Sandu Arion – amintiri despre Sincron (4)

0
386

Trupa Sincron 1964
Trupa Sincron 1964

Continuăm „Serialul Sincron” cu episodul al treilea semnat de Sandu Arion.
Prima mea colaborare cu o formatie muzicala serioasa a inceput la finele lui 1963 si formatia se numea Tempo,fiind alcatuita din patru tineri, suflatori, cu conservatorul facut, deci muzicieni de mare clasa.Trei dintre ei erau „nemti” din Sighisoara iar al 4-lea era Dan Georgescu (muzicuta), din fosta formatie Garofita. Ati inteles ca eu , care nu „interpretasem” pana atunci decat in parc la Frimu, cu golanii si gagicile, eram cel mai ageamiu dintre toti. Seful nostru era Rolf Albrich, trompetist, care impreuna cu ceilalti baieti, s-a chinuit nespus de mult cu mine ca sa ma invete putina armonie, caci aveau nevoie de acompaniament serios la bucatile Dixie si Ray Coniff care erau atunci la moda. Mai tin minte si acum piesa „Ja-Da”, cu care ma innebuneau zilnic. Nu-mi amintesc exact unde ne-am cunoscut dar „ne-am placut” si am hotarat sa colaboram impreuna. Eu eram pe atunci proaspat casatorit cu prima mea sotie, Stefana, o cucoana remarcabila, cu calitati deosebite (ca de altfel, toate nevestele mele)! Stefana a contribuit serios din pacate, la despartirea mea de Tempo, dar a insistat deasemenea sa intru la Politehnica, deci am iertat-o. Ea nu m-a iertat insa niciodata, considerand ca eu sunt singurul vinovat ca nu mai putea avea copii, desi daca ma gandesc bine avea tata farmacist si ar fi trebuit sa stie mai multe decat mine…
De Revelionul 1964 am cantat cu totii la Cazinoul din Sinaia care era inca liber (adica nu pusese seful ochii pe el) si am avut cu totii un succes imens, chiar asa nerodati cum eram, neavind vechime mare in muzica impreuna. Am petrecut o saptamana splendida intre brazii inzapeziti ai Sinaiei ,eu amintindu-mi cu ocazia asta de anii copilariei petrecuti acolo, in casa dlui Boeru (fost crupier la acelas Cazinou,de vis-a-vis de casa), care fusese inchiriata de bunica mea, dna Davila in perioada cand inca mai avea putina putere si bani.
Reintorsi la Bucuresti, am inceput o serie de repetitii la Student Club din Calea Plevnei unde era director un prieten din primii ani de ceaiuri – dl Laurentiu Toma (Țâca) cand, deodata, trupa a primit un contract serios si neasteptat: de a canta la mare la Cazinoul din Mamaia, primul magazin pe valuta din tara, care abia se deschisese atunci. In mod ciudat insa, o intamplare trista ne-a despartit, Stefana a acuzat o sarcina extrauterina si astfel m-a obligat sa ma retrag din trupa, lasandu-i balta pe baieti, lucru de neiertat pentru nemti. Si aveau dreptate…. Ulterior am aflat ca au „prins” un contract in R.F.G. pe bani frumosi si de atunci nu i-am mai vazut, dar am aflat ca o duceau bine…
Gelozia Stefanei mi-a schimbat cursul vietii (nu doar in bine), caci asa fac femeile uneori…. Nici macar nu avea sarcina extrauterina!! Asa ca m-am intors iar in pod cu toata gasca, la amplificatoare, care insa devenisera foarte profesionale si cautate caci citeam si ne interesam de tot ce era muzica si electronica. Asteptam asadar o a doua ocazie, caci se spune ca Domnul ne da mai multe si daca nu apucam niciuna suntem demni de soarta noastra si nu avem dreptul sa ne plangem de nimic! Si iata ca a aparut si a doua formatie, a doua ocazie pe care o asteptam. Formatia s-a numit ulterior Sincron si aveam sa petrec cei mai frumosi ani din toata viata mea, alaturi de ei. Cu Sincronul am spart gheata muzicii rock din tara caci bucatile cu care eram bombardati zilnic la radio erau de genul: „Drag imi e badita cu tractorul”, „Macarale”, tangouri, cha-cha-uri etc. Cu ocazia asta, am avut cu totii parte cativa ani buni, de succes, bani, turnee, filmari, imprimari, dar si de unele lovituri sub centura din partea tovarasilor care vegheau cu grija ca sa nu influentam in rau tineretul si minunata noastra societate Socialista…
Cam.de aici incepe povestea muzicii rock la „Est de Eden” ,pe care am scris-o cu gandul la nonsalanta tineretii noastre caci noi am fost intradevar pionierii schimbarii muzicale in tara (ma refer desigur, doar la muzica usoara, nu la alte genuri). Iata cum s-au intamplat lucrurile, foarte pe scurt… Intr-o dupa amiaza, dupa un scurt telefon, podul din Cristian Tell, s-a umplut de lume. Asa i-am cunoscut atunci pe fratii Cobarzari (Dick si Coco), pe Bebe Fugaru, tanar student la Conservator, cu fata plina de cosuri dar deasemeni si plin de talent, si imediat am inceput sa zdranganim la chitare, incercand ultimele produse ale atelierului nostru clandestin. Fratii Cobarzan au adus cu ei doua chitare din Cehia, imprumutate de la o institutie unde repetau, si asa a aparut orchestra noastra. Dick canta la chitara bass, Coco armonie, eu solo, Bebe la orga si la pian iar la baterie am colaborat cu Ilie Mihalache , o frumusete de baiat (!!), care insa ne-a lasat balta in scurta vreme, el neputand sa astepte pana la primele castiguri ale trupei, neavand alt serviciu, asa cum aveam noi.
Intr-adevar, cu totii aveam servicii sau alte surse de venit, deci eram amatori in toata regula.Ulterior am cooptat in formatie si pe Dan Voinescu, deasemenea prieten vechi de ceaiuri, tinute la sosea, unde locuia pe atunci, si unde dna Clara Voinescu ne indopa cu mancaruri excelente, si deasemenea, a fost inlocuit bateristul cu Ucu Bratu Voicescu Ionel. 
Intrucat notiunea de impresar inca nu era cunoscuta pe atunci in Romania, un prieten de al lui Bebe, graficianul Emil Cost, care lucra pe atunci la O.N.T.Carpati, a acceptat sa devina „organizatorul formatiei” cum l-au botezat tovarasii, caci impresar le suna prea „de dincolo”. Primele lui misiuni erau sa ne asigure un loc de repetitii, unde sa ne putem depozita in siguranta aparatura, si deasemenea,sa gaseasca relatii la Radiodifuziune, la Teatre si la Televiziune. Primele repetitii le-am facut acasa la Cornel Iliescu, langa Cismigiu. Cornel, fiind sofer si mare admirator al trupei, ne mai si ducea cu masina imprumutata de la serviciu oricand aveam nevoie! In fine, dupa multe cautari, locul de repetitii s-a gasit. Se numea „Casa de Cultura Lenin” si era unul dintre lacasurile „culturii Socialiste” cu care se pricopsise capitala in ultimii ani. Era vorba de o fosta casa boiereasca imensa, situata pe Calea Rahovei, sus pe deal. Ne-am carat toate troacele, cum le numea Dan, intr-o camaruta la etajul 1, si acolo am continuat sa repetam de zor. Ca plata pentru inlesnirile facute noua, trebuia sa sustinem un concert pe saptamana pentru clientii Casei de Cultura, sambata sau duminica… Cam la doua saptamani de la instalarea noastra la Casa de Cultura Lenin, dupa repetitii zilnice, incropisem un mic repertoriu, de vreo 10 bucati muzicale. Unele erau piese instrumentale straine, altele compozitii de-ale lui Bebe Fugaru,care arata un deosebit talent prin armoniile originale pe care le folosea. O contributie importanta a avut si Vino (Vasile Tudose), un tanar poet care a scris poeme inspirate pentru unele melodii…. Intrucat eram baieti saraci, hrana noastra zilnica era un corn sau, cand vreunul dintre noi avea bani, treceam pe mici cu bere, la o bomba din coltul strazii al carei nume imi scapa. In fine a venit si ziua primului nostru concert cu public. Eram topiti de emotie, desi dupa cum s-a dovedit ulterior, chiar cnu prea aveam de ce! Concertul in sine a fost un dezastru! In primele randuri in sala se aflau tovarasii cu munci de raspundere, conducerea Casei de Cultura, gazdele noastre, care congestionati la fata ne faceau incontinuu semne disperate sa cantam mai incet, nefiind obisnuiti cu asemenea muzica! Aparatele mele, construite in pod, aveau doar 10-15 wati (teoretic) si de fapt erau si mai mici dupa cum s-a dovedit ulterior, prin masuratorile lui Genu Vasiliu, un electronist prieten, nu ca monstrii care au aparut ulterior, de sute de wati. Dar asa a fost atunci la inceput de drum…
In fundul salii se afla un grup mai mare de spectatori, erau soldati in termen care erau insotiti de unguroaicele proaspat agatate in Cismigiu si care abia asteptau sa se stinga lumina, pentru a se cunoaste mai indeaproape cu tovarasele. Deci nici pe ei nu-i prea interesa prea mult ce se intampla pe scena. Dupa cativa ani insa, avea sa-i cam intereseze si chiar foarte mult formatia Sincron,care dadea multe concerte si in unitati militare! De fapt, atunci, singurii spectatori de nadejde au fost cativa colegi de-ai lui Bebe de la conservator (dintre care unii au devenit ulterior cunoscuti), si vreo doi prieteni de-ai mei. Doar ei ne-au aplaudat cu frenezie, cu strigaturi si tipete dandu-ne curaj, ca un mic preludiu al nebuniei ce avea sa urmeze mai tarziu. Atunci, in seara aceea, la carciuma din colt, am botezat formatia. I-am zis Sincron. Si atunci visele noastre au luat foc… Doream sa devenim vedete, sa-l ajutam pe Bebe sa-si lanseze bucatile, sa lansam si noi talente tinere, sa aparem in filme, sa facem turnee, sa avem amplificatoare fantastice, care sa-i „pedepseasca” pe tovarasii plasati in rindurile din fata, si cate si mai cate!
Intrucat la noi, toate noutatile in domeniul artei si nu numai, ajungeau cu mare intarziere, a fost necesar sa ne gandim cu ajutorul prietenilor, la prezenta noastra scenica, la costumele adecvate , la miscare, la repertoriu, tinand desigur seama mereu de interdictiile de rigoare care cuprindeau toate domeniile de mai sus, si inca multe altele.Cum am reusit sa avansam cu toate astea? A fost foarte greu dar tineretea era de partea noastra si sa nu uitam ca ne aflam in anii aceia magici, ani ’60, atunci cand, in toata lumea fierbea sangele tanar. Incepuse atunci, in sfarsit, si la noi, in Romania, la „Est de Eden”, epoca de aur a muzicii Rock.   

Andrei Partos
Follow me
Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here