SCENA ROMÂNĂ DE JAZZ ANTE- & POST-1989 (I)

Articol de Virgil Mihaiu publicat în Arta Sunetelor

iunie 28, 2020

223

Istoria jazzului nostru postbelic, până în 1989, a avut un caracter quasi-miraculos. Îmi amintesc cum, în timpul festivalurilor de la Costinești, când ne mai întâlneam pe la plajă cu protagoniștii, Johnny Răducanu își exprima adeseori uimirea că așa ceva era posibil. În timp ce societatea noastră se destructura sub acțiunea nocivă a totalitarismului, în enclavele unde genul se mai putea cânta live (pe lângă amintitul festival de pe litoral, existau și cele de la Sibiu, Brașov, Cluj, Iași, Timișoara, Galați, Satu Mare etc.) jazzul era interpretat cu dăruire și sinceritate. Evident, carențele de informare se resimțeau la nivelul întregii noastre societăți, însă muzicienii și spectatorii direct implicați făceau tot posibilul să le diminueze efectele. Ca atare, în 1983, când mi s’a cerut din partea redacției Jazz Forum (organul Federației Internaționale de Jazz, editat la Varșovia) să concep un panoramic al scenei române de jazz, nu m’am simțit deloc complexat. (Scena jazz 1 1) Aveam în minte excepționalele realizări ale „părinților fondatori”, din prima generație ce reușise să confere jazzului nostru un salutar caracter autohton: Richard Oschanitzky, Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Jancsy Körössy, Dan Mândrilă, Marius Popp & comp. În acest domeniu, sincronismul estetic anvizajat de Eugen Lovinescu s’a manifestat oarecum de la sine, în pofida prohibițiilor din sinistra epocă stalinistă. (Scena jazz 1 2)De altfel, dacă în statele ce urmau să devină nucleul UE jazzul era supus unui proces ceva mai estompat de „europenizare”, în schimb în Scandinavia, Iberia sau țările central-estice de pe Vechiul Continent se re-afirmau trăsături originale, nutrite din surse ce-i inspiraseră cu câteva decenii în urmă pe Edvard Grieg, Alexander Scriabin, Manuel de Falla, Jean Sibelius, Igor Stravinsky, Antonín Dvořák, Karol Szymanowski, George Enescu, Béla Bartók, Leoš Janáček, Serghei Prokofiev, Dmitri Șostakovici ș.a.m.d.

Odată cu recucerirea libertății de expresie, tot ceea ce fusese perceput ca fruct interzis a fost asaltat și exploatat la maximum. Paradoxal, jazzul ajunsese să aibă la noi o expunere în mass-media cel puțin egală, dacă nu superioară (proporțional!) celei din țările occidentale. Festivalurile de jazz proliferau, iar – în flagrant contrast cu asceza din anii 1980 – ele erau promovate și chiar înregistrate de către posturile radio-TV, aflate în creștere exponențială. Pe de altă parte, la fel de rapid ca în fotbal, a început și hemoragia de talente muzicale.

Judecând din perspectiva celor trei decenii post-totalitare, aș enumera printre câștiguri, în primul rând, abundența festivalurilor. Deși etern bântuite de aprehensiuni financiare, unele dintre ele au atins cote valorice compatibile cu criteriile de maximă exigență. Aci rolul directorilor-fondatori s’a dovedit a fi decisiv. Arhetipală în acest sens rămâne devoțiunea cu care regretatul profesor Nae Ionescu re-inventase și consolidase, între 1974-1991, festivalul de referință de la Sibiu (după primele trei ediții, ținute la Ploiești în condiții confuze). În consens cu acel radios model au acționat mai apoi Marius Giura, la edificarea Festivalului de la Gărâna, Sergiu Doru la Castelul Bran, Cristian Moraru la Biserica Lutherană din București, Johnny Bota la Filarmonica din Timișoara, Anatol Ștefăneț la cea din Chișinău, echipa ARCUB în centrul capitalei, Maria Pușcaciu și Michael Crețu în frumosul Teatru Maria Filotti din Brăila, Silviu Scrob cu Festivalul Mozaic de la Sibiu etc. Deși de o anvergură valorică mai redusă, nu pot fi ignorate succese punctuale înregistrate la Iași, Brașov, Cluj, Satu Mare, Tulcea, Baia Mare, Târgu Mureș, Ploiești, Oradea, Craiova, Vama Veche, Miercurea Ciuc, Deva, Focșani, sau chiar în locații improbabile, de genul Smida sau Sângeorz Băi etc. Cum era de așteptat, și activitatea concertistică a cunoscut un avânt, animată fiind de impresari precum Voicu Rădescu, Alex Vasiliu, Gavril Țărmure, Valerian Mareș, Dragoș & Răzvan Bâscă, Mircea Streit, Dan Hornoiu, Jenny Brăescu, Ciprian Moga, Simona Maxim, Gheorghe Molnar, Vlad Mateescu, Bogdan Roșca, Laura Orian, Mircea Toma, Mircea Buteanu, Mihai Hristu, Maria Pușcaciu, Eddy Keller, Alexandru Șipa, Simona Giura, Simona Hodoș, Claudia Both, Lucian Sabados, Jozsef Demeter, George Staicu. E plăcut de știut că lista acestora poate continua…

Un al doilea element pozitiv, prin comparație cu situația anterioară anului 1990, este apariția unor nuclee de studiere a jazzului la nivelul învățământului superior muzical. Cum era de așteptat, ele ființează sub benefica egidă a instituțiilor de specialitate din București, Timișoara, Iași, Cluj. În pofida precarității resurselor material alocate acestor mici „claustre”, acolo s’au format/perfecționat numeroși muzicieni dedicați genului. În fond, conform habitudinilor locale, totul a fost posibil prin devoțiunea câtorva oameni dispuși să-și dedice energiile unui nobil scop. Am publicat deja în Arta Sunetelor o relatare despre cum s’au petrecut lucrurile la Cluj, dar e plăcut să-mi reamintesc: Academia Națională de Muzică G. Dima a beneficiat, în ultimii ani ai secolului trecut, de atitudinea deschisă spre noi orizonturi estetice a rectorului Alexandru Fărcaș și a echipei sale. Avusesem onoarea de a fi cooptat într’un grup consultativ, menit să argumenteze modalitățile prin care putea fi atins dezideratul includerii jazzului în programa universitară. Pe lângă vechi combatanți ai vieții jazzistice clujene – dr. Ion Pitty Vintilă, Iosif Viehmann (fondatorul Clubului de Jazz de la Casa de Cultură a Studenților), prof. Grigore Pop (șeful catedrei de percuție de la Academia de Muzică), Stefan Vannai (liderul big band-ului celor mai tineri muzicieni, Gaio, fondat în 1982 și activ până în zilele noastre) ‒ la reuniunile preliminare au participat și doi dintre principalii corifei ai jazzului bucureștean și național, Florian Lungu și Mircea Tiberian. Prin acțiunea concertată a comilitonilor din acel conclav (cărora li s’au alăturat compozitorul Cristian Misievici și pianistul Alex. Melac), reveriile noastre au devenit realitate: Modulul de Jazz fu inaugurat la Cluj în anul 1997. Sub asemenea onorante auspicii am reușit să-mi încep Cursul de Estetica Jazzului, pe care l-am susținut, cu consecvență transilvanică, până la izbucnirea pandemicei pandalii din 2020 (scriu textul de față chiar în perioada de claustrare impusă de autorități, absolutamente antagonică spiritului jazzistic). Grație conduitei comprehensive a urmașilor în funcția de rector ai regretatului domn Fărcaș – autenticii oameni de muzică și de bine Aurel Marc, Adrian Pop și Vasile Jucan ‒ această structură, pe cât de mică (și de subfinanțată) pe atât de inimoasă, și-a continuat activitatea până în prezent. În ultimii ani i s’au alăturat înzestratul compozitor-dirijor Răzvan Metea, fondator al orchestrei Bigg Dimm a’Band, și versatilul pianist-improvizator-lector Dima Belinski. În cazul celorlalte centre ale învățământului nostru de jazz, rolul fondatorilor s’a dovedit a fi decisiv: Mircea Tiberian la București, Romeo Cozma la Iași și Johnny Bota la Timișoara. Cel din urmă a reușit chiar să înființeze o eroică primă Facultate de Jazz, numită Richard Oschanitzky (în cadrul Universității private Tibiscus din capitala Banatului), care a funcționat timp de câțiva ani la începutul secolului XXI.

Legende foto: 1. Cvintetul de jazz București – solistă Aura Urziceanu; Richard Waldemar Oschanitzky; 3. Eugen Gondi.

SCENA ROMÂNĂ DE JAZZ ANTE- & POST-1989 (II)

de Virgil Mihaiu

<Legendele fotografiilor: 1. Nicolas Simion; 2. Elena Mîndru / Sabin Pautza; 3. Ion Baciu Jr.; 4. Decebal Bădilă şi Marius Preda.>

În privința creatorilor de jazz din arealul românesc, situațiunea a devenit mai difuză, pe măsură ce viitorul Umanității și al Planetei e tot mai inscrutabil. Lucrând timp de trei decenii printre viitorii practicanți profesioniști ai artei sunetelor (în cadrul Academiei Naționale de Muzică din Cluj, ce și-a aniversat centenarul în 2019), mi-am ranforsat convingerea că resursele de talent ale României și Basarabiei își vădesc în continuare vitalitatea. Paradoxal însă, debușeurile prin care se pot manifesta public muzicienii de jazz (nu doar în spațiul culturii noastre) sunt fie stagnante, fie chiar în curs de diminuare. Bombardamentul informațional sufocă luciditatea, instaurează relativismul axiologic, induce deruta atât printre cei care trăiesc făcând muzică, cât și printre ascultătorii ei. Nu e de mirare că enciclopediile „canonice” ale jazzului își încetează ambițiile de sistematizare a istoriei genului cam pe la anul 2000, acea bornă simbolică a împlinirii primului secol de existență. Avem, așadar, un număr considerabil de interpreți/creatori de jazz talentați, însă personalitățile de anvergură nu par a le depăși – numeric și valoric – pe cele din timpul cât România fusese închistată. În schimb, grație libertății de mișcare (ce a înregistrat progrese imense din 1990 până la decretarea stării de urgență din 2020), ai noștri jazzmeni au șanse de afirmare inimaginabile altădată. Unii forțează „porțile Occidentului”, dar nu s-ar zice că gloria îi recompensează pe toți conform meritelor sau așteptărilor investite.

Impresia mea este că majoritatea celor care și-au edificat o carieră occidentală notabilă au avut inspirația să nu se alieneze complet de propriile rădăcini identitare. Iată câteva exemple: Nicolas Simion este bine integrat scenei germanofone, circulă prin lume, dar e hiperactiv și în patrie, ca reedsman de referință, compozitor, lider de formații, inițiator de proiecte, producător de albume discografice esențiale pentru jazzul românesc. Lucian Ban e primul jazzman român care face carieră în epicentrul newyorkez al genului, însă nu uită să precizeze că e născut în Transilvania, nici să mai treacă uneori pe-acasă. Marius Preda îi uluiește pe spectatorii de pretutindeni prin virtuozitatea sa poliinstrumentală, culminând cu epustuflanta metamorfoză a țambalului într’un instrument jazzisticamente viabil, dar și prin încorporarea tezaurului nostru tradițional în parametrii definitivi ai jazzului. Decebal Bădilă, cu basul său electric, îi ține companie lui Preda, la fel cum procedase în prealabil cu regretații emigranți Eugen și Adrian Ciceu. Tânăra și ambițioasa vocalistă/compozitoare Elena Mîndru s’a lansat într-o carieră de succes pe scena concurențială a Finlandei, dar își datorează succesul mai ales modului cum a știut să valorifice inspirația muzicală de sorginte română.

Există și o serie de muzicieni originari din România afirmați printr’o asiduă integrare în scenele jazzistice ale țărilor de adopțiune. Dintre vârfurile acestei categorii i-aș menționa pe: dirijorul/trombonistul Peter Herbolzheimer, care a condus BuJazzO – Orchestra Federală de Jazz a Germaniei – între 1987-2006; reedsman-ul Peter Wertheimer, mult-apreciat în cadrul comunității jazzistice israeliene; trombonistul Mircea Stan, „asimilat” printre confrații finlandezi; super-virtuozii Marian Petrescu/pian (tot în Scandinavia), și Florin Niculescu/vioară (în Franța) – devotați și demni urmași ai lui Oscar Peterson și, respectiv, Stéphane Grappelli.

Însă lumea show business-ului e cinică. Mă gândesc la extraordinare talente afirmate încă din junețe în jazzul României, care – din momentul emigrării – și-au estompat, pe nedrept, statutul de personalități recunoscute și, totodată, active. E cazul genialului baterist Eugen Gondi – cel care, pe când abia împlinea 20 de ani, conferise strălucire percusivă capodoperelor concitadinului său timișorean Richard Oschanitzky. Stabilit în Olanda, Gondi fu obligat să se supună „legilor pieței” dominante acolo, reprofilându-se într’un apreciat restaurator de antichități la prestigiosul Rijksmuseum din Amsterdam (unde bătutul la tobă se poate petrece doar în pictura lui Rembrandt Rondul de noapte). Înaintea sa, pianistul Cristian Colan (rudă cu Mitropolitul Transilvaniei, Nicolae Colan) își sacrificase promițătoarele perspective artistice, de anvergură internațională, optând pentru o funcție didactică la o respectabilă instituție muzicală din Malmö. Oricât am căutat pe internet, nu am reușit să procur nici măcar o imagine a regretatului jazzman. El pare a fi fost relegat în amintiri și anecdote, injustamente frustrate de orice suport documentar. Încă un timișorean, Paul Weiner (oarecum la paritate cu alt jazz-emigrant de vază, Ștefan Berindei) a schimbat incertitudinile ipostazei de jazzman în România, unde era deja un nume respectat, pe o existență mai … inginerească, dar mai stabilă în Germania. Doi ghitariști de talie mondială – Radu Goldiș și Dan Ionescu – și-au autodiminuat carierele jazzistice, emigrând în USA, respectiv Canada. Ce să mai zic despre ultratalentatul Ion Baciu Jr., al cărui potențial pianistic de rang mondial s’a efasat odată cu autoexilul în Suedia, pentru care optase la doar câteva luni înainte de căderea totalitarismului. Îmi vine în minte că renumitul regizor Andrei Tarkovski și-a realizat ultimul film, Sacrificiul, în aceeași prosperă țară scandinavă, scurt timp înainte de a muri copleșit de nostalghie (titlul penultimului său film) la etatea de 54 de ani.

Focalizând un pic retrospectiva, aș aminti câțiva muzicieni care, după o afirmare timpurie în patrie, și-au continuat cariera (cu mai mult sau mai puțin succes și nu strictamente în perimetrul jazzului) pe baza presupusei superiorități a perspectivelor existente în străinătate: incomparabilul compozitor/dirijor Sabin Pautza în Statele Unite, trompetistul și liderul de big band Leopold Reisenauer, percuționistul Puba Hromadka, contrabasistul Arthur Balogh, sau bateristul Mihai Farcaș – în Germania; pianista Ramona Horvath la Paris; contrabasistul Michael Crețu în Anglia; trompetistul Mihai Sorohan în Lituania și Norvegia; vocalista Cristina Bitiusca, aclimatizată în îndepărtatul Paraguay, alături de Alcides Ovelar, apreciat interpret la harpa paraguayană; bateristul Ioan Minda în Austria; keyboardistul/dirijorul/aranjorul Nancy Brandes în Israel; keyboardistul Doru Apreotesei în Suedia; vocalista Oana Mureșan în Macao și Sri Lanka…