Status Quo la Sala Palatului (17.10.2012)

Cronică de Andrei Partos
M-am bucurat când am aflat că Status Quo revine în România. Nu pentru mine. Îi văzusem de două ori. Pentru cei care n-au avut şansa să-i prindă la “Cerb” în 1995 sau în alte părţi. Chiar am lăudat-o pe Laura Coroianu (Emagic) pentru iniţiativă. Profit aici de ocazie, pentru a-i mulţumi! Promovarea n-a fost cea mai susţinută, perioada e cam aglomerată de evenimente şi scumpiri. Oricum, eu tot nu înţeleg cum de n-a fost Sala Palatului plină. O trupă cu atâta energie în piesele ştiute, n-a putut aduna 4000 de oameni? Înseamnă că undeva e o bubă. Cei care au fost, în schimb, au fost de nota 10! Generaţia dominantă a fost cea apropiată de a mea. Oameni din domeniu, dar şi pasionaţi ca Georgiana şi Ivan Patzachin, Carmen Bunaciu, Anca Pătrăşcoiu, Minel Stoica, sau un grup din Suceava care a crescut pe la Costineşti şi a auzit des Status Quo…Practic n-a mai contat că suntem puţini. Desigur, organizatorul a avut de suferit, dar moral poate avea această compensaţie…A fost o seară specială, cu energie pozitivă pe tot parcursul ei.
Şi fanii VH2 puteau fi mobilizaţi mai apăsat, dar decizia participării lor s-a luat târziu. Repetoriul pregătiti de Mihai Pocorschi, Gabi Cotabiţă şi colegii lor, a fost ales special pentru o deschidere la Status Quo. Cu piese dinamice. Sunetul n-a fost cel mai fericit, dar cântarea mi-a plăcut. Spun de sunet, pentru că puţin după ei au venit britanicii şi am auzit altceva. O trupă cu foarte multe recorduri la activ. Cu 50 de ani de viaţă pe scenă a unora dintre ei, cu discuri de aur şi platină nenumărate în Europa. În 1962 erau The Spectres la Londra. Francis Rossi (pe atunci Mike) e născut în 29.05.1949 e singurul rămas de atunci. Au mai avut un nume, Traffic Jam, dar tot n-a dat satisfacţie. Abia din august 1967 se numesc Status Quo şi asta după ce a venit şi Rick Parfitt (Rick Harrison în acte, născut în 12.10. 1948). Tocmai comentam cu Ivan că sunt generaţia noastră şi se ţin foarte bine. Au cântat profi, fără şmecherii, fără vorbe prea multe. Relaţia cu sala exista din prima clipă când au intrat pe scenă. Oamenii s-au ridicat în picioare. Istoria se salută astfel! Alături de cei doi amintiţi şi ştiuţi, pentru că apar mereu în imagini, au fost Andrew Bown (clape, muzicuţă, chitară, mişcare scenică), John Rhino Edward la bas şi Matt Letley la tobe (el e cel mai nou, având doar 10 ani în trupă). Fireşte că au fost piese ştiute de toată lumea (la “In The Army Now” publicul cânta integral, “Down Down”, “Caroline”, sau “Whatever You Want”) presărate printre cele noi, sau cele mai puţin cunoscute. Albumul “Quid Pro Quo “ a apărut anul trecut. E interesant de notat faptul că Status Quo n-a prins în SUA. A avut doar două prezenţe în Billboard şi asta în 1968 (cu „Pictures Of Matchstick Men” şi „Ice In The Sun„). În Marea Britanie au avut 50 de hit-uri dintre care 22 de Top 10. Am subliniat aceste aspecte statistice, pentru a arăta că sunt grupuri care prind într-o anumită zonă a lumii şi nu e o dramă dacă nu devin mondiali 100%. Deşi au recorduri tocmai în cântări multe pe unitatea de timp (apar în Guiness Book Of Records cu patru concerte caritabile în patru oraşe din Marea Britanie în 12 ore!), n-au dat impresia că fac ceva la repezeală, că sunt blazaţi. Muzică rock nesofiticată, simplă şi fără pretenţii, care ajunge la spectator fără efort.”Rockin All Over The World” e din 1977 , dar prinde şi azi. Este piesa lui John Fogerty. A fost o plăcere să vezi şi să auzi, în unele momente, patru chitarişti la unison, cu mişcări bine stabilite, dar fireşti…Am avut şi scurte solistici pe instrumente, aşa cum se poartă în concertele rock . Doar la solo-ul de baterie (reuşit şi foarte bine dozat sonor) au ieşit colegii să mai respire puţin. Dacă eram mai mulţi şi mai tineri, poate obţineam şi un al doilea rând de bis. A fost bine şi aşa. O serie de puşti au dansat în faţa scenei, mulţi copii aduşi de părinţi cu plete cărunte, au cerut autografe şi le-au primit. Lumea a plecat foarte mulţumită. Cel puţin aşa am văzut eu, deşi în faţa mea erau câţiva supraponderali (tineri) care-mi obturau orizontul.
Volksbank a susţinut financiar acest show şi bine a făcut pentru că altfel nu avea loc. Prima (şi poate ultima) cântare Status Quo la Bucureşti a fost un succes de calitate, nu de cantitate!