Mi-e greu să redau în cuvinte emoţiile pe care le-am trăit vineri, 12 octombrie. Cu aproximativ o săptămână înainte, am stabilit cu Paul Nancă (Fundaţia Phoenix, organizatorul concertului lui John Mayall) ziua şi ora pentru interviu.Timp berechet pentru a mă documenta şi pentru a pregăti întrebările. Mi-am dat seama că-mi tremură mâinile de emoţii abia când am ajuns în cabina de înregistrare. Nu am ocazia în fiecare zi să stau de vorbă cu un „Cavaler al imperiului britanic”, îmi spuneam eu în timp ce formam numărul de telefon. Gândul acesta nu mi-a fost de mare ajutor aşa că a trebuit să formez din nou. Sir John Mayall (n. 29 noiembrie 1933) a răspuns imediat. Este foarte amabil, dar în acelaşi timp păstrează un aer rece şi distant ca orice britanic care se respectă. Răspunde scurt la întrebări.
Este foarte mândru de cel mai recent album al său de studio, Tough, lansat în 2009 la casa de discuri Eagle. „Acest album a reprezentat un pas important în retragerea de pe piaţă a numelui The Bluesbreakers. Este primul album lansat sub numele meu, John Mayall. Piesele au fost foarte bine primite de cei care vin la concertele mele”.
Este supranumit “Părintele blues-ului britanic”, prin trupa sa au trecut unele dintre cele mai importante nume din istoria rock-ului şi blues-ului: Jack Bruce, Peter Green, Eric Clapton, Mick Taylor, Mick Fleetwood, John McVie şi Aynslyley Dunbar, pentru a enumera doar câţiva. În diverse interviuri citite pe Internet, Walter Trout şi Coco Montoya au declarat că John Mayall le-a fost mai mult ca un tată, vorbind la superlative despre calităţile deosebite de şef de trupă ale lui Mayall. Mai mult decât atât, Mick Taylor declara într-un interviu că nu există un mod mai bun de a învăţa să cânţi blues la chitară decât alături de John Mayall. Având în vedere numele care au trecut prin trupa sa, l-am întrebat care erau criteriile în baza cărora îşi alegea chitariştii. “Chitara, şi în general chitara solo, a fost întotdeauna un element central în repertoriul The Bluesbreakers. Dar să ştii că dacă mă gândesc bine, nici nu au fost atât de mulţi, care au trecut prin trupa mea, excluzând perioada anilor ’60 când Clapton, Green şi Taylor au stat în trupa mea câte un an fiecare şi apoi au pornit în cariere solo. Toate deciziile pe care le-am luat de-a lungul carierei mele au fost luate pentru a-mi satisface nevoile musicale. Toţi chitariştii care au fost în trupa mea trebuiau să mă incite cumva. Acesta a fost singurul criteriu de selecţie. Sigur că este foarte importantă şi personalitatea omului. Am avut şi unele mici probleme, dar în general The Bluesbreakers a fost şi o familie pentru noi toţi”.
L-am întrebat dacă nu s-a gândit niciodată să înfiinţeze propria casă de discuri pentru a produce artiştii pe care îi descoperă. “Nu m-am gândit să fac asta niciodată. Pentru a face acest lucru trebuie să fiu eu motorul care trage după sine maşinăria. Dar, de ce să nu o recunosc, eu sunt încă un artist underground, poate nu pentru cei care iuebesc blues-ul, dar pentru publicul mare numele meu nu înseamnă mare lucru. Eu nu am avut niciodată un hit. La Premiile Grammy am fost nominalizat o singură dată. Nu am fost propus niciodată pentru introducerea în Rock ‘n’ Roll Hall Of Fame. Nu mi-am propus niciodată să caut talente. Sunt doar un şef de trupă care ştie ce vrea să cânte şi care poate să fie şi un bun prieten cu colegii lui. După cum am spus, membrii formaţiei mele fac parte din familia mea”.
După o scurtă pauză, Mayall adaugă, uşor amuzat: “Cred că am avut mereu o ureche sensibilă la chitarişti. Sunt absolut sigur că albumul cu Eric Clapton a fost o rampă de lansare pentru el. Dar am ştiut mereu că nu va rămâne mult timp în trupa mea. The Bluesbreakers a fost mereu o trupă în mişcare, dinamică. Aşa a devenit cunoscută ca o şcoală pentru muzicienii de blues. Dar eu nu am privit-o niciodată în acest fel. Pentru mine a fost mereu o trupă care a trecut prin mai multe schimbări de componenţă, aşa cum se întâmplă în orice altă formaţie. Oamenii trebuie să înţeleagă că la vremea când Peter Green sau Eric Clapton erau în formaţia mea, ei nu erau nume mari. Dacă i-am ajutat în vreun fel, dacă le-a fost de folos experienţa cu The Bluesbreakers, atunci mă bucur. Dar nu despre asta era vorba. Pe mine mă interesa şi mă interesează în continuare să fac muzică şi să transmit mai departe oamenilor dragostea faţă de blues”.
La începutul lui 2012, John Mayall a susţinut cânteva concerte alături de John Hammond. L-am întrebat cum a început această colaborare. “Ne cunoaştem de foarte mult timp, iar casa de producţie şi managementul s-au gândit că ar fi o frumoasă reuniune. A fost o experienţă plăcută pentru, mărturisesc, eu nu am cântat niciodată un standard de jazz. Sigur că în improvizaţiile de blues au fost mereu influenţe de jazz, dar a fost foarte incitant totul”.
John Mayall a absolvit şcoala de artă, fiind grafician şi am vrut să aflu mai multe despre acest lucru. “Am făcut şcoala de artă, am mers şi la colegiul de artă pe care l-am absolvit după ce am terminat armata. Muzică am început să cant la 12 ani, aşa că muzica a fost mereu parte din viaţa mea. Sunt un grafician care a fost cucerit de muzică şi a cedat în faţa pasiunii. Am format diverse trupe când eram în colegiu, dar prima mea trupă cu muzicieni profesionişti a fost înfiinţată în 1963, The Bluesbreakers”.
Erau multe cluburi în Londra unde se cânta blues? “Da. De aceea m-am şi mutat în Londra. De acolo se dădea ora exactă. Într-un club cânta blues Alexis Korner, în altul erau cei de la The Rolling Stones, puţin mai încolo era Georgie Fame. A fost o perioadă extraordinară”.
John Mayall nu-şi mai amintea de concertul pe care l-a susţinut în România în 1995. “Am cântat în atâtea locuri de-a lungul carierei mele încât mi-e greu să le identific. Dar îi aştept pe români la concert pe 11 noiembrie (n.r. – la Sala Palatului). Vor asculta atât piese vechi cât şi unele mai noi. Va fi un concert pentru cei care iubesc blues-ul. Fanii vor fi mulţumiţi. Ne vom strădui să vă oferim un concert bun”.
- Despre trupa FiRMA, anulare de concerte, „cenzură”, Calin Georgescu (Pacientul) - februarie 28, 2025
- LANSARE PSIHOLOGICĂ (25.02) - februarie 25, 2025
- Sanremo, un festival socialist? - februarie 18, 2025