Din jurnalul unui ninja (113): Despre rostogoliri, căderi (și alte eșecuri controlate)

mai 7, 2026

Unii își amintesc, probabil, de o jucărie din copilărie. Era o mingiuță gelatinoasă, moale, nu neapărat plăcută la atingere, care atunci când era trântită pe o suprafață tare, se împrăștia și apoi se aduna, se strângea singură la loc. Ei bine, asta sunt eu când vine vorba despre căderi și rostogoliri. Fix asta-i imaginea! 🙂 Eu nu mă rostogolesc… sau, să fiu mai clară: cu greu mă rostogolesc. Eu cad mai împrăștiat, așa.

De câteva săptămâni, Darie, unul dintre instructorii noștri începe antrenamentele cu rostogoliri. Și trecem prin toate. De jos (în față și în spate), de sus, din lateral, cu mâini, fără mâini, peste anvelope, peste colegi, ferindu-te de sabie. Darie ne-a arătat o grămadă de moduri de a te rostogoli. Cele mai spectaculoase sunt acelea cu o bătaie sau, și mai bine, cu două bătăi. Sunt abslut fascinante în sensul că atingi solul fie cu ambele mâini la finalul rostogolirii, fie cu un braț (o dată sau de două ori) înainte de rostogolire… Bine, astea cu bătaie par din Matrix, cel puțin pentru mine. Mi-aș dori să fac și eu… cândva… 🙂 Dar deocamdată mi-e frică de un singur lucru: că nu o să bat doar de două ori. Eu o să bat și cu mâinile, și cu capul, și cu spatele și cu picioarele și după o rostogolire o să fiu ca șnițelul pe bătător. 🙂 Deci mai aștept un pic. 🙂

Relația mea cu căderile și rostogolirile este… complexă. Sublimă. De cele mai multe ori lipsește cu desăvârșire. 🙂 Era o vreme când ne înțelegeam bine. N-aveam nicio problemă. Dar ceva s-a schimbat după ce am căzut cu bicicleta (s-a întâmplat înainte să încep să vin la antrenamentele de ninjutsu). A fost o căzătură păcătoasă, poate cea mai serioasă din toată viața mea. Practic, am căzut și m-am proptit într-un dinte pe care l-am înșurubat și l-am trimis în creier (sau foarte aproape). 🙂 Până la acest moment, nu mi-a fost teamă, nu mă blocam atunci când cădeam. N-am fost un copil foarte liniștit, dimpotrivă. Mi-am petrecut copilăria cățărându-mă în copaci, sărind garduri, jucând fotbal, alergând…Cu toate astea nu am avut accidentări (niciun os rupt, nici măcar capul spart). Până la momentul cu bicicleta. Am observat la antrenamente tendința mea de a cădea în cap sau în față. Fix ca atunci când am căzut cu bicicleta. Înainte de a mă rostogoli corpul meu se rigidizează și respirația se blochează. Pe scurt, FRICA preia conducerea.

Dar pentru că sunt un om disciplinat și pentru că sunt mânată de o dorință reală de depășire a fricilor, mă străduiesc. Dar sunt încă la nivelul de jos. Adică încă „mă lupt” cu rostogolirile făcute de jos. În față, în spate, în lateral. Uneori, în zilele mele bune când mă dă curajul afară din casă, fac și rostogoliri în spate și în față pornind din picioare. Le fac încet… lent. Cu a doua viteză a melcului. 🙂 Dar, le fac!

La antrenamente, Darie ne pune de multe ori să ne rostogolim pe toată lungimea sălii (și e lungă, nu glumă) fără oprire, adică fără să facem pauză între rostogoliri. Ca atunci când dai drumul mingiei la vale și… se duce. Și le fac. Fără să mă opresc și fără să mă plâng (cel puțin nu cu voce tare 🙂 ). Din solidaritate, probabil, se rostogolește odată cu mine și sala. Doar că, după ce eu mă opresc, ea se rostogolește în continuare și pare foarte amețită. Așa că trebuie să aștept o vreme să se oprească și sala din rostogoliri, să mi se stabilizeze imaginea și să nu mai văd oamenii cu contur… 🙂

Partea bună este că am început să le fac mai bine, adică văd și simt eu că ceva s-a schimbat în bine. Am observat în timp că la rostogolirile făcute în spate începusem să nu mai aterizez în genunchi. Puneam piciorul mai bine jos. Se lega treaba. Aproape că începusem să fiu mândră de mine. Până într-o zi când, la antrenament, Darie a zis: „Acum ne rostogolim în spate, dar înainte de rostogolire ne uităm în spate peste umăr ca să vedem unde ne ducem, să nu fie un adversar acolo”. Ceea e e cât se poate de logic. Vrei să știi încotro te duci, dacă nu e niciun pericol acolo. Bun. Mă așez în poziția de start, mă uit în spate și pornesc… Aiurea. Am făcut jumătate de rostogolire și am căzut pe o parte. Dacă mă uit în spate nu mai iese rostogolirea. Aproape că nu mai iese nici dacă nu mă uit în spate. A sărit acul de pe disc. S-a dus toată poezia. S-a agățat banda… Nu știu, s-a întâmplat ceva! 🙂 Bine măcar că la rostogolirile făcute în față nu s-a dereglat nimic. Nici nu s-a îmbunătățit considerabil, dar măcar s-a păstrat ce era. 🙂

Tot repetând rostogolirile la antrenamente, am început să le privesc altfel. Poate că rostogolirea nu este despre a nu cădea, ci despre acceptare și despre a învăța să cazi fără să te rupi în tine. Iar frica nu dispare atunci când o eviți, ci atunci când treci prin ea de suficiente ori încât să nu te mai definească. Mie încă mi-e frică. Dar, pas cu pas, încep să-mi adun bucățile mai repede.

Am învățat în timp că, în ninjutsu, căderile și rostogolirile nu sunt doar tehnici de protecție a corpului. Ele sunt, de fapt, una dintre cele mai sincere lecții despre felul în care traversezi viața. Un începător le vede simplu ca pe „modul corect de a cădea fără să te lovești”. Ceea ce e foarte adevărat. În timp, însă, începi să înțelegi că ele vorbesc despre relația ta cu dezechilibrul, frica, controlul, adaptarea și continuitatea. În ninjutsu, căderea face parte din mersul înainte.

Aici cred că este evidențiată una dintre cele mai frumoase diferențe dintre rigiditate și supraviețuire. Lemnul uscat se rupe. Apa curge. Bambusul se îndoaie. Practicantul de ninjutsu învață să nu se opună frontal unei lovituri. Învață să transforme șocul în mișcare. O rostogolire bună nu înseamnă că nu ai căzut. Înseamnă că ai continuat. În viața de zi cu zi, oamenii nu se accidentează neapărat din cauza șocului inițial, ci din cauza rezistenței disperate de a accepta schimbarea de direcție. Exact ca un corp rigid care se blochează într-o cădere și preia tot impactul în oase, în articulații, în coloană.

Căderile te învață altceva: să cedezi fără să capitulezi; să absorbi fără să te frângi; să pierzi echilibrul fără să-ți pierzi centrul; să transformi prăbușirea în continuitate. Există și o dimensiune foarte umană aici. Mulți oameni se tem de cădere pentru că o asociază cu eșecul, rușinea, vulnerabilitatea. Dar în dojo înveți ceva aproape paradoxal: cu cât accepți mai repede căderea, cu atât devii mai liber. Corpul se relaxează. Respirația curge. Frica scade. Mișcarea devine vie. De aceea, căderile/rostogolirile sunt și o practică a încrederii. Ai încredere în corp, în spațiu, în capacitatea ta de adaptare, în faptul că pământul nu este întotdeauna dușmanul tău. Uneori trebuie să atingi solul ca să înțelegi cum să te ridici. Și mai e ceva foarte important în ninjutsu: rostogolirea nu întrerupe lupta. Ea schimbă unghiul, distanța, ritmul. Nu rămâi blocat în punctul impactului. Continui să exiști în mișcare.

Asta este o metaforă extraordinară pentru viață, poetică dacă vreți: nu toate loviturile pot fi oprite; nu toate dezechilibrele pot fi prevenite; dar întotdeauna există un mod de a traversa căderea fără să îți pierzi direcția interioară. Căderile și rostogolirile sunt poate una dintre puținele situații în care omul învață să intre voluntar în contact cu pământul fără agresivitate. Nu îl lovește. Nu îl cucerește. Nu îl sfidează. Îl folosește ca parte din mișcare. Practicianul experimentat nu „cade greu”. Devine rotund. Curge. Dispare din punctul în care urma să se producă impactul. Uneori supraviețuirea nu vine din forță, ci din capacitatea de a nu rămâne acolo unde vine lovitura. În esență, înveți cum să nu te rupi atunci când viața îți schimbă brusc direcția.

Am observat ceva paradoxal la mine: deși corpul meu este foarte flexibil, fix înainte de rostogolire/cădere devine foarte rigid. Poate că aici începe adevărata lecție pentru mine. În capacitatea de a-mi relaxa mintea exact în clipa în care instinctul îmi spune să mă încordez. Poate că asta ncercăm să învățăm de fapt, prin fiecare cădere și prin fiecare rostogolire: cum să nu ne împotrivim vieții atât de tare încât să ne rănim singuri în contact cu ea.

Un lucru este cert: când o să învăț să cad și să mă rostogolesc ca un profesionist 🙂 , o să îmi dau singură o diplomă. Până atunci continui să negociez cu mine și încerc să devin „rotundă” pentru a mă rostogoli fluid. 🙂