Un omagiu adus lui Florian Pittiș pe scena Casei de Cultură a Studenților (25.10.2023)

octombrie 26, 2023

1012

Știți care-i partea proastă când ești „frunză”? Nu poți părăsi copacul pentru a te „lipi” la altul. Dacă ar fi posibil, eu aș face-o fără să stau pe gânduri. Dar, nu! Trebuie să „atârni” de pomul în care te-ai „născut” și să asiști neputincios la dezastrul din jur. Eventual, poți doar să strigi: „la prima furtună, pregătiți-vă de impactul cu solul”. Și apoi să speri! La ce? Nu știu! Pe zi ce trece văd cum se adâncește „prăpastia” dintre generația mea și cea a părinților și a bunicilor mei. E greu să înfrunți viitorul când ai tăiat legăturile cu trecutul, când îți renegi propriile rădăcini. Regret că ne este tot mai greu să înțelegem un lucru atât de simplu. Un popor care nu-și respectă și cultivă valorile este condamnat să fie o biată frunză-n vânt. Mă încearcă un sentiment de gol când scriu aceste rânduri.

Miercuri seară (25 octombrie) am fost la Casa de Cultură a Studenților. Parcă a trecut o veșnicie de când am fost ultima dată în sala de concerte de acolo. Micuță, cochetă, cu scaune extrem de confortabile (mult mai bune decât îmi aminteam), este un loc foarte primitor. Am fost acolo pentru că mi-am dorit să-i văd live pe Dorin Andone, Vlady Cnejevici și Teo Boar cu proiectul de muzică și poezie „Sunt un frate tânăr”. A fost un spectacol de excepție, un omagiu adus lui Florian Pittiș.

Din nefericire pentru mine, nu am avut niciodată bucuria să-l văd live pe Florian Pittiș. Este unul dintre marile mele regrete. Privind, însă în urmă, pot spune că mi-a marcat copilăria. El a fost pentru mine „vocea cunoașterii”. Nu cred că am ratat vreo ediție a emisiunii Teleenciclopedia și, în mod evident, știam toate cântecele interpretate de el. Desigur, este și meritul lui că am început să-l îndrăgesc și să-l înțeleg mai bine pe Bob Dylan. Îi sunt recunoscătoare pentru faptul că a contribuit la formarea mea ca ascultător de muzică, că mi-a deschis mintea, că mi-a îmbogățit bagajul cultural. Chiar dacă n-am apucat să îi strâng mâna și nici măcar să îl văd în concert, cumva a rămas mereu cu mine.

Îi ascult cu aceiași fascinație cântecele și nu încetez să mă minunez cât de actuale sunt în continuare, în ciuda faptului că trec anii peste ele. Este unul dintre motivele pentru care nu am vrut să ratez spectacolul de miercuri seară. Puse în diverse contexte și situații de viață, cântecele interpretate de Florian Pittiș capătă mereu noi înțelesuri. Parcă sunt vii, mereu proaspete, parcă se adaptează zilnic… Este fascinant!

Este a doua oară când îi văd live pe Dorin, Teo și Vlady. Prima dată am avut un mic șoc, atât de bine se potrivesc cântecele lui Florian Pittiș pe timbrul vocal al lui Dorin Andone. Spectacolul din această seară mi-a mers direct la suflet. Am cântat toate melodiile vers cu vers, inclusiv pe cele două din repertoriul T.V.A. (Trupa cu Valoare Adăugată). Cum să nu mă bucur să ascult Vinovații fără vină, Alcool, Toți suntem puțin luați, Sfârșitul nu-i aici, Oameni buni, Nu-i nimic, pentru a da doar câteva exemple. Ba chiar am și recitat în gând poeziile alături de Dorin.

Spuneam în deschiderea acestui articol că mă încearcă un sentiment de gol… Acesta vine din faptul că au fost vreo 20 persoane în sală miercuri seară. În timpul spectacolului, m-am uitat pe pagina evenimentului de pe Facebook. Aproape 90 de persoane se declaraseră interesate de eveniment. De unde deduc că a circulat pe Facebook informația. Desigur, mereu e loc de mai bine când vine vorba despre promovare, dar un gust amar rămâne. Din punctul meu de vedere, un spectacol dedicat lui Florian Pittiș merită oricând o sală plină ochi. Mai ales că intrarea era liberă! Și nu îți cere nimeni legitimație de student la intrare, deci poate veni oricine.

M-ar fi bucurat enorm să văd o sală plină de studenți care fredonează cântecele arhicunoscute. Pentru că, vedeți voi, au existat oameni speciali, precum Florian Pittiș, care aveau darul de a-ți lua bolovanii de pe creier și de a face lumină atunci când se așterne bezna în mintea ta. „Moștenirea” lăsată de Moțu Pittiș are același efect și astăzi. Mă contrariază faptul că un astfel de om nu a intrat în ADN-ul românilor, că nu are recunoașterea pe care ar fi meritat-o. Adică… înțeleg că din obișnuință ne „îngropăm” „comorile”, dar nu pot și nici nu vreau să înțeleg de ce generațiile anterioare au „îngropat” și harta către astfel de „comori”. Refuz să accept faptul că generația mea, dar și cele care vin după, a fost „ruptă” cu bunăștiință de valorile culturale ale țării. Dacă din 90 de oameni care s-au declarat interesați pe Facebook de eveniment, n-au ajuns în sală nici 20, atunci stăm rău de tot. Mi-e teamă că publicul a devenit extrem de snob și de superficial. Și dacă-i așa atunci este cu adevărat trist.

Poate că sentimentul de gol vine și din faptul că deși știam cântecele și mă bucur de fiecare dată când le ascult, am conștientizat faptul că acea lume din care sunt rupte frânturile de timp (pe care le numim cântece) nu-mi va fi accesibilă niciodată. Știu despre vremurile respective, cunosc oameni care le-au trăit, dar adevărul este că parfumul, spiritul, ritmul acelor vremuri nu-l voi cunoaște niciodată cu adevărat. Pe scurt, mi-am conștientizat postura de outsider. Dar chiar și așa, a fost o seară foarte frumoasă.

Îi felicit pe Dorin, Teo și Vlady pentru ceea ce fac, pentru faptul că țin vie amintirea lui Florian Pittiș! Merită să îi vedeți live de fiecare dată când aveți ocazia. Cântecele le știți sigur! Totul este să mergeți cu mintea deschisă.