Central al UTC, prin Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România și Biroul de Turism pentru Tineret. În opoziție calendaristică, prezența la Serbările Iernii era de la sine înțeleasă.

Tot vara, se organizau concerte pe stadioanele care, pentru a fi umplute cu spectatori, era necesară mărirea serioasă a distribuției. Așadar, alături de Roșu și Negru, Dida Drăgan, de mine și de actorul Alexandru Basarabeanu-Basu, erau aduși actori de la Revistă (Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Nicu Constantin, Puiu Călinescu, Jean Constantin, Cristina Stamate etc.), cântăreți de pop și muzică ușoară (Aurelian Andreescu, Ileana Șipoteanu, Cristina Ciubuc- soția lui Dorian, Laurențiu Cazan etc.), echipe de cascadori care făceau deliciul publicului, ba chiar și echipa de ”modele” a Zinei Dumitrescu, ele încropind pseudo-prezentări de modă. Când și când, la spectacolele de pe stadioane sau la cele de la mare, impresarii introduceau în formulă invitați speciali, cum ar fi: Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin, Cristian Țopescu sau Cristian Vintilă, ei având regizate mici interviuri pe teme sportive, derulate în fața publicului.

Se putea întâmpla, destul de rar, ca în concertele de pe stadioane să fie și folclor. O dată, organizatorul local l-a adus pe Ion Dolănescu, nebunia fiind totală. După spectacol, am rămas crucit când am aflat că, pentru doar 20 de minute de cântat, Dolănescu fusese plătit cu 10.200 de lei, o sumă enormă, la vremea aceea. Ce-or fi însemnat și cei 200 de lei, nu voi ști vreodată! Probabil, banii de benzină. Suma nu am aflat-o de la Dorian, ci de la impresarul local și, privind retrospectiv, mi se pare justificată, ținând cont că pe stadion erau cam 40.000 de spectatori plătitori, pentru că, pe atunci nu exista concert fără bilet plătit. Recunosc, și eu, la acel spectacol, am primit destul! În rest, într-o vară, nu făceam decât două sau trei turnee.

Prin 1985, Rapsodia Română a încheiat o înțelegere cu Roșu și Negru, tot în sensul autofinanțării. Așadar, spectacolele noastre urmau să fie jucate în turnee organizate și de ei, aproape lunar, formula fiind completată cu Mircea Baniciu, la cererea celor de la Rapsodia. Dar, desigur, eu puteam pleca și în turnee organizate de alții, după cum, separat, puteam participa și la alte spectacole sau turnee, în perioadele de pauză, aceasta fiind una dintre înțelegerile noastre, de interior. Dar, potrivit celor convenite, pritoritară era colaborarea cu Roșu și Negru, în formula amintită mai sus.

”-Mai greu decât pe șantier, tovarășe?
-Da, mai greu!”

Cum spuneam, din septembrie începea activitatea în forță. Puțini ar crede că, după o zi de spectacole puteai fi mai obosit decât un muncitor de pe șantier. Fiecare turneu se derula aproape după același tipic: Plecările se făceau de la Clubul APACA, unde era sala de repetiții. Dacă turneul era de mari dimensiuni și dacă în program erau concerte în săli de sport, plecam cu un autocar și un TIR, pentru echipamente. Dacă deplasarea era mai scurtă, sau cuprindea doar concerte în săli mici, șoferul și echipa tehnică demontau scaunele din jumătatea a doua a autocarului, iar, în spațiul eliberat, se încărca necesarul de echipament.

Ajunși în primul oraș, toată lumea, mai puțin Dida și Tudan, trecea la descărcarea instalațiilor de sunet și lumini, celebre fiind și acum boxele de bas, stâlpii pentru priectoare și lăzile de cabluri ale trupei, prin dimensiunile și greutatea lor. Când era nevoie, însă, Liviu punea măna la cărat. Uneori, lucrurile mergau mai ușor, fie pentru că organizatorul local aducea ajutoare, fie pentru că, tineri din public veneau înainte de concert să ajute, fiind răsplătiți cu intrarea fără bilet, la spectacol. Erai fericit, dacă, de la camion, aveai acces direct în scenă, deși, nu o dată, se putea întâmpla să cari toate ”sculele” pe scări.

Cea mai nenorocită dintre săli era aceea a Casei de Cultură a Sindicatelor din Pitești. Nu-i vorbă, clădirea și sala erau deosebite, dar fusese proiectată cu lift pentru echipamente și decoruri. Numai că, după cum ni s-a povestit, spre finalul executării construcției, ”aflat într-o vizită oficială de lucru în județul Argeș”, Nicolae Ceaușescu, în maaaare înțelepciunea lui, văzând devizul, a tăiat banii de investiții pentru lift: ”Ce le trebuie, lift, tovarăși!? Dacă e Casa sindicaliștilor, înseamnă că e a oamenilor muncii, iar oamenii muncii sunt puternici!” Doar că, s-a întâmplat din când în când ca ”oamenii muncii” să fie Liviu Tudan, Adi Ordean, Florin Ochescu, Dorel Vintilă Zaharia, Dan Creimerman, Ilie Stoian, Alexandru Basarabeanu, Dorian Ciubuc, Paul Popi, Adrian Drăghescu și Pino Hinodache, ultimii patru fiind echipa tehnică de bază. Iar, într-una dintre dăți, după ce au cărat pe scări lăzile mai mici, scena fiind situată cam la etajului III, mai sus numiții ”oameni ai muncii” s-au gândit ca restul echipamentului să fie ridicat prin trapa în care ar fi trebuit să fie liftul interzis de Ceaușescu, totul urmând să fie făcut cu un scripete și un cablu metalic, atârnate de podul scenei la vreo 30 de metri înălțime.

Zis și făcut! Lăzile au fost bine ancorate și urcate iar, când a venit rândul stâlpilor de lumini, aceștia au fost legați și ei, ultimul care a verificat legăturile fiind Tudan. Băieții au început să tragă de cablul care s-a rupt, totul prăbușindu-se, tonele de oțel trecând milimetric pe lângă Tudan, acela care abia a apucat să se dea la o parte. Cu siguranță, Liviu ar fi murit, și, la fel de sigur, cu toții am fi intrat în pușcărie, drama fiind considerată accident de muncă. Acum, cineva ar putea întreba: „Bine, dar mașiniști ai sălii nu erau?” ”Poftim!?” Am răspunde noi.

După ce totul era dus pe scenă, fiecare trebuia să își aibă grijă de propriul echipament, de propriile instrumente. Urmau probele de sunet și lumini iar, mai apoi, tehnicienii făceau ultimele aranjamente. Noi, artiștii, ne pregăteam de spectacol. Ei bine, după tot acest efort, trebuia să ne producem în fața publicului la cel mai înalt nivel! În fiecare zi erau câte două concerte, iar, uneori, aveam câte trei. Se putea întâmpla să avem chiar și două concerte în aceeași zi, în săli de sport. Când aveam ”pendel”, adică, primul spectacol într-un oraș, iar cel de-al doilea, în alt oraș, era crunt! Și, după o astfel de zi, ca și când n-ar fi fost de ajuns, urma finalul apoteotic: După concerte, totul trebuia demontat și încărcat în TIR!

Noaptea, la hotel, cădeai rupt de oboseală. În primele zile de turneu părea mai ușor, starea de spirit era mai bună. Dar, pe măsură ce zilele treceau, oboseala și nervii se acumulau în așa măsură, încât, ajunși acasă, nu ne doream altceva decât să dormim.

Moment de ”răsfăț”, marca Adrian Ordean

Fiecare spectacol începea cu Alexandru Basarabeanu, acela care făcea prezentarea generală, invitându-mă, ulterior, în scenă. Programul nostru dura între 30 și 40 de minute, alternând câtecele compuse de mine, cu programul lui actoricesc din care nu lipseau autori precum: Marin Sorescu, Nazim Hitmet, Caragiale, Vasile Voiculescu, Eminescu, Miron Radu Paraschivescu etc. În timp ce el recita ”Trebuiau să poarte un nume”, a lui Sorescu, eu îl susțineam cântând la vioară Balada lui Ciprian Porumbescu. După noi, intrau băieții de la Roșu și Negru, aceia care rupeau ritmul și dinamizau totul, mai ales când Liviu avea chef de joacă și intra în dialog muzical cu publicul, ademenindu-i la joacă și pe ceilalți, din trupă: Adi Ordean, Florin Ochescu, Dorel Vintilă-Baba sau basiștii care aveau să cânte cu ei în acei ani: Mircea Marcovici, Gabi Nacu (pentru o perioadă scurtă, acoperind partea de chitară), sau Dan Creimerman.

Momentul de ”răsfăț” maxim și de veselie era acela în care Adi Ordean cânta ”Fabula” (Șoricelul); încă de la primele note, toți cei din sală se ridicau în picioare, dansând și aplaudând. Desigur, deosebit de așteptat era recitalul Didei Drăgan. Simpla ei intrare în scenă impunea. Iar, când cânta ”Blestemul” Mariei Tănase, toată sala amuțea, primind la final minute întregi de aplauze și ovații. Finalul concertului mai aducea încă două cântece: de regulă, ”Alfabetul”, uneori și ”Mistreated”-Deep Purple, iar cortina se trăgea după ultima piesă, ”Runaway”, a celor de la Slade, piesă pe care Liviu țopăia de zor, invitându-ne în scenă și prezentându-ne încă o dată pe aceia care fusesem înainte: eu, Basu, Baniciu (când era cazul), și Dida, urmând prezentarea colegilor din trupă. După ultimul acord, ne aliniam, și, la fel ca la teatru, ieșeam la rampă, mulțumind publicului.

Am dat toate aceste informații pentru a se înțelege că spectacolul nostru era de o înaltă ținută artistică. Nimeni dintre noi nu înțelegea să coboare ștacheta, nici din punct de vedere al interpretării și nici din acela al repertoriului. Și cred că tocmai asta ne individualiza, între celelalte formule de concert care se vehiculau în România, în acei ani. Mereu s-a făcut apel la bunul gust și, implicit, la bunul simț artistic, și, niciodată, nimeni nu a apelat la vulgarități sau lucruri ușurele, pentru a obține un succes facil. Era greu, dar era frumos, iar aplauzele erau meritate din plin!

Puteţi citi textul în întregime pe pagina de Facebook a lui Ilie Stoian:
https://www.facebook.com/notes/ilie-stoian/via%C8%9Ba-de-turneu-%C8%9Bi-ai-dracului-d%C4%83-arti%C8%99ti/1005070266194282