200 DE ANI

mai 11, 2015

Am primit o invitaţie indirectă, adică nu de la organizatori ci de la actriţa Julieta Szonyi, fostă colegă de şcoală, la aniversarea a 200 de ani a învăţământului în limba maghiară la Bucureşti. Am fost elev timp de 8 ani la Liceul Ady Endre din Capitală. Sora mea a terminat acolo şi apoi a fost profesoară o vreme. Istoria şcolii e spectaculoasă şi destul de zbuciumată. Mai important e evenimentul în sine, gândit de actuala conducere. Au fost invitaţi elevi şi profesori din diferite generaţii. Unii din anii 50, alţii din anii 60 sau 70, alţii absolvenţi după 1990. E interesant că e o şcoală care a găzduit familii, generaţii, care a funcţionat ca o familie. Explicaţiile sunt simple. Eram foarte puţini în clasă ( 10-15), relaţia cu profesorii era specială, părinţii erau implicaţi intens în viaţa şcolii. Clasa mea a pierdut în ultimii 3-4 ani colegi dragi şi apropiaţi, totuşi am fost singurii care am fost acolo în echipă, adică 5 elevi şi diriginta, doamna Stern, care a trecut de 80 şi e mai verde decât multe profesoare actuale. Vă daţi seama? Ea este cea care ne-a reunit acum câţiva ani din dorinţa de a ne vedea. Nu trăieşte în România, dar a venit şi la acest eveniment. Eram oameni care am terminat liceul în 1967 (unii am plecat la şcoli de limbă română în clasa a 9-a sau a 10-a) şi totuşi am ţinut aproape. Sediul de pe Str. Ferdinand (fostul Dimitrov) e din 1958. Eu am prins şi sediul vechi din Sfinţii Voivozi. Au fost întâlniri cu oameni pe care nu i-am văzut de peste 40-50 de ani, cei din alte clase, am văzut fotografii ale altor generaţii (ale noastre lipseau cu desăvârşire, deşi deţinem fiecare dintre noi materiale inedite), au fost discursuri, unele cam lungi, momente artistice, fotografii, TVR a filmat mult prin secţia maghiară. A lipsit un MC care să genereze emulaţie, să-i prezinte pe cei de acolo, în fond asta conta enorm. Intenţiile au fost cele mai frumoase. Din 4 până pe 10 mai inclusiv, a existat un program bogat şi divers. Eu am nimerit doar sîmbăta, la „Întâlnirea generaţiilor„. Programul în sine l-am aflat doar ajuns acolo. L-am cunoscut pe noul director, probabil numit politic, care habar n-avea cine suntem, ce facem. Dar e dispus să afle de aici încolo. Ar fi fost normală o documentare prealabilă judicioasă, fiind implicate trei instituţii importante, inclusiv UDMR. Lăsând aspectele generale, în plan personal am avut plăcerea să constat că sora mea a fost iubită de elevii ei, că activitatea mea din ultimii 20-30 de ani e ştiută de foştii elevi (toţi sau aproape toţi trăiesc în Bucureşti). Sunt mândru că am avut o dirigintă, o profesoară ca dna Stern care pare unică în peisaj. Impreună cu ea ne-am dus la un local apropiat la o porţie de bârfă, amintiri şi papanaşi. Doi dintre colegii mei din clasa a 8-a sunt împreună în ultima vreme, se iubesc cu pasiune. Eu habar n-aveam despre ce exista atunci şi la ce au ajuns după 50 de ani. Au lipsit motivat câţiva colegi, unul din Covasna, doi din Ungaria, una din Israel şi unul din SUA, dar simt că ne vom vedea tot printr-o acţiune privată. O şcoală care a dat rezultate, care a avut procente foarte bune de-a lungul istoriei. Mă refer la performanţe intelectuale, profesionale, sociale. Dar mai ales UMANE! Astfel de întâlniri sunt vitale, dar nu o singură dată la 200 de ani!
P.S. În 23 iulie 2005 a fost reuniunea clasei mele şi pot spune că a fost ceva de excepţie. Pe listă eram 14. Cu două excepţii am semnat toţi de prezenţă