Am mers la cursuri de Fitness și Pilates și am supraviețuit să spun povestea

septembrie 22, 2024

286

De vreo doi ani se roagă o amică de mine să merg cu ea la sală că nu vrea să se ducă singură. Am refuzat-o fără milă, dar când a început să îmi spună: „din cauza ta și a altora ca tine care se dau prieteni buni, nu pot eu să slăbesc… Credeam că am prieteni pe care mă pot baza… și ți-am zis că fac eu cinste cu biletele de intrare, dar tu nu și nu… o să rămân obezăăă” și alte enunțuri lacrimogene, am cedat (aproape nervos) și am acceptat să merg cu ea. În plus, mi-am amintit că și eu am avut nevoie de un prieten care să mă însoțească la primele cursuri de ninjutsu. Așa că… am empatizat până la urmă.

Entuziastă nevoie mare, amica mea îmi spune: „ar fi trebuit să mergem din primăvară, ca să arăt și eu bine pe timpul verii, dar dacă n-ai vrut… în fine, e ok să arăt bine și iarna”. A vrut să meargă la fitness (ca să lucreze la diverse aparate) și la un curs de pilates. Mie mi se părea deja mult… dar dacă tot m-am băgat în horă… nu mai puteam să dau înapoi.

Amica mea a ales o sală de cartier, bine tehnologizată, care e aproape de zona în care locuiesc. Atenție, nu intră la categoria „sală de fițe”. Având în vedere că i-am spus că merg cu ea, ieri s-a dus la Decathlon să-și cumpere „țoale” de fitness și altele necesare (cred că a luat juma’ de magazin). Când am văzut-o așa pornită, am întrebat-o dacă trebuie să am ceva anume sau e suficient ce găsesc lejer prin șifonierul meu, subliniind în același timp că eu în colanți nu mă îmbrac. 🙂

Iată-ne dimineață pe amândouă vesele nevoie mare (ea pentru că mergea la fitness, eu pentru că ne vedeam) îndreptându-ne spre minunata sală. Când am ajuns acolo, am avut și primul mini-șoc: trebuia să ne descălțăm de la intrare, lăsam încălțămintea într-o boxă și apoi porneam în șosete până la vestiare. Amica mea era echipată până în dinți cu tot ce îi trebuie: șosete antiderapante, pantaloni și bluză speciale pentru fitness, ba chiar și niște mănuși (semănau cu alea ale mele de biciclist) ca să poată să țină greutățile mai ușor în mână. Separat avea echipamentul pentru pilates. V-am zis că a cumpărat jumătate de magazin.

În sfârșit intrăm în sala cu numeroasele aparate: benzi de alergat, biciclete, aparate cu diverse greutăți, etc. Muzica era proastă (doar bumți-bumți). În sală, lume multă… vreo 20 de persoane, ceea ce pentru o zi de duminică, la ora 8.00 dimineața, mi s-a părut mult. Fiecare părea extrem de stăpân pe sine, îți lăsau toți impresia că știu ce au de făcut. Cum nu am văzut niciun antrenor în zonă și nici nu aveam pe cine să întreb (pentru că ceilalți erau cu căștile pe urechi), nu m-am băgat la aparate pentru că nu am vrut să-mi dilesc nimic. Amica mea, în schimb, le-a luat la rând pe toate și după o oră era aproape leșinată.

Ceea ce m-a șocat însă, este că la fiecare aparat la care lucrai te puteai conecta cu telefonul la el. Îți măsura tot: ritm cardiac, timp, distanță parcursă, kilograme ridicate, etc. Îți spunea când să iei pauză, când să bei apă și când să începi din nou. Te puteai conecta pe Facebook, pe Youtube, pe Instagram și pe orice alte aplicații mai doreai. Cred că dacă îți doreai, puteai să te conectezi și cu extraterestrul care stă pe a 11-a stea de pe stânga din Calea Lactee.

Fiind singura neconectată pe nicio rețea și la niciun aparat care mă monitorizează atent, spectacolul din jurul meu era cam… creepy. Atâția oameni la un loc, fiecare în lumea lui, ascultând muzică din propriile căști, urmărind cu atenție niște cifre afișate de respectivele aparate. N-am putut să nu mă gândesc cât de mult te deconectează toate acestea de propriul corp. Simplul fapt că asculți muzică în timp ce faci mișcare îți ține mintea trează și te îndepărtează puțin de ideea de a îți simți corpul cu adevărat. Dacă mai ești și atent la valorile afișate (ritm cardiac, etc) ești cu atât mai mult prins în propria minte. Eu nu aș putea să fac mișcare în acest mod. Din punctul meu de vedere, ăsta nu e sport și dacă îl faci după ureche (repet, nu am văzut niciun antrenor căruia să îi poți cere un sfat) nu știu nici cât de sănătos este.

În fine, a trecut repede ora petrecută la fitness. Ne-am întors în vestiar, amica mea s-a schimbat în echipamentul de pilates și iată-ne în fața unei noi provocări. Și acolo era lume multă, tot în jur de 20 de persoane. E drept, aici aveam instructoare. O fată simpatică, amabilă, cu o voce soft. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea în momentul în care a pornit muzica (proastă rău, tot bumți-bumți, mult prea tare pentru gustul meu) și a început ora de pilates. Atunci a ieșit demonul din ea. Răcnea la noi cât o țineau plămânii (și o țineau 🙂 ): „Țineți ritmul!!! (…) Întindeți piciorul! Până sus, să îl înfigeți în tavan!! Până sus am zis!!”. Se mai auzea câte un „aoleu”, „au”, „aolică”, „nu mai pot” prin sală. Dar fiecare văicăreală era sancționată de „instructoarea din iad” 🙂 : „Așa vă trebuie dacă iubiți prăjiturile!! Hai, țineți ritmul!!”, „Aia care se vaită este ciocolata. Dați-o afară!”, „Transpiră dacă vrei să scapi de kilograme!!”, „Nu dormiți pe voi!!”, „Dulciurile v-au adus în starea asta!! Dați-le afară!”. Păcatele mele… ce caut eu aici, mă întrebam contrariată…. În primul rând: mie nici măcar nu-mi plac prăjiturile… și nici ciocolata nu e în topul preferințelor mele… Și ce ai de urli, femeie?! 🙂 După o asemenea experientă, jur că nu mă mai plâng de nimic când sunt la Raiden Dojo. Rostogolirile? Le iubesc! Le fac singură, fără să mă mai pună nimeni! Să stau în hicho? O plăcere!!! Sabia nu este grea! E ușoară ca un fulg!!

Evident, nu toată lumea putea să țină pasul și mulți nici nu executau mișcările corect, ceea ce e normal pentru că în sală erau unii mai avansați, alții începători. O doamnă își face curaj și zice: „Nu vă supărați… eu sunt la început și nu prea pot face mișcările… Îmi puteți arăta?”. Răspunsul a fost sec: „Faceți cum puteți… Dacă vreți să vi se explice mișcările trebuie să luați antrenor personal”. În traducere liberă: trebuia să plătească mai mult.

Am plecat de acolo cu un gust amar. Nu am să înțeleg niciodată de ce te-ai supune voluntar unui astfel de „antrenament”, ba chiar să fii dispus să plătești sume mari, doar ca să urle cineva la tine, pe o muzică enervantă, fără să îți explice cum și ce trebuie să faci pentru a nu-ți vătăma încheieturile, tendoanele…

Dar poate cel mai mare șoc a fost să o văd pe prietena mea extrem de încântată, dornică să meargă și în alte zile. Fără mine, desigur! Ea are nevoie de cineva care să urle la ea când face mișcare. Eu… nu. Oricum, mă bucur sincer că am ajutat-o să meargă la sport. Acum sper facă și alegeri mai bune. În ceea ce mă privește, a fost o experiență inedită pe care nu o voi repeta. Pentru mine, este exemplul perfect despre cum nu trebuie să faci sport.

P.S. Toată distracția a costat-o pe amica mea 500 lei. Cred că am găsit în sfârșit industria care duduie în România…