There is a light that is still on – Morrissey la Hammersmith Apollo, Londra, 2015

octombrie 7, 2015

Am primit această cronică de la o prietenă a emisiunii. Pe 20 și 21 septembrie, Morrissey a susținut două recitaluri la Londra. Vă reamintim că Morrissey va susține un concert la Sala Palatului din București pe 14 octombrie. Bilete încă mai găsiți pe www.eventim.ro
Textul de mai jos este preluat de pe site-ul radioindiegen.ro:

Când l-am văzut pe Morrissey anul trecut la The O2, în Londra, în naivitatea mea, nu doar că (şi nu doar eu) m-am temut că ar fi putut fi un concert de adio („Remember me but forget my fate”, „there is a better world, well there must be”, „bye” etc.), dar nici nu bănuiam ce mic univers se creează în jurul unui concert Morrissey. Cei mai curajoşi şi mai fideli ascultători ai săi îşi dedică o foarte mare parte din timp, finanţe şi energie, îşi petrec timpul în avion, tren, maşină şi îl urmează pe Moz ca nişte supuşi credincioşi din oraş în oraş, campează în faţa sălii de concert cu ore bune înainte, din zori, din noaptea anterioară sau chiar cu 24 de ore înainte. Ceea ce pentru unii poate fi ceva complet de neînţeles, pentru ei este un mod de viaţă. Nici eu nu aş fi crezut la ce cote poate ajunge un astfel de devotament dacă nu aş fi fost acolo cu ei şi nu aş fi văzut cu ochii mei.
Celebra sală Hammersmith Apollo, construită în 1932 şi cunoscută de-a lungul vremii sub diferite denumiri, l-a găzduit pe Morrissey în serile de 20 şi 21 septembrie pentru ceea ce se pare (potrivit artistului însuşi) că ar fi ultimele sale concerte în Regat. Morrissey a anunţat acest lucru de curând, chiar înainte ca partea europeană a acestui turneu să înceapă, nemulţumit de faptul că nicio casă de discuri britanică nu îi oferă un contract pentru un nou disc, în condiţiile în care se pare că există material deja pentru încă trei albume şi în care cel mai recent an fără turneu a fost 2010 (şi, să nu uităm, concerte sunt planificate până în decembrie – America de Sud – şi se aşteaptă încă o confirmare pentru…. Orientul Mijlociu). Nu că Morrissey ar avea nevoie de album nou (aşa cum nu are nevoie nici de site oficial sau de investiţii uriaşe în publicitate) ca să facă săli pline oriunde în lume! În plus, nimeni nu pare să creadă cu adevărat că Morrissey nu se va răzgândi. Întrebarea nu e dacă, ci când. Dacă acesta a fost un factor în alegerea de a se concentra mai puţin pe World Peace Is None of Your Business, cel mai recent album lansat în iulie 2014, nu ştiu. Fiind vorba de Morrissey, cel mai probabil nu. Cert este că acesta a fost un motiv de bucurie pentru majoritatea celor prezenţi. În prima seară s-au cântat 7 piese, iar în cea de-a doua doar 5 de pe album; şi, pentru că trebuie să existe şi nemulţumiri, nu, asta nu a însemnat mai multe cântece din perioada The Smiths. Dimpotrivă. Cele trei au fost What She Said, The Queen Is Dead şi nelipsita şi devastatoarea Meat Is Murder. În rest, Suedehead, Speedway şi Everyday Is Like Sunday aruncă de fiecare dată sala în aer; încă nu am aflat de ce There Is a Light That Never Goes Out nu se mai cântă din … 2012! Acum ar fi fost perfectă după pana de curent din prima seară! Evident, nu am fost deloc surprinşi să aflăm că un membru al familiei regale fusese văzut ieşind în trombă din sala generatoarelor; zise Morrissey. Câteva cântece de faţă B şi cea mai mare surpriză, Boxers (single de pe World of Morrissey, din 1995, prezent în setlist ultima oară în Brazilia în urmă cu nici mai mult, nici mai puţin de 15 ani) au completat foarte frumos cele două seri. Toţi cei cu care am vorbit după cele două concerte spun că îl preferă fără echivoc pe cel de de-al doilea, iar eu sunt de acord. În special pentru că am fost suficient de norocoasă încât să aud exact cele două cântece pe care mi le doream cel mai mult: Will Never Marry şi My Dearest Love, exact în această ordine. Plus Now My Heart Is Full, o mică bijuterie care se dovedeşte a fi de fiecare dată o alegere ce nu dă greş. Excelent a sunat şi a fost primit şi coverul după You’ll Be Gone, piesă din 1965 a lui Elvis. Dacă se va dovedi că aceasta a fost despărţirea lui Morrissey de Anglia natală, atunci ieşirea din scenă ne va rămâne cu siguranţă pe retină multă vreme de aici înainte. Lumina nu se stinge. Nu acum. Nu aici.
Până nu demult, Speedway, unul dintre „punctele fierbinţi” ale setlistului, era întreruptă pe la jumătate, iar Morrissey, cu luminile stinse, cânta o bucată dintr-un alt cântec, care era de fiecare dată o surpriză (mereu m-am întrebat dacă şi pentru trupă sau doar pentru public) şi uneori avea legătură cu oraşul sau ţara în care respectivul concert avea loc. Începând cu seria de concerte de la Sydney din mai 2015, după reaprinderea luminilor constatăm că toţi cei de pe scenă şi-au schimbat locurile între ei la instrumente, iar Gustavo Manzur (clape, chitară şi altele) cântă la microfon ultima parte în spaniolă. Acesta este de fiecare dată unul dintre cele mai aşteptate momente ale serii.
Clipul introductiv proiectat la fiecare concert şi care constă într-o selecţie personală a lui Morrissey de momente de poezie, muzică, film, dans cuprinde câteva noutăţi faţă de cel de anul trecut (The Apex Theory, Leo Sayer – EXTRAORDINAR! – Ike and Tina Turner). Nu am reuşit să găsesc colajul integral şi exact de la Londra dar, dacă sunteţi curioşi, puteţi vedea aici mai multe selecţii prezentate de-a lungul timpului.
Intrarea pe scenă a lui Morrissey şi a trupei este de fiecare dată unul dintre cele mai explozive momente ale serii. Publicul se dezlănţuie cu o frenezie absolut nebănuită. Lucrurile se văd şi se simt întotdeauna altfel din mijlocul lor; acest om pe care jurnalistul leneş îl numeşte „trubadur nefericit”, trecut bine de 50 de ani, încărunţit, în cămaşa lui simplă, pantalonii largi care par vreo două mărimi mai mari, cu bijuteriile masive şi colorate, cu mişcările aparent stânjenite, cu ochii lui albaştri şi limpezi în care mi se pare că e o urmă de tristeţe care nu pleacă niciodată (blue and also blue) şi pe care, dacă nu se numea Morrissey, poate nici nu l-ai observa în mulţime, emană un farmec şi o magie extraordinare, pe care, de la 1,5 metri distanţă, le resimţi într-un fel niciodată bănuit, indiferent câte filmări şi fotografii ai vedea înainte. Moz este un om cu adevărat special.
Ca şi anul trecut, nu pot să nu observ gama foarte largă de vârstă a spectatorilor, de la copii de 10-11 ani, până la cuplul simpatic de peste 60 de ani pe care l-am întâlnit în metrou în drum spre casă. Media de vârstă pare a fi în continuă scădere printre adoratorii săi. Niciodată nu am văzut ca un artist să primească de pe scenă, în timpul concertului (!) (atâtea) daruri şi scrisori din mâinile celor din primele rânduri şi rar am văzut unul care să fie iubit cu atâta devotament, dârzenie şi sinceritate. Sunt oameni frumoşi, deschişi, generoşi, care te primesc imediat printre ei şi te fac să te simţi ca acasă. În ochii lor, Morrissey nu poate greşi. Şi cum ar putea-o face când răspândeşte atâta dragoste? „So much love in a loveless world”…
Acestea fiind spuse, după cele câteva zile petrecute la Londra, mesajul lăsat de Morrissey pe buzele tuturor – „Our UK days conclude but there is no need for me to say goodbye because we will be close for the rest of our days” – capătă un nou sens, foarte personal. Sper că-mi este îngăduit.
So, „I’m writting this to say in a gentle way thank you but… yes!”
sursa: http://www.radioindiegen.ro/there-is-a-light-that-is-still-on-morrissey-la-hammersmith-apollo-londra-2015/