Tudor Chirilă: „Trăim într-o lume în care clasa politică ne vrea aşa cum suntem, de «ne-liberi»“

0
137

Tudor Chirila la Radio Romania 2017Interviu preluat din Adevărul
Actor, cântăreţ şi membru al juriului „Vocea României“, Tudor Chirilă (43 de ani) ne-a vorbit despre cum vede societatea actuală şi clasa politică, despre motivele pentru care crede că iubirea nu a învins şi ne-a explicat de ce nu crede foarte tare în conceptul de libertate.
(…)
„Adevărul“: De ce „Better“?
Tudor Chirilă: El este sigur cel mai bun disc Vama, din punctul nostru de vedere. Cred că întotdeauna perspectiva artistului şi a publicului e diferită şi e foarte bine să fie aşa, nu mă deranjează. „Better“ pentru că, încercând să găsesc un numitor comun tuturor cântecelor din punct de vedere al versurilor, mi-am dat seama că fiecare poveste de pe discul ăsta, fiecare subiect se învârte în jurul ideei că protagonistul sau povestitorul încearcă să analizeze o experienţă de viaţă cu consecinţa de a fi o persoană mai bună. Sunt cântece mai introspective câteodată, sunt poveşti de viaţă care ar trebui să te ajute să găseşti nişte soluţii pentru ca viaţa ta să fie mai bună, din punct de vedere al dezvoltării sinelui. E un fel de căutare, o căutare către mai bine, de fapt ce vrem toţi să facem. Pe măsură ce înaintăm în vârstă ne dăm seama că unii vor să fie alţii, alţii vor să fie altfel, alţii vor să dezvolter ceva ce li s-a părut bun la eri, toţi vrem mai bine. „Better“ pentru că e dorinţa omului de a fi mai bun, noi toţi vrem „better“ şi „better“ nu e „the best“, e mai bine, „better“ e un proces ongoing şi subiectiv. Cumva albumul ăsta este un astfel de demers din punct de vedere al versurilor.
(…)
Fiecare piesă de pe noul album are o poveste diferită, dar există şi elemente comune, pe lângă ideea de a fi un om mai bun de care aminteai, apare des tema singurătăţii, fie că fugi de ea sau încerci să o accepţi, să faci pace cu ea. Ce înseamnă pentru tine singurătatea?
E o întrebare bună. Singurătatea e o substanţă, în doze echilibrate poate fi un lucru foarte bun, în doze exagerate poate să ducă la depresie sau la altfel de contorsiuni ale sufletului. Cred că cel mai rău este să-ţi fie frică de singurătate şi cred că trebuie să ai puterea să o priveşti foarte tare în ochi şi să ţi-o şi asumi. Pe de altă parte, oamenii nu sunt făcuţi să fie singuri sau sunt făcuţi să se adune. E foarte greu să operezi cu acest concept într-o singură direcţie. Există şi celebra singurătate în doi, există şi nevoia de singurătate în cuplu. Mi se pare absolut important ca oamenii să-şi poată lua timp cu ei, dar cred că e o treabă de operare, de cum jonglezi cu singurătatea.
Tu te împaci bine cu ea?
Da, eu sunt un individ care se simte destul de bine singur, îmi e şi frică de chestia asta. Nu sunt un tip care să aibă nevoie de public în afara scenei, există genul ăsta de oameni care au nevoie de public oriunde se duc, oameni care vor să fie în centrul atenţiei. Eu nu simt aşa. Pe de altă parte, nici nu sunt atât de disperat după singurătate încât să fac totul ca să ajung în situaţia asta. Am fost foarte mult timp singur, în sentimentul clasic în care nu am avut o relaţie. Au fost perioade lungi în viaţa mea în care am fost singur din punctul ăsta de vedere, a fost şi greu, dar cred că singurătatea te ajută cumva să te raportezi la tine într-un mod mai profund. Până la urmă, când şi-a luat decizia de a merge mai departe, Iisus s-a dus în pustie 40 de zile. Ce ne spune chestia asta? Că de fapt marile decizii le luăm singuri. Asta este esenţa: în faţa marilor alegeri suntem foarte singuri. Fie că e vorba de alegeri profesionale, fie că e vorba de alegeri de viaţă, singurătatea nu poate fi evitată.
(…)
Tu ai fost eficient, ai scris versurile pentru „Better“ într-o lună. Te macină acest proces de creaţie?
E groaznic, este oribil. Mai ales că procesele de scris cu deadline sunt groaznice, mi se par moartea creativităţii. Dar n-am avut ce să fac, producătorul pleca şi ar fi trebuit să plece cu toate imprimările, cu toate materialele înregistrate, pentru că el mixa la Londra discul. Pe el l-a deranjat puţin, pentru că noi am fost destul de nepregătiţi, pe noi ne-a avantajat că el a fost cu noi, ne-a însoţit în procesul de creaţie. El m-a încurajat foarte mult la versuri şi mi-a şi făcut la un moment dat un compliment. Mi-a spus că scriu la fel de bine ca un nativ, iar chestia asta s-a putut întâmpla cu ajutorul tehnologiei. Foarte mult m-am ajutat de tehnologie, să verific expresii pe care eu credeam că le inventez sau pe care nu le mai folosisem, am consultat foarte multe dicţionare de sinonime, de antonime şi de expresii. Deci, dacă vrei şi dacă ştii să-l foloseşti, internetul este o unealtă incredibilă. Fără internet nu aş fi putut scrie versurile. Sigur că eu le verificam şi cu James, câteodată el mă cenzura, când accesele de licenţă poetică erau exagerate. El a avut un rol foarte important. Englezii folosesc limba cu parcimonie şi nu sunt înclinaţi către ornamente şi către baroc, aşa cum suntem noi în Sud. Chiar eram ieri la Ateneul Român şi ascultam un bas-bariton galez şi mi-am adus aminte de o remarcă a lui Tudor Vianu, nu pot să o reproduc ad litteram, dar spunea ceva de genul că limba engleză s-a format din ciozvârtele de cuvinte care ajungeau de la marinarii de pe catarg la mateloţii de pe bord. În limba engleză ai capacitatea de a spune lucruri extrem de bogate în cuvinte extrem de puţine. Dacă te uiţi, orice traducere de Shakespeare în limba română va avea mai multe cuvinte decât în original şi în acelaşi timp va fi mai săracă.
(…)
Care este cea mai veche şi cea mai dragă amintire?
Sunt foarte multe. Una dintre cele mai puternice amintiri ale mele, poate prima, e de la trei ani, de la cutremurul din 1977. Când a început cutremurul, tata a venit şi m-a luat în braţe şi am mers sub uşa de la apartament. Îmi aduc aminte sentimentul ăla că tata m-a ţinut foarte strâns în braţe şi în acelaşi timp îmi amintesc cum casa se mişca şi a căzut un casetofon foarte vechi, un Phillips, şi pe care îmi pare foarte rău că nu-l mai avem. Şi cred că îmi amintesc că am ieşit şi cu tata în stradă, unde nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat. În schimb, îmi amintesc sentimentul ăla că tata m-a ţinut în braţe şi felul în care erau poziţionate în casă lucrurile, aveam o canapea Bitermaier, aveam o bibliotecă pe un perete întreg, o oglindă pe care mama încă o are acasă… Asta e cea mai veche amintire. Îmi mai aduc aminte şi de unul dintre primele spectacole de teatru la care am fost ca spectator, „Hamletul“ lui Tocilescu. Aveam 10-11 ani şi am avut răbdare să văd spectacolul ăla lung de patru ore şi ştiu că după spectacol m-am gândit eu cu mintea mea că de fapt nenea care îl juca pe Horaţiu era mai potrivit să-l joace pe Hamlet şi s-a şi dovedit că nenea care îl juca pe Horaţiu l-a jucat, după vreo 30-40 de ani, pe Hamlet, dar în regia lui Liviu Ciulei. Aşa mi s-a părut mie atunci…
(…)
Şi atunci cum putem defini libertatea, pentru că mulţi se raportează la acea libertate câştigată în ’89.
Este o diferenţă între a-ţi câştiga libertatea şi a-ţi câştiga nişte libertăţi. Libertatea este un concept filosofic mult prea larg ca să-l putem acoperi şi ca să mă mai hazardez să fac un statement. Nu cred foarte tare în libertate, nu cred foarte tare că o poţi atinge, dar cred foarte tare că merită să lupţi pentru ea. E cam acelaşi lucru ca în sintagma „fericirea e un lucru pe care nu-l găsim niciodată, dar în căutarea ei  merită să alergăm toată viaţa.“ Libertatea este un ideal şi în drumul spre acel ideal poţi să acumulezi nişte libertăţi. Sigur, poţi să priveşti şi aşa: în 1989 eram liberi să nu putem mânca nimic, acum suntem liberi să putem mânca orice şi să ne putem cumpăra orice, dar nu suntem liberi să avem banii cu care să ne cumpărăm chestiile astea. Ce e mai greu: să vezi rafturile goale şi cozile interminabile din vremea lui Ceauşescu sau să te uiţi bălind la nişte vitrine de supermarket şi să nu ai un ban în buzunar? Unii nostalgici îţi vor spune că era mai bine înainte, că preferau să aibă bani în buzunar cu care să cumpere tacâmurile de pui la care stăteau patru ore la coadă, de la 1.00 noaptea. Alţii îţi vor spune că preferă să se uite la supermarketurile pline de produse din ziua de astăzi şi să trăiască cu speranţa că într-o bună zi vor avea bani să-şi cumpere orice din supermarketurile astea. Unii or să spună că preferau să aibă ce mânca, să nu aibă grija zilei de mâine şi un acoperiş deasupra capului garantat de stat. Alţii vor spune că preferă să poată înjura şi să se poată exprima liber în orice fel, chiar dacă asta presupune să ajungă pe străzi. Bine, astea sunt extreme. Oamenii tind să creeze modele de viaţă, să creeze paradigme. Noi toţi trăim în şabloane de viaţă, ne trezim, ne spălăm, plecăm la birou, muncim până la o oră, de la o anumită oră unii vor să mai muncească pentru că le place, alţii vor să rupă uşa pentru că vor să fie liberi. În principiu societatea înregimentează.
(…)
Mă întreb dacă am avea şansa de a alege dacă vrem sau nu să ne naştem ce am face.
Frumuseţea vieţii este în momente. Nu mi se pare OK să privim totul ca pe o eternă alegere, viaţa este un cadou care ni s-a făcut şi e important să-l privim aşa. Toată lumea spune: „Vai, ce vremuri grele să mai vii pe lume.“ Dar hai să ne gândim că, statistic, 2016 a fost anul celor mai puţine conflicte şi războaie de la începutul lumii, deci nu e chiar atât de grav. Nu e chiar atât de grav. A, că noi suntem într-o ţară şi într-un moment în care ura pare să domine societatea românească, ura şi abuzul lingvistic, da, asta e nasol pentru noi ca popor, dar una peste alta, dacă te uiţi aşa în lumea asta largă, nu stăm chiar atât de nasol. Sigur, avem provocările astea groaznice, de tipul ameninţărilor teroriste, dar sunt lucruri care sunt consecinţe ale unor comportamente mondiale din trecut, sunt lucruri pe care dacă reuşim poate să le înţelegem, începem să le evităm. Dacă te duci într-un oraş precum Copenhaga, începi să înţelegi că de fapt viaţa este extrem de frumoasa, şi că dragostea pentru om şi pentru comunitate există acolo, şi că de fapt mesajul creştin e mai aproape acolo, unde tehnologia e folosită să ajute omul, unde oamenii sunt obişnuiţi să trăiască împreună, unde sunt blocuri la distanţă de 20 de metri cu ferestre enorme şi fără perdele, dar nimeni nu se uită în casa vecinului, pentru că e un sentiment de comunitate, dar cu respectarea intimităţii. Ce vreau să spun e că mi se pare exagerat să zici: „Domne, nu mai aducem copii pe lumea asta, nu mai merită să se nască.“ Hai să fim serioşi! Nu ţi se pare o formă de aroganţă să spui aşa ceva? Cine eşti tu să decizi că lumea este mai bună sau mai rea decât acum zece ani? De ce se propovăduiesc eu chestia asta? Eu sunt un băiat care face nişte cântece, încerc să fac nişte bani din muzica şi din teatrul meu, încerc să nu-i deranjez pe cei din jurul meu, să mă exprim frumos, corect.
(…)
În ultimii doi ani generaţia tânără s-a implicat, a dovedit că îi pasă de ţara asta. 
Da, dar tot parchează pe trotuar. E un cerc vicios, statul nu creează infrastructură pentru o viaţă mai bună şi oamenii se adaptează la lipsa de infrstructură şi creează din ce în ce mai mult haos. Nu poţi condamna omul pentru chestia asta până la un punct. Mie mi se pare emblematică o discuţie pe care am avut-o odată cu un poliţist, care mi-a spus: „Tudore, ei dacă au treabă la Cocor, vor să oprească la ieşirea din pasaj, la Unirii, să pună maşina pe avarii şi să intre la Cocor.“ Românii nu vor să meargă 600 de metri pe jos. O să vezi că oricine parchează aiurea, dacă te duci şi-l întrebi de ce a parcat aşa,  o să-ţi spună: „Păi, stai mă, că am avut şi eu treabă cinci minute.“ Nu e OK!
Eşti foarte vocal când vine vorba de problemele societăţii.
Pentru că sunt plătit de Soroş. (Râde) Nu, frate, dar e vorba de Speakers’ Corner, în Hyde Park, în Londra, există aceste locuri în care cetăţenii îşi pot exprima părerile în mod democratic. Ei, Facebook-ul îţi oferă ocazia de a avea un Speaker Corner şi eu am de gând să mă folosesc de acest Speaker Corner din Hyde Park-ul românesc şi să spun ce mă deranjează, pentru că nu putem progresa decât dacă suntem criticaţi. Adică nu văd de ce e diferit de faptul că eu pun o muzică şi cineva vine şi spune că e mişto sau că e de căcat. Dar de ce autorităţile române să nu fie criticate? De ce dacă spui ceva şi nu eşti de acord cu ei, înseamnă că vrei să faci politică, că eşti drogat, că te plăteşte Soroş? Şi de ce trebuie să ajungi, mă întreb, să fii înjurat şi să se manipuleze imaginea ta de către nişte maimuţe de la nişte televiziuni de propagandă? Maimuţe e cam mult spus, că de fapt ele nu sunt maimuţe, sunt nişte păpuşi. Nu mi se pare OK şi pentru chestia asta am de gând să spun ce vreau pe contul meu de Facebook. Pentru mine nu este un efort atât de mare, nici intelectual, nici de timp, să-mi spun părerea.
Nu te afectează în niciun fel reacţiile negative la adresa ta?
Mă afectează un singur lucru: dacă ar fi mai mulţi artişti care şi-ar spune părerea în mod constant, nu să intre în politică, ci doar să-şi spună părerea, eu n-aş ajunge să fiu terfelit de două păpuşi şi să se acrediteze ideea că, de exemplu, eu sunt imoral pentru că am concerte la o primărie şi după aia mă duc să strig împotriva PSD-ului. Sesizaţi manipularea? Banii publici sunt banii PSD-ului şi cum îmi permit eu să muşc mâna stăpânului care mă hrăneşte? Dar de fapt adevărata manipularea stă în faptul că ei uită să menţioneze că atunci când o primărie de la PSD cheamă Vama face un act practic de dezamorsare în oraşul respectiv. Pentru că se arată a fi o primărie europeană, care, iată, îşi invită criticii să cânte şi asta pe banii contribuabililor, nu pe banii PSD-ului. Deci, primăria aia în realitate are de câştigat la capitolul imagine. Pe de altă parte, cam cum e chestia asta să acreditezi ideea că de fapt partidele politice nu sunt administratorii, ci sunt proprietarii taxelor noastre? Cam ce fel de om eşti tu dacă vrei să acreditezi ideea asta lovind într-un om care nu te-a înjurat şi care îşi spune părerea? Propaganda este ieftină şi nu ţine, iar pe mine mă atinge fix ca zăpada de anul trecut. Am să-mi spun părerea pentru că este un exerciţiu pe care l-am obţinut în 1989. Şi nu e o chestie pe care o fac de azi, de ieri, am fost la 16 ani în Piaţa Universităţii cu toţi oamenii care strigau împotriva regimului Iliescu şi împotriva a ceea ce era FSN-ul atunci. A fost o mână de oameni şi atunci care a înţeles ce se întâmplă şi este în continuare în România o mână de oameni care înţelege ce se întâmplă. Că sunt foarte puţini, asta-i drama acestui popor, a fost întotdeauna drama asta. 10-15% sunt cei care au vrut să împingă ţara înainte şi în perioada interbelică, şi înainte.
Da, poate că dacă mai multe persoane publice şi-ar spune părerea…
Există foarte mulţi artişti de partid în România, nu poţi să spui că nu se implică. Nu se implică într-o analiză obiectivă a vieţii sociale, cum ai vrea tu, dar există artişti de partid, există manageri de instituţii de spectacol care nu se mai dau duşi, există oameni care partizează, există actori membri marcanţi ai PSD, deci sunt foarte mulţi artişti implicaţi politic. Actorii care sunt membri PSD nu sunt atacaţi, dar eu care nu sunt membrul niciunui partid sunt atacat.
Puteți citi articolul în întregime aici:
http://adevarul.ro/entertainment/celebritati/interviu-video-tudor-chirila-traim-intr-o-lume-clasa-politica-vrea-asa-suntem-ne-liberi-1_59d5392b5ab6550cb8d164fd/index.html

Andrei Partos
Follow me
Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here