BOB DYLAN LA SALA PALATULUI (25.06.2014)

0
17

bob dylan live 2014Cronică de Iulia Radu

Mi-a plăcut la Dylan! Mult. Ba chiar foarte mult! Neașteptat de mult având în vedere faptul că nu a fost un concert la care să-mi fi dorit neapărat să merg. Nu fusesem nici la primul lui concert în București (de la Zone Arena), dar citisem cronicile, cunoșteam reacțiile celor care au fost. În plus mi s-a părut întotdeauna că piesele lui Bob Dylan sună mai bine… cântate de alții. Deci… nu sunt un fan Dylan. Dar în dimineața concertului m-a „plesnit” o poftă nebună de a merge la concert. Știți, pe mine mă apucă cheful cel mare fix în momentul în care organizatorul decide că nu acreditează jurnaliști… Făcusem cererea de acreditare în urmă cu o săptămână, dar nu primisem niciun răspuns. Cum nu-mi propusesem să ajung cu orice preț la sală, nu am insistat, dar în ziua concertului am decis că este musai să-l văd! Mai ales că cei de la D&D East Entertainment își exprimaseră dorința de a fi partenerii lor media (și) pentru acest concert. Iar noi îl promovaserăm cum trebuie. Așa că am pus mâna pe telefon și am sunat organizatorul. Mi s-a spus că „nu acredităm jurnaliști la acest eveniment pentru că domnul nu dorește să fie fotografiat și filmat”. Bine-bine, dar eu nu vroiam nici să-l fotografiez, nici să-l filmez, vroiam să-l comentez. Andreea, PR-ul de la D&D East Entertainment mi-a înțeles argumentele și m-a trecut pe lista de invitați.

 
Am ajuns devreme la Sala Palatului. La ora 19.00 eram la intarea presei. Începuseră se strângă oamenii în fața sălii și se putea intra în foaier deja. Agenții firmei de pază îi sfătuiau pe toți să își anunțe prietenii să își lase aparatele foto (îndiferent dacă sunt mici sau mari) acasă. „Păi și cu telefoanele mobile ce să facem?” a întrebat cineva. „Ne promiteți că nu le folosiți. Oricum vom fi cu ochii pe voi”, a venit răspunsul prompt.
 
Mi-am ridicat invitația de la o doamnă extrem de drăguță de la Eventim. La 19.15 mă învârteam prin foaierul sălii. Știam deja că nu avem voie să facem fotografii, așa că lăsasem aparatul acasă. Am aflat cu stupoare că nici organizatorii nu vor face poze, „poate doar câteva la intrare”, mi-a zis Andreea. Bun, deci ne putem lua gândul de la imagini de pe scenă…
 
Pe măsură ce intrau în sală, spectatorii se înghesuiau la standul cu obiecte promoționale. Unii doar pentru a arunca o privire și a se închina înainte să plece (prețurile erau destul de piperate, între 50 – o bandană – și 140 lei – un tricou), alții pentru a cumpăra de toate. „Aici sunt mult mai ieftine”, mi-a spus Jeffrey, un american în vârstă de 55 de ani, care cumpărase două tricouri, unul pentru el, celălalt pentru fiul lui, Colin, de 11 ani.
 
La Sala Palatului i-am întâlnit și pe John, George și Nick, trei americani din Texas (aveau în jur de 60 de ani), aflați în București cu afaceri. „Nu l-am mai văzut de mult timp pe Dylan și având în vedere că prețurile biletelor sunt mult mai mici aici, nu ne-am putut refuza această plăcere”, mi-a spus Nick. „Vă rog mult să scrieți frumos despre el. În SUA presa nu ratează nicio ocazie pentru a-i desființa concertele, dar el nu merită asta!”, mi-a povestit cu părere de rău George. „Father-Dylan mi-a deschis mintea în adolescenţă. M-a făcut să gândesc şi pentru asta îi voi mulţumi toată viaţa! Şi acum mă refer la toate piesele lui, nu doar la Blowing In The Wind, The Times They Are A-Changing”, a adăugat Nick.
Tata-Dylan”, îmi place cum sună, am să ţin minte această formulare.
 
L-am cunoscut și pe William, un britanic de 62 de ani, care se află în București de o lună, ar fi trebuit să se întoarcă acasă, la Londra, în urmă cu 3 zile dar și-a prelungit șederea special pentru acest concert. „Biletele sunt mai ieftine aici, iar eu pur și simplu nu pot să ratez nicio întâlnire cu muzica lui Dylan. Am crescut cu piesele lui… De fapt, este mai mult decât atât. Dylan a fost, și într-un fel mai este încă, vocea generației mele. El a pus în cântecele lui toate frământările cu care se confrunta generația mea, și nu mă refer doar la piesele lui de protest, ci la muzica lui, în general. Este mare lucru să existe vârfuri, lideri într-o generație. Muzica lui a fost un fel de far după care s-au ghidat mulți oameni. Noi am fost foarte norocoși că i-am avut la Dylan, Cohen, Jim Morrison, Joan Baez, Donovan, Paul Simon, Marc Bolan (dar voi nu cred că îl cunoașteți pe el). Din acest punct de vedere îmi vine să plâng pentru generația ta. Aveți prea puține repere culturale”, mi-a mărturisit el.
 
Pe la 20.10 am decis că este cazul să merg în sală şi să-mi găsesc un loc (ştiam că vor fi multe libere, aşa că problema era doar o plasare mai bună). Zis şi făcut, urc scările şi dau să pătrund în sală. Două domnişoare mă întreabă suav: aveţi brăţară? Nu, nu aveam. Arăt invitaţia. „Ne pare rău, dar fără brăţară nu vă putem lăsa înăuntru”. Păi… nu mi-au dat la intrare… De unde să iau?! „Trebuie să vă duceţi înapoi să vă pună, altfel nu puteţi intra în sală”. Şocată (asta nu mi s-a mai întâmplat până acum!) fac stânga împrejur şi mă duc la intrare. Primesc brăţara salvatoare. Urc scările din nou (asta m-a bucurat pentru că nu mai ieşisem cu bicicleta şi nu mai făcusem mişcare de mult) şi ajung, într-un final glorios, pe un scaun! Consult invitaţia: ora de începere 20.30. Aşadar, ne despărţea un sfert de oră de întâlnirea cu Dylan. Cu toate astea publicul intră agale în sală. Se aud gongurile care cheamă spectatorii înăuntru. La un moment dat, din difuzoare răzbate o voce suavă, feminină, gingaşă, caldă care ne taie elanul din start: nu avem voie să folosim aparate foto sau telefoane mobile, explicaţia este simplă: „preferăm să vă bucuraţi de concertul live, nu prin ecranul mic al telefoanelor”. Apoi am fost rugaţi să îi respectăm pe cei din jurul nostru. Eu m-am uitat în stânga şi în dreapta şi nu era nimeni pe o rază de 5 metri, deci şi dacă aş fi vrut să deranjez pe careva, nu aş fi reuşit.
 
Gândurile mi-au fost întrerupte brusc de un sunet strident, instinctiv m-am uitat spre scenă şi i-am văzut intrând pe instrumenţişti. Era 20.30 şi luminile erau încă aprinse în sală. Mulţi au fost luaţi prin surprindere, alţii chiar s-au speriat, i-am auzit spunând: „Eu vroiam să fug, am crezut că este sirena de incendiu şi că trebuie să ieşim din sală”. Treptat sala a fost cufundată în întuneric, iar ropotele de aplauze s-au înteţit atunci când Dylan şi-a făcut apariţia pe scenă. S-a cântat în semi-întuneric astfel încât mai mult am dedus silueta, gesturile şi mimica lui Bob Dylan. Nu l-am văzut, dar nici nu m-a deranjat acest lucru. Dylan a fost o prezenţă creionată discret pe scenă, învăluită în mister. N-a încercat să-mi transmită nicio stare anume, nici de protest faţă de societatea alienată în care trăim, nici de dragoste faţă de iubit/iubită, părinţi etc. Nu. M-a lăsat să ascult şi să aleg singură încotro îmi îndrept gândurile. A fost un concert special pentru mine. A fost pentru prima dată când am acordat atenţie versurilor în timpul unui concert live. De obicei, „trăiesc” altfel show-urile live, energia vine din muzică, din vocea și atitudinea solistului sau de la cei din jurul meu. La Dylan a fost altfel. Din piese se desprindeau frânturi de text în jurul cărora „croşetam” zeci de idei, gânduri… Astfel, m-am trezit notând în carneţel versuri precum:
 
„What good am I if I know and don’t do
If I see and don’t say, if I look right through you
If I turn a deaf ear to the thunderin’ sky
What good am I?” (What Good Am I?)
 
“Night after night, Day after day
They strip your useless hopes away
The more I take the more I give
The more I die the more I live” (Pay In Blood)
 
Tata-Dylan” m-a învăţat ce înseamnă să asculţi mesajul muzicii și să-l legi cumva de existența ta. Modul în care rostea Bob Dylan cuvintele avea ceva special. Sincer, nu cred că am mai gândit atât de mult într-o oră şi jumătate de când mă ştiu. 🙂 Este drept că în primele 15 minute nu am înţeles mai nimic din ceea ce se petrecea pe scenă şi asta din cauza spectatorilor care dăduseră năvală în sală şi bâjbâiau prin întuneric după locuri. Cei care intraseră deja erau enervaţi de toată acea vânzoleală şi se întrebau ce se petrece: “au lăsat intrarea liberă şi s-au îmbulzit toţi înăuntru?!”, comentau unii retoric. Apoi am aflat că s-a intrat greu din cauza brăţărilor buclucaşe… Puteţi citi mai multe pe blogul lui Andrei.
 
Nefiind un om care a crescut cu muzica lui Dylan, nefiind legată afectiv de anumite piese, nu am venit la concert cu un setlist făcut deja făcut în minte, nu aveam nicio aşteptare din acest punct de vedere. De fapt, ca să fiu sinceră, singurele piese pe care le-am recunoscut în timpul concertului au fost: Tangled Up In Blue, All Along The Watchtower şi Blowing In The Wind. Dar m-am bucurat de fiecare piesă interpretată pentru că în toate piesele pe care le-am ascultat am găsit câte un vers care să-mi rămână fixat în minte.
 
A fost o experienţă inedită şi mă bucur că am reuşit să ajung la concert. În ceea ce priveşte atitudinea lui Dylan pe scenă… Ce-aş putea să spun?! Nici de data aceasta nu a salutat publicul şi nu şi-a prezentat trupa (asta este o mare bilă neagră pentru că muzicienii care-l însoţesc pe scenă sunt extraordinari, dar nu îi aminteşte nici măcar pe site-ul lui). A mulţumit după 45 de minute şi a anunţat că “urmează o scurtă pauză”. Acesta a fost singura frază adresată spectatorilor. După 25 de minute, show-ul a fost reluat. Una peste alta mi s-a părut că a fost sincer când ne-a mulţumit, ba chiar aş putea spune că l-am văzut, la un moment dat, zâmbind înainte de a-şi pleca uşor capul în semn de respect faţă de public. Sau, poate doar mi s-a părut, cine ştie?! Lumina era… difuză… 🙂 Sala l-a primit cu căldură, s-a aplaudat mult, iar unii au şi fredonat alături de artist. Cum era de aşteptat, spectatorii l-au chemat la bis, iar Dylan ne-a oferit, cu generozitate, All Along The Watchtower şi Blowing In The Wind. Mi-a plăcut foarte mult aranjamentul orchestral al ultimei piese. Jos pălăria!
 
Setlistul serii:
Partea întâi:
Things Have Changed (2000)
She Belongs to Me (1965)
Beyond Here Lies Nothin’ (2009)
What Good Am I? (1989)
Waiting for You (1985)
Duquesne Whistle (2012)
Pay in Blood (2012)
Tangled Up in Blue (1975)
Love Sick (1997)
 
Partea a doua:
High Water (For Charley Patton) (2001)
Simple Twist of Fate (1975)
Early Roman Kings  (2012)
Forgetful Heart (2009)
Spirit on the Water (2006)
ScarletTown(2012)
Soon after Midnight (2012)
Long and Waster Years (2012)
 
Bis:
All Along the Watchtower (1968)
Blowin’ in the Wind (1963)
 
M-am uitat prin sală şi i-am zărit pe Mirabela Dauer, Alexandru Andrieş, Mircea Florian, Aurel Mitran, Tudor Turcu… Probabil că au fost şi alţii, dar nu ne-am întâlnit. Din păcate, sala nu a fost plină. Aproximativ 2.500 de oameni au venit la întâlnirea cu Bob Dylan. Ţin să subliniez acest aspect pentru că am primit un comunicat de la organizatori (D&D East Entertainment) în care se vorbea despre „4.000 de oameni”. Ar fi fost frumos să fie aşa! Dar realitatea a fost alta. Și ca să închei cu zâmbetul pe buze, vă las mai jos şi comunicatul lor (Andrei l-a şi citit în ediţia trecută a emisiunii):
 
Legenda muzicii rock, Bob Dylan, a umplut Sala Palatului din Bucuresti!
Legenda muzicii rock, Bob Dylan, pe numele sau real Robert Allen Zimmerman, a oferit publicului roman, pentru a doua oara la Bucuresti, un spectacol memorabil!
 
La varsta de 73 de ani, cu o cariera de peste 50 de ani si 35 de albume lansate, Dylan este pe locul al doilea in topul celor mai mari artisti ai tuturor timpurilor, potrivit revistei Rolling Stones(n.r. revista nu se numește așa, dar nu contează!). Concertul de la Bucuresti a demonstrat, din nou, acest lucru.
 
Acompaniat de osuitade muzicieni de exceptie, septuagenarul artist a cantat timp de doua ore pentru cei 4 000 de spectatori, piese din repertoriul sau care au marcat viata muzicala. Melodiile sale, cu versuri ce includ o varietate de influente politice, sociale, filosofice si literare, au ridicat publicul in picioare, smulgand ropote de aplauze. Mai mult, la finalul concertului, la cererea publicului, acesta s-a intors si a mai cantat doua piese.
 
General Manager-ul D&D East EntertainmentDenise Sandulescu a declarat: “A fost o onoare pentru mine sa organizez concertul acestui mare artist la Bucuresti. Sunt fericita ca am putut oferi fanilor lui Bob Dylan ocazia de a-l revedea pe scena Salii Palatului, iar acestia l-au rasplatit din plin cu aplauze.”

Follow me
Follow me

Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here