”Serios? Dă Guvernul bani?” / ”Toti întreabă domne, dar nimeni nu vine să pună umărul”. Cum vor face școală online câteva „localități roșii” din România
”Nu s-a primit niciun ban. Dă Guvernul bani? Serios, chiar dă? Păi și noi ce trebuie să facem? Unde să ne adresăm?”, mă întreabă contabila școlii din Ungureni, județul Bacău. Inițial, am crezut că femeia face vreo glumă, că doar se preface surprinsă, urmând să-mi spună că a vrut să facă o farsă și că Primăria e pregătită de începerea școlii. Urma apoi să râdem amandoi de cât de reușită a fost farsa, să mai pun 2-3 întrebări despre cum se vor descurca copiii și la final să ne urăm succes. Dar, nu. Contabila chiar nu știa că se dau bani, nu știa nici câți copii vor începe anul, dar măcar m-a pus în legătură cu instituția de învățământ, de unde ne putem lua datele. Așa că am sunat. Ungureni este una din cele 49 de localități roșii din România unde școala ar trebui să se facă online. Numai că sute de copii nu au nici măcar un telefon mobil.
Am sunat la câteva școli sau primării din localitățile roșii. Am vrut să aflăm în principal 3 lucruri: câte cazuri COVID -19 au de au intrat sub cod roșu, câți copii învață acolo, câți dintre ei au nevoie de device-uri și cum va arăta anul școlar cu predare online.
„Și dacă ai telefon, ce te faci cu el dacă n-ai internet?”
Formez numărul oferit de doamna contabilă a Primăriei Ungureni din județul Bacău. ”Da, vă rog!”, zice vocea autoritară a bărbatului. Mă prezint, îi spun de ce am sunat. Undele sonore au transportat oftatul din Moldova direct în urechea mea internă. ”Ne descurcăm…”, zice vocea care se înmuiase dintr-o dată. Păi din ce vă descurcați?, întreb. ”Avem niște economii făcute în ultimii ani….o să luăm copiilor cât o să putem”, zice reprezentantul școlii.
De primit bani, nu au primit. ”Poate o să vină niște bani…”, lucește sonor speranța din el. Apoi trece la contra-atac. ” Toti întreabă domne, dar nimeni nu vine să pună umarul. Au venit de la Unicef, au venit de la alte institutii… Toti dau sfaturi domne, dar cand e vorba de bani, toti se dau deoparte”.
La școala din Ungureni sunt arondați în jur de 500 de copii, cu tot cu cei din satele din jur. Îl întreb dacă au copiii telefoane mobile. ”Cine să aibă, domne? Poate cei ai căror părinți au fost la muncă în străinătate. Poate ăia au. Dar și dacă ai telefon, ce te faci cu el dacă n-ai internet? Păi știți cum e?”, mă întreabă cu năduf omul. Și lasă o pauză, cât să mă prind și să-l întreb eu: Cum e?
”Păi e ca și când ți-ar face cineva cadou un televizor, dar n-ai avea nici curent electric și nici abonament de cablu. Păi nu te încurcă ăla în casă mai mult decât te ajută? ”, mă întreabă el. Îi dau dreptate, ce să fac. ”Noi am făcut dezinsectia în școală…Ne-am pregatit corespunzător, că dacă vine DSP-ul să le arătam că…Să știți că noi nu avem nici copii infectati, nici profesori infectati nu avem…Iar ăia micii abia așteaptă să înceapă școala!”, își recapătă el vocea autoritară.
