TOTO CUTUGNO – conferință de presă (1.11.2013)

0
77

Toto Cutugno
Toto Cutugno la conferința de presă (2013)

Minunea s-a întâmplat! După un an și nouă luni, am reușit să stăm de vorbă cu Toto CutugnoFlorin Apostol a făcut posibilă această întâlnire, așa că îi mulțumim și de aici!
Povestea acestui interviu a început anul trecut. Mai exact pe 3 martie 2012. Atunci am avut prima tentativă de a face un interviu telefonic cu artistul italian. La sfârșitul lui februarie susținuse un concert la Sala Palatului. Omul s-a bucurat de mare succes, am primit multe mesaje entuziaste în timpul emisiunii (și din țară dar și de la românii stabiliți în Italia). Toto are un fan club puternic, așa că ni s-a părut firesc să încercăm să facem un interviu cu el. Am luat legătura cu cei care organizaseră concertul în 2012. Răspunsul a fost cât se poate de încurajator: „Cum să nu accepte interviul? Toto este un simpatic, un om excepțional, un artist desăvârșit, care își prețuiește fanii. Sigur va spune da”. Buuuuun! Au trecut vreo 2 săptămâni și… nicio veste… Între timp, mesajele se înmulțeau, ba mai mult decât atât, am avut un top al celor mai sexy artiști trecuți de 60 de ani… iar Toto s-a clasat pe primul loc, în fața lui Tom Jones! Andrei a sunat din nou promoterii locali. Același răspuns: „Sigur că se face interviul. Toto e un simpatic, un extraordinar”. A mai trecut o lună și… nimic! Am decis să mai încercăm o dată. „Hai, măi Andrei?!… cum să nu dea interviu?! Toto e un simpatic, un extraordinar”… Și a mai trecut o lună… Pierdusem deja orice speranță! Dar… într-o zi toridă de vară, am primit un mesaj cu numărul de telefon al impresarului lui Toto Cutugno. Mi s-a spus clar: îl suni mâine la ora 13.00, nu înainte. Zis și făcut. Sun, vorbesc cu Daniele Mancuso. Un tip de gașcă, cel puțin așa mi s-a părut. Îi spun cine sunt și ce vreau. Daniele mi-a zis brusc: „Păi, hai să-l facem acum!” Îi explic că trebuie să rezerv o cabină, ca să putem înregistra în condiții bune. Așa că am stabilit interviul pentru a doua zi. Am rezervat cabină și la ora convenită am sunat. Nu a răspuns nimeni. Ba mai mult decât atât, după vreo 10 tentative ale mele, Daniele și-a închis telefonul. Evident că m-am enervat! Dacă tot nu vroia să facă interviu, putea să spună clar. Nu era nicio supărare. Nu m-am lăsat! L-am sunat pe impresar și în zilele următoare. La un moment dat mi-a răspuns, dar mi-a închis repede când i-am reamintit de interviu. Lipsă de respect, aroganță… multe epitete mi-au trecut prin cap la vremea respectivă. Și totuși, când îmi pun ceva în minte nu mă las cu una cu două. I-am scris un mesaj direct lui Toto, îl am în lista de prieteni pe FB. Nu a răspuns. Am trimis și mail pe adresa oficială de pe site-ul lui… Nimic! Eram atât de pornită să fac acest interviu încât îmi trecuse prin minte să mă duc la Sanremo (ediția din 2013) doar pentru asta! Vroiam să știu de ce nu vrea să vorbească cu fanii dintr-o țară pe care a vizitat-o de cel puțin 15 ori! În România este iubit și respectat, mi-era greu să cred că într-un an de zile nu a găsit 10 minute pentru noi…
Parțial am renunțat la ideea de a face interviul. Trecuse deja un an… Nu vrea-nu vrea, asta e! Dar, după ce a venit cu Albano la „Psihologul muzical”, Florin Apostol a promis că încearcă să ne ajute… Au urmat câteva luni de discuții cu dl Mancuso: „e în turneu, nu poate acum”, „lucrează la un nou album, e ocupat”, etc, etc. L-a plimbat și pe el o vreme. A trecut și vara 2013…
Când am aflat că Toto Cutugno revine în România, s-a reaprins speranța în sufletul meu. Dar, vestea am aflat-o de pe site-ul Eventim.ro, organizatorii fiind extrem de discreți în relația cu presa. Am obținut un număr de telefon al organiatorilor cu doar 7 zile înainte de concert. L-am sunat pe Florin Apostol și l-am întrebat dacă crede că avem vreo șansă să facem interviul în zilele în care va fi în România. Având în vedere că a ajuns în București vineri, ar fi fost normal să-l avem măcar telefonic în direct la Psiholog. Ar fi fost o promovare excelentă pentru concertul de duminică! Era în primul rând în interesul organizatorilor să ne înlesnească legătura cu artistul. La conferința de presă am abordat-o pe Dana Șiman (organizator) și i-am propus acest lucru. Răspunsul m-a lăsat cu gura căscată: „Nu se poate! Depindem foarte mult de starea pe care o are el”. Hmmm… deci așa… păi, și dacă nu are stare să urce nici pe scenă?? În fine…
La conferință
E prima dată când îl văd pe Toto Cutugno la o conferință de presă. A intrat în sală flancat de manageri și impresar. Ne-a salutat în timp ce se îndrepta cu pași grăbiți spre masa centrală. S-a așezat pe scaun și ne-a „scanat” pe toți prin ochelarii fumurii (la care nu a renunțat nicio clipă). A urmat acel moment penibil în care nimeni nu spune nimic, nici organizatorii, nici jurnaliștii. Se aud doar blitzurile aparatelor foto. „Ce rece e”, spunea cineva din dreapta mea. Mie nu mi s-a părut. Doar pentru că nu vorbește mult și nu se hlizește cu toată lumea?! A vorbit foarte frumos despre România: „Țara dvs s-a schimbat foarte mult, am văzut clădiri noi, grădini frumoase… este mult mai multă ordine. A crescut mult România”.
A fost întrebat de ce a decis abia acum să facă un concert cu orchestră. „Am făcut acest experiment cu orchestră simfonică și în alte țări baltice, iar emoțiile au fost extraordinare și pentru mine și pentru public. Melodiile mele sunt foarte romantice, iar orchestra simfonică le oferă o atmosferă de basm”.
Care este compoziția dvs preferată?
„Este o întrebare grea pentru că eu am scris peste 300 de piese. Dar prima piesă pe care am scris-o și care mi-a deschis drumul spre o carieră de succes a fost Africa, în franceză L`ete Indien, pe care o cânta Joe Dassin. Piesa a fost reluată în vreo 200 de versiuni. Așa am început eu să merg des la Paris unde am compus pentru Mireille Mathieu, Claude Francois, Dalida, Sylvie Vartan și mulți alții. Așa că n-aș putea să spun care este piesa preferată. Africa a fost prima. Dar mai este o piesă pe care nu o cânt niciodată în concerte. Se numește Come e difficile essere uomini, pe care am compus-o pentru fiul meu. El este bucuria vieții mele. Îl cheamă Niko și are 23 de ani. Lui i-am dedicat această piesă. Nu o cânt în concerte pentru că mă emoționez. Este mult prea personală. Nu am vrut să o includ nici pe album, dar până la urmă am făcut-o. Este o discuție cu fiul meu… El m-a întrebat dacă oamenii sunt toți atât de răi, imediat după ce au fost doborâte turnurile gemene, în 2001… Eu i-am explicat că nu putem spune dacă oamenii de ieri erau mai buni decât cei de azi… Trebuie să așteptăm ziua de mâine pentru a ne da seama dacă cei de azi sunt buni sau nu… I-am ținut un discurs profund…”
Ce înseamnă pentru tine faptul că tu, un artist italian, ai reușit să-l faci celebru pe Joe Dassin?
„Cred că este mâna lui Dumnezeu. Sunt foarte mulți artiști italieni tineri, extrem de talentați, dar care nu au posibilitatea să devină cunoscuți. Eu când aveam 20 de ani compuneam deja piese. Am scris prima melodie la 16 ani când m-am îndrăgostit de o fată. Am bătut la ușa multor case de discuri și le-am dus piesele mele. Peste tot răspunsul era același: Sunt frumoase piesele. Ne auzim la telefon. Dar după ce plecam eu băgau caseta în sertar și acolo rămânea. Eu datorez totul unui mare compozitor care a crezut în mine și care m-a dus la Paris. Acest compozitor se numește Vito Pallavicini, care ne-a părăsit din păcate. El a compus piesa Azzuro, Io che non vivo senza te, asta ca să vă faceți o idee despre cine vorbim, și multe alte piese mari. Eu m-am dus la el și i-am spus: „Maestre, vreau să vă rog să ascultați ceea ce scriu eu. Știu că sunteți o persoană dreaptă, iar eu sunt un om rațional. Vă stimez foarte mult și vreau să vă rog să-mi spuneți cu sinceritate ce credeți de melodiile mele”. Mi-a spus să mă așez la pian, ceea ce am și făcut. Îmi trremurau mâinile. Eram foarte timid, de fapt și acum sunt extrem de timid. I-am cântat două sau trei piese, el a venit lângă pian, a pus mâna pe mâinile mele și mi-a spus: „Dacă tu vrei să te trezești la ora 9.00 dimineața, să vii aici la mine, bem împreună cafeaua, și apoi lucrăm împreună, eu te fac unul dintre cei mai mari compozitori din Europa”. Eu am început să râd și i-am spus că mi-ajunge și Italia, ba chiar mă mulțumesc și cu Milano. Așa s-a schimbat viața mea, am început să mă trezesc de dimineață, deși până atunci dormeam până la prânz. Am început să lucrez cu Maestru Pallavicini și așa s-a născut Africa”.
Cum îți explici succesul imens pe care îl ai în România și în Rusia?
„Și eu aș vrea să înțeleg… nu am un răspuns la această întrebare… Eu compun melodii… Este tot ceea ce fac. Este adevărat că toate piesele mele vin din inimă. Nu am fost niciodată condiționat de piață, am scris ceea ce am simțit. Scriu piese care îmi provoacă mai întâi mie emoții și apoi sper că voi reuși să îi emoționez și pe spectatori. Când am fost prima dată la Moscova, în 1986, au organizat o conferință de presă și mi-au pus această întrebare. Un jurnalist rus mi-a explicat că eu scriu în gama minoră și astfel creez o atmosferă mai melancolică, nostalgică. Asta este specific unor artiști ruși dintr-un cartier din Moscova. Mi-a spus că piesele mele se bucură de succes pentru că dau naștere acestor amintiri nostalgice. Oamenii își amintesc de acei compozitori ruși. Îmi pare rău că nu am chitara pentru că v-aș fi exemplificat ce este un La minor și un La major. La minor îți dă senzația de ușoară nostalgie, nu de tristețe. Eu sunt un om foarte fericit, dar există și o umbră de nostalgie în mine”.
A fost întrebat și despre Eurovision…
„Pentru a face Eurovisionul era nevoie de foarte mulți bani, iar televiziunea Rai nu era sigură că merită investiția. Au mers în mulți ani, dar apoi au decis că este mai bine să nu mai participe. În 1990, au decis să meargă din nou la Eurovision. Nu ar fi trebuit să fiu eu reprezentantul țării, pentru că eu ocupasem locul 2 la Sanremo. Ar fi trebuit să meargă I Pooh. Dar ei au refuzat. Atunci eu am zis că mă duc bucuros. Atunci când am câștigat eu, în 1980, Italia nu participa. M-am dus la Zagreb, frumos oraș, și am câștigat. În momentul în care câștigi Eurovisionul ești obligat să organizezi ediția următoare. Așa că au făcut următoarea ediție la Roma. Am prezentat-o eu alături de Gigliola Cinquetti, pentru că noi eram singurii italieni care au câștigat Eurovisionul. Dar televiziunea a cheltuit atât de mulți bani încât au blocat din nou participarea la festival. Acesta este adevărul. Abia acum 2-3 ani au reluat participarea”…
Conferința nu a mai durat mult după aceste amintiri despre Eurovision. În momentul în care jurnaliștii au făcut din nou o pauză de gândire, Toto Cutugno s-a ridicat în picioare, ne-a salutat și a pornit grăbit spre ieșire. Gestul ne-a luat puțin prin surprindere, asta pentru că de obicei, artiștii mai zăbovesc câteva minute după conferință pentru autografe, fotografii (sunt și jurnaliștii oameni, nu?) și saluturi pentru diverse emisiuni. Nu-mi venea să cred că îmi poate scăpa printre degete și de data aceasta! M-am strecurat printre colegi și i-am ieșit în față, măcar o fotografie să fac și eu cu el… S-a oprit, dar din nefericire, o altă colegă i-a strecurat microfonul sub nas și l-a întrebat direct: „De câte ori ți-ai înșelat soția?” Auzind o astfel de întrebare, Toto a ieșit val vârtej din sală. Nu a mai dat interviuri, deși echipa TVR-ului venise pregătită. Stabiliseră cu organizatorii dar… în zadar. Toți ridicau din umeri. „A plecat să mănânce… încercați duminică la after party, la ora 22.30, după ce se termină concertul”. Asta arată cât de bine știau organizatorii cum va decurge show-ul lui Toto…
Am plecat foarte dezamăgită de la conferință… E al naibii de frustrant să ai omul în față și să nu poți să-l abordezi… Dar… duminică s-au aliniat planetele și am ajuns fața în față cu Toto Cutugno.
Vine imediat și povestea interviului.

Follow me
Follow me

Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here