Gabriel Liiceanu: Complicii…

Artico preluat de pe site-ul Contributors

ianuarie 8, 2021

1420

În zilele începutului de an, postul public „Radio România Cultural” (plătit din banii de la buget ai românilor) ne-a amintit pe site-ul său, la rubrica Portret, că se împlinesc 8 ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu, „personalitate artistică de excepție”, „actor, scenarist, regizor, producător de film şi om politic”. Poate că mulți se vor recunoaște în acest portret.

În ce mă privește, vorba lui Ilie Năstase, „eu nu mă regăsesc printre oamenii aceștia și nici ei printre mine”. Fac parte mai degrabă din „elita anxioșilor”, cum a numit-o Cioran, care e înclinată să vadă în Sergiu Nicolaescu, cât și în confratele lui, Adrian Păunescu, pe cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu. Nu e vina mea că încep noul an pe tonul indignării. Dar m-am simțit provocat.

Când, în decembrie 2020, Humanitas a încheiat anul lansând ultimul volum al trilogiei lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, nu știam că acest al treilea volum, având subtitlul Complicii – primele două volume sunt Călăii și Victimele – , își va vădi actualitatea cu atâta promptitudine. Ce sunt complicii, în acest dans macabru în trei, care a adus pe lume cea mai cumplită urgie a speciei noastre?

(…)

Păunescu a făcut pentru Ceaușescu cât jumătate din toată Securitatea

Și iată-ne, la 30 după „eliberarea de sub jugul comunist”, celebrând complicii comunismului: fie cu ei în viață, fie la un an, trei sau, iată, opt de la moartea lor. Cum se numește regimul în care ne aflăm? Cum îl botezăm, „științific” vorbind? Care este identitatea lui istorică? Ce înseamnă „perioadă de tranziție”? De unde, pornind, tranzităm și către ce? Și a cui tranziție? A „poporului român”?

De vreme ce toate punctele-cheie ale economiei, contractele cele mai bănoase cu statul, funcțiile publice cele mai importante sunt, toate, pe mâna membrilor „Maleficei Instituții” (cum a numit un scriitor român din exil Securitatea comunistă), unde mai apare „poporul”? Nu a rămas el mic, batjocorit și abia ițindu-se în fundal din spatele propriei lui mizerii? Nu, serios, în ce regim politic trăim?

În țara asta, în urmă cu câțiva ani, televiziunile „mogulizate”, prin care tropăie pensionarii Securității sau mai tinerii lor urmași, plângeau moartea lui Iulian Vlad, șeful Securității lui Ceaușescu. În Grădina Icoanei din București, și nu numai, au fost ridicate post mortem statui ale „porcului nostru de serviciu”, cum i-a plăcut lui Păunescu însuși să-și spună la un an-doi după apariția lui în noul decor al istoriei. Pentru o dată, era onest: de unul singur, cu ziarul și „cenaclul” lui, Păunescu a făcut pentru Ceaușescu, vreme de două decenii, cât jumătate din toată Securitatea.

Nu există infracțiune spirituală mai mare decât contrafacerea istoriei naționale

M-am întrebat care din cei doi – Păunescu și Nicolaescu – a contribuit în mai mare măsură, în calitate de complice, la perpetuarea năpastei Ceaușescu. Cel care strângea tineretul pe stadioane și, la adăpostul muzicii folk, ridica în final arena în picioare punând-o să strige „Partidul, Ceaușescu, România”? Sau cel care a participat, manipulând impactul imaginii, la batjocorirea istoriei prin falsificarea ei?

Nu cred să existe infracțiune spirituală mai mare decât contrafacerea istoriei naționale. Decât punerea generațiilor ei „în slujba”. Decât transformarea patriotismului în diversiune, propagandă și minciună lucrativă. Decât prostituarea „teleologică” a istoriei, care, la capătul ei, face ca Spiritul „înaintașilor” Burebista și Decebal să se regăsească pe sine, îmbogățit de istoria glorioasă parcursă în două milenii, în figura unui analfabet viclean. În această categorie a calpuzanilor de istorie poate fi încadrat autorul filmelor Dacii și Mihai Viteazul, „producții istorice de referință”, cum le numește „Radio România Cultural”.

(…)

În 12 ianuarie, când regimul Iliescu a organizat o „zi de doliu național pentru cei căzuți în Revoluția din decembrie 1989”, cu „Gelu Voican Voiculescu, Ion Caramitru și Sergiu Nicolaescu vorbind manifestanților din Piața Victoriei”, ipocrizia și tupeul „emanaților” au atins cote maxime. Sau poate mă înșel și acesta n-a fost decât un modest început?

(…)

Așadar, lor să le ridicăm statui?

Așadar, lor să le ridicăm statui. Lui Păunescu și lui Nicolaescu. Iar pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, „ultimul boier român în viață”, un adevărat aristocrat de modă veche, cu barbișon și baston cu măciulie de argint, unul dintre cei mai prodigioși turnători ai Securității comuniste (nume de cod Ionescu Paul), să-l onorăm, deocamdată – în așteptarea statuii, desigur – doar cu titlul de „cetățean de onoare al Capitalei” acordat de PSD și Gabriela Firea. Acestora să le cinstim memoria! Nu Elisabetei Rizea, nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, nu Doinei Cornea, nu lui Liviu Cornel Babeș, nu lui Călin Nemeș.

(…)

S‑a limpezit oare lumea noastră?

S‑a limpezit oare lumea noastră? Mai degrabă s‑a ales. S-a limpezit, s-a ales, deocamdată prin cărți, prin adevărul rostit. S-a ales după subtitlurile celor trei volume ale trilogiei woltoniene. De o parte a lumii, călăii: regizorii ororii şi supraveghetorii ei, astăzi morţi, dispăruţi, ştiuţi, neştiuţi, ascunşi, protejaţi. Apoi victimele: cei cărora „li s-au smuls dinţii şi gingiile cu cleştele de cuie”. Dar și cei care au așteptat, cu toată ființa lor, o limpezire a lumii care, în fapt, n-a venit.

Zvonul acestei alte istorii – până de curând interzisă, ignorată sau tăcută – începe treptat să se amplifice şi să capete, în paralel cu istoria contrafăcută, un loc în conştiinţa noastră. Și chiar dacă această altă istorie nu a intrat încă în manualele școlare, ea a început să umple rafturile bibliotecilor noastre. „Faptele noastre sunt oricum destule ca să facă o istorie“, spune consăteanul Elisabetei Rizea, Cornel Drăgoi. Și ea va continua să fie scrisă. „Atâtea sunt de spus…“

Acesta, așadar, e zvonul altei istorii decât istoria făcută în mod ticălos și complice, pentru ecranele de propagandă ale comunismului, de către recentul comemorat de la „Radio România Cultural”, Sergiu Nicolaescu. „Om politic controversat”, titrează site-ul. Auziți: „controversat”!

Ce-am vrut să spun cu toate astea? Că stăm tare rău, în continuare, cu simbolurile noastre de Bine și de Rău. Nu cred că începem cum se cuvine anul, îngăduind unei instituții publice să adauge, fie și numai un portet de-o pagină, la cultul complicilor unui regim criminal.

Puteți citi articolul în întregime aici: https://www.contributors.ro/complicii/