Van Morrison: „Să fii anonim este un dar de la Dumnezeu. Oamenii care vor să fie celebri nu ştiu în ce se bagă”

iulie 8, 2014

561

Revista Rolling Stone îl descrie scurt pe Van Morrison: „Van este o enigmă celtică. Un artist introvertit care acordă foarte rar interviuri. Dar este și un artist extrem de pasionat cu un timbru special care oferă spectatorilor concerte incredibile. Întotdeauna vei simți o candoare emoționantă în modul în care interpretează piesele. Van Morrison este un poet irlandez îndrăgostit de jaz și blues”.

Ei bine, în 2012, Van Morrison a acordat un interviu amplu lui John Bennett de la Belfast Telegraph. Având în vedere că astfel de întâlniri se întâmplă rar, am tradus materialul pentru voi. Îl puteți citi mai jos.

John Bennett: Van, Born To Sing/No Plan B — acesta a fost titlul albumului încă de la început, chiar înainte de a începe să compui piesele. Este adevărat?
Van: Da… dar nu aş vrea ca „No Plan B” să distragă atenţia oamenilor. Se pare că oamenii îşi pun multe întrebări… şi nu înţeleg de ce… Born To Sing/No Plan B – este exact ceea ce se aude, nu are nicio semnificaţie ascunsă.
John Bennett: Fii mai explicit, te rog.
Van: Păi, asta este profesia mea: sunt muzician. Cânt. Nu am un plan de rezervă. Poate va exista un plan B mai târziu. Dar în momentul acesta nu există.
John Bennett: Ai simţit că te-ai născut să cânţi încă de când erai la şcoală?
Van: Chiar înainte de a merge la şcoală. Părinţii mi-au spus că am cântat dintotdeauna. De altfel, eu nu-mi amintesc să fi fost despărţit vreodată de muzică.

Van Morrison: „Când eram mic îmi doream să fiu veterinar”

John Bennett: La ce vârstă ţi-ai dat seama că muzica va fi profesia ta?
Van: Mi-am dat seama în momentul în care am deschis paginile cărţii lui Alan Lomax care vorbea despre chitara folosită de folkişti. Atunci încercam să cânt precum Leadbelly… Până în acel moment, eu îmi doream să fiu veterinar.
John Bennett: Veterinar? Pare un pic ciudat…
Van: Nu, nu cred că e ciudat. Mi-amintesc că învăţătorul ne-a întrebat într-o zi ce vrem să ne facem când vom fi mari. Şi eu am zis: „Veterinar”. Lui nu i s-a părut ciudat, ba chiar m-a felicitat.
John Bennett: Şi când ai renunţat la visul de a deveni veterinar în favoarea muzicii?
Van: Păi, în momentul în care am ascultat Irene Goodnight de Leadbelly, versiunea cu Sonny Terry la muzicuţă. Când am ascultat piesa aceasta timpul s-a oprit şi am ştiut ce vreau să fac în viaţă.
JB: După ce am ascultat albumul Born To Sing/No Plan B, pot spune că am retrăit emoţii şi amintiri pe care le credeam de mult uitate. Dar presupun că, în calitate de artist, aceasta este menirea ta: să ne conduci pe noi printr-o mare de emoţii…
Van: Eu sunt un observator, nu am experimentat eu, neapărat, toată gama de emoţii. Le-am observat la alţii. Trăiesc în această lume şi observ bune şi rele. Apoi, le transform în muzică…
JB: Vorbeşti într-una dintre piese despre materialism, bănci, elita care conduce această lume… nu ţi-e teamă că vei fi etichetat ca „protestatar”?
Van: Nu. Ce vrei să spui? Că oricine îşi exprimă opinia despre criza financiară este un protestatar? Sau dacă vorbesc despre faptul că unii ajung în situaţia de a-şi pierde toţi banii înseamnă că sunt un protestatar? Asta vrei să spui?! Nu… eu cred că e vorba până la urmă de modul în care pui problema. Eu privesc lucrurile din prisma unui compozitor. Eu sunt un simplu observator. Jurnaliştii scriu despre aceste situaţii, ei sunt protestatari? Nu, nu sunt! Pur şi simplu scriu un text şi informează lumea.

„Prin 1990 am început să compun piese bazate pe experiența mea de viață”

JB: Să revenim un pic la album. Presupun că dacă ai fi vrut să urmezi calea comercială, ai fi putut scrie 10 clone ale piesei Brown Eyed Girl şi ai fi avut succesul garantat…
Van: Nu este vorba despre succes. Începi când eşti tânăr, apoi acumulezi experienţă pe măsură ce anii trec şi după un timp foloseşti această experienţă pentru a face piese noi. Dar nu mai poţi fi, nu mai poţi simţi ca la 20 de ani. În plus, nu este uşor deloc să clonezi Brown Eyed Girl… fiecare piesă este unică. Unele dintre piese devin mai cunoscute decât altele, dar nu vei putea niciodată să clonezi o piesă. Ea este unică. Mult mai târziu am început eu să compun piese care provin din experienţa mea de viaţă. La început mă inspiram mai mult din piesele anilor ’50 şi prima parte a anilor ’60. De obicei acestea erau piese de dragoste, aşa că am învăţat să compun din ceea ce auzeam la alţii, ascultând colecţia de discuri a tatălui meu, îmi plăcea folk-ul, blues-ul, era multă poezie în blues. Acesta era modul meu de a compune la vremea respectivă.
JB: Când ai încetat să mai foloseşti „şablonul” anilor ’50 devenind astfel compozitorul-solistul Van Morrison pe care îl ştim?
Van: Întotdeauna am făcut ceva al meu. Încă mai folosesc acel „şablon”. Dar, probabil, în anii ’90 am început să compun piese bazate pe experienţa mea personală. Cred că primul album cu piese compuse în urma unor situaţii trăite de mine a fost What’s Wrong With This Picture. Deşi a mai fost înainte de acel album şi piesa Fame (“fame, they’ve taken everything and twisted it”)…
JB: Albumele tale îmbină multe genuri muzicale: soul, jazz, blues… pot spune că ai avut noroc că presa de specialitate nu te-a încadrat în niciun gen anume?
Van: Da… am avut noroc pentru că modelul meu a fost Ray Charles care spunea mereu că el cântă orice gen de muzică. Apoi mai era şi Bobby Darin care era compozitor şi care scria piese de folk la fel de bine cum scria şi piese pentru Frank Sinatra, de exemplu. Sunt astfel de oameni care pot acoperi diferite genuri muzicale.

JB: În general, oamenii ascultă piesele şi sunt convinşi că ceea ce cânţi tu reprezintă un crez pentru tine… Eşti de acord cu asta?
Van: Nu neapărat. Sunt trăirile mele din momentul în care am compus piesa respectivă. Erau observaţiile mele atunci, dar dacă am scris despre ele nu înseamnă că şi cred în ele. Nu este obligatoriu. După o zi sau o săptămână se pot petrece lucruri în viaţa mea care să-mi schimbe radical părerile. Aşa că nu îi poţi pune o etichetă unui om doar ascultându-i piesele. Nu aşa funcţionează lucrurile. Este problema oamenilor dacă ei presupun diverse lucruri despre mine şi cred că mă cunosc doar pentru că am compus nişte piese. Oamenii se pot identifica sau nu cu piesele. Fiecare este liber să interpreteze versurile cum vrea… Pagan Heart, de exemplu, este compusă după ce am citit o mulţime de cărţi. Nu este experienţa mea personală, deşi oamenii au presupus că aşa este. Am scris şi despre Creştinism, dar asta nu înseamnă că sunt neapărat creştin.
JB: Haide să vorbim despre piesele de pe album. Prima este Open The Door (To Your Heart). Este despre materialism…
Van: Este despre lăcomie, mai exact. Lăcomia a fost mereu în preajma noastră. În lumea în care mă învârt eu totul se bazează pe lăcomie. Uneori, am impresia că oamenii nu se satură oricât de mult le-ai oferi. Am trăit astfel de situaţii la începutul carierei şi le trăiesc chiar şi acum.
JB: Piesa Going Down To Monte Carlo … este acolo un vers care m-a băgat în ceaţă şi presupun că fanii tăi din alte ţări vor avea aceiaşi problemă ca mine. Spui: “Give my head peace”. Ajută-mă să înţeleg: de ce să mergi la Monte Carlo pentru a găsi pace?
Van (râde): Irlandezii o vor înţelege pentru că este o expresie locală. Eu am găsit pacea la Monte Carlo. Şi cred că este singurul loc unde pot avea linişte. În primul rând, nimănui nu îi pasă de nimic acolo. Acolo oamenii sunt atât de ocupaţi cu propriile vieţi, au atât de mulţi bani încât puţin le pasă cine eşti tu cu adevărat. Acolo pot fi un simplu anonim.
JB: Deci găseşti pace atunci când nimeni nu te observă…
Van: Exact! Oamenii nu îşi dau seama că a fi anonim este un dar! Oamenii care vor să fie celebri nu ştiu în ce se bagă. A fi anonim este un dar de la Dumnezeu, iar oamenii nu ştiu să preţuiască această condiţie….
JB: Aici este un paradox Van… toată viaţa ai căutat publicitate pentru tine…
Van: Nu! Nu! Publicitatea a venit cu job-ul meu.
JB: Da, dar a trebuit să o faci…
Van: Da a trebuit să o fac pentru a supravieţui. Nu am făcut-o pentru că am vrut să fiu faimos. Am făcut-o pentru că mi s-a spus că aşa trebuie să fac. În momentul în care intri în showbiz eşti spălat pe creier. Ajungi să crezi că vrei să fii celebru, deşi de fapt nu asta îţi doreşti. Acelaşi lucru se întâmplă şi la X-Factor şi la The Voice. Puştii aceia sunt făcuţi să creadă că îşi doresc succesul. Acei copii nu pot judeca singuri, nu pot cântări lucrurile cum trebuie, ei îi ascultă pe adulţii care le bagă în cap că asta vor de fapt: să fie celebri. Paradoxul este că tu munceşti mult şi cu cât vinzi mai multe discuri şi cu cât devii mai cunoscut cu atât îţi doreşti mai mult să fii un anonim. Eu nu am ştiut aceste lucruri la începutul carierei mele. Nici nu am crezut că va dura atât. Nu mi-am imaginat niciodată că va exista YouTube, că îmi vor spune oamenii că au văzut o filmare veche de care eu nici nu-mi mai amintesc. Eu am crezut că scot un disc iar acela va muri într-un an sau doi. Eu am crezut că se vor pierde fotografii vechi… Acum le văd pe toate pe Internet. Nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva. Eu am crezut sincer că la un moment dat mă pot opri şi voi putea duce o viaţă normală. Atât de naiv eram eu.

„Nu faci jazz pentru bani, îl faci pentru că îți place”

JB: Există şi o parte bună a succesului?
Van: Depinde ce faci. Eu am făcut asta pentru că iubesc muzica. Ştii ce se spune despre jazz: nu-l faci pentru bani, îl faci pentru că îţi place. Eu am intrat în această horă pentru că îmi place muzica, n-am făcut-o nici pentru bani, nici pentru faimă. Am făcut-o pentru că am ascultat alţi muzicieni care mi-au schimbat viaţa, mi-au schimbat modul de a privi şi a judeca lucrurile. Şi am vrut să provoc şi eu aceleaşi senzaţii altor oameni. Când m-am lansat eu, artiştii făceau muzică de drag. Totul era concentrat pe muzică, nu le păsa cum se îmbracă X sau Y. Apoi producătorii au început să manipuleze piaţa spunând că pot vinde bluesul. Oamenii tind să uite că eu aşa am început: cu blues-ul. Mi-a plăcut să cânt blues, era ceva nou.
JB: Bine… dar dacă ne gândim la anii ’60… atunci era Beatlemania… deci faima…
Van: Da, ştiu. Dar cât de multe trupe poţi numi din acea perioadă? Erau sute de oameni, mulţi dintre ei foarte buni. Erau trupe în Germania extraordinare. Unde sunt acum? Nu vei auzi niciodată de ei. Auzi doar despre cei care au reuşit. Dar au fost sute de alte trupe care nu au avut norocul de a avea un manager ca Brian Epstein şi care au dat tot ceea ce au avut pentru a fi difuzaţi la radio. Dar tu vorbeşti despre mainstream acum. Eu nu fac parte din mainstream. Nu am vrut niciodată asta.

„Nu am vrut niciodată să fiu în mainstream”

JB: Dar din punct de vedere al vânzărilor faci parte din mainstream?
Van: Nu. Vând sufiecient de mult cât producătorii să mă susţină. Pentru ei sunt un artist credibil, de aceea mă vor nu pentru că am vândut vreodată milioane de discuri. Eu sunt folosit de casele de producţie pentru că acestea au nevoie de credibilitate în faţa cumpărătorilor pentru a aduce în faţă alţi artişti fără credibilitate. Eu trăiesc din concerte, nu din vânzare de discuri.
JB: Şi… eşti mulţumit cu situaţia asta?
Van: Da, sigur că da. Nu am vrut niciodată să fiu în mainstream. Dacă oamenii cred că fac parte din mainstream atunci este problema lor. Eu ştiu cine sunt, ştiu ce am făcut, ştiu ce vreau să fac şi nu vreau să par ceea ce nu sunt. Cunosc jocul, ştiu exact unde mă potrivesc şi sunt foarte mulţumit.